RUGĂCIUNEA

Tatăl nostru

Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem. Ce îndrăznim să spunem? Îndrăznim să spunem Tatăl nostru. Într-adevăr, este mare îndrăzneală să-l numeşti pe Dumnezeu Tată. Şi n-am avea această îndrăzneală dacă nu ne-ar îndemna Mântuitorul prin porunca sa şi nu ne-ar povăţui cu învăţătura sa dumnezeiască. Deja paternitatea naturală cu mecanismele transmiterii vieţii este o realitate misterioasă, extraordinară în faţa căreia rămân uimiţi savanţii, geneticienii. Cu atât mai misterioasă este paternitatea divină. De aceea, Sfântul Pavel le scria Efesenilor: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage originea orice paternitate în cer şi pe pământ" (Ef 3,14-16).

Popoarele păgâne ale Orientului Mijlociu îi numeau pe zei tată în sensul carnal al cuvântului. Îşi vedeau originea în aventurile unor zei cu pământencele. Pentru poporul Vechiului Testament, o asemenea paternitate ar fi fost o blasfemie şi nimeni n-ar fi îndrăznit să-l numească pe Dumnezeu tată în sensul carnal al cuvântului. E adevărat că pentru Israel, Dumnezeu era un tată. Aşa se prezintă pe el însuşi prin profetul Ieremia:

"Efraim îmi este un fiu scump, un copil iubit de mine... Când vorbesc de el îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea îmi arde inima în mine pentru el şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul" (Ier 30,20).

Tată e numit Dumnezeu şi în rugăciunea din cartea lui Isaia:

"Tu eşti Tatăl nostru! Căci Abraham nu ne cunoaşte şi Israel nu ştie cine suntem; dar tu, Doamne, eşti Tatăl nostru... Doamne, tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi tu olarul care ne-ai întocmit; suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale" (63,16; 64,8).

Titlul de Tată atribuit lui Dumnezeu este în Vechiul Testament doar o metaforă, o comparaţie. Dumnezeu este tată în sensul că este Creatorul tuturor. În acest sens Dumnezeu este Tatăl nu numai al creştinilor, dar şi al păgânilor, şi al evreilor, al celor care cred în el şi al celor care nu cred. El face să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi. Ba am putea spune că e tatăl tuturor creaturilor, chiar şi al firului de iarbă şi al bobului de nisip.

Dar când noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune numindu-l Tatăl nostru, lăsăm la o parte toate aceste forme de paternitate şi îndrăznim să-l numim pe Dumnezeu Tată recunoscând în el o paternitate mult mai înaltă decât paternitatea biologică, şi această paternitate o cunoaştem numai fiindcă suntem povăţuiţi de învăţătura dumnezeiască a Mântuitorului. E paternitatea divină. Prin harul sfinţitor, recuperat de Isus Cristos prin patima, moartea şi învierea sa, pe care îl primim la sfântul botez, prin care ni se imprimă chipul şi asemănarea sa, prin care, cum scrie apostolul Petru "devenim părtaşi ai naturii divine" (2Pt 1,4), noi devenim copii ai lui Dumnezeu. Scrie sfântul Pavel:

"Fiindcă sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului său care strigă: «Abba», adică «Tată»! Aşa că nu mai eşti sclav, ci fiu; şi dacă eşti fiu eşti şi moştenitor" (Gal. 4,6-7). "Voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Abba», adică «Tată»! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos" (Rom. 8,16-17).

Apostolul Pavel aminteşte cuvântul "înfiere". Unicul fiu prin natură al Tatălui este Cristos. El nu putea să nu se nască din veşnicie din Tatăl. În schimb, pe noi, Dumnezeu ne-a înfiat în mod liber, împins de infinita sa bunătate. Pentru noi, Tatăl nostru este întreaga Sfântă Treime şi când ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul Tatăl nostru, ne adresăm tuturor celor Trei Persoane divine. În schimb, când Isus spune «Tată!», el se adresează numai primei persoane a Sfintei Treimi. Această deosebire între Fiul unulnăscut şi noi, fiii adoptivi, o subliniază clar Isus când îi spune Mariei Magdalena: "Mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru" (In 20,17). Aceste cuvinte Isus le spune după înviere, spre a arăta că noi am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu prin misterul pascal al Unicului Fiu al lui Dumnezeu. Prin botez, fiind încorporaţi în Cristos, noi devenim fii în Fiul. Această paternitate divină întrece atât de mult în valoare paternitatea umană, biologică, încât Isus spune: "Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri". Isus Cristos, întrupându-se, nu numai că ne-a învăţat că Dumnezeu ne este Tată, dar ne-a arătat şi ce fel de Tată este Dumnezeu, ne-a arătat pe chipul său chipul adevărat al Tatălui: "Filipe, cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl".

De la el îşi are originea orice paternitate pe pământ; Dumnezeu este modelul oricărui tată pământesc. Când procedăm invers, când ne facem vreo idee despre paternitatea lui Dumnezeu pornind de la imaginea taţilor pământeşti, incapabili de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de copiii lor, adesea degeneraţi, brutali, insensibili la durerea copiilor, atunci nu mai îndrăznim să-i spunem lui Dumnezeu când ne rugăm: Tatăl nostru.

Floyd Mc Clung, în cartea sa Inima de Tată a lui Dumnezeu, povesteşte călătoria făcută de el într-un avion în compania unui om beat. Duhnea a alcool şi scuipa când vorbea, pulverizându-i salivă pe toată faţa. Beţivul îşi descarcă inima: "Soţia mea, zice, era ca mata. Se ruga cu copiii, le cânta, îi lua la biserică... Am pierdut-o!" Şi lacrimile încep să-i brăzdeze obrajii. "A murit acum trei luni în timp ce-l năştea pe cel de-al cincilea copil al nostru... De ce? De ce mi-a luat grijuliul tău Dumnezeu nevasta? Era aşa de bună. De ce nu m-a luat pe mine? De ce pe ea?" Şi omul îi povesteşte cum statul, considerând că nu-i în stare să-şi crească copiii, i-a luat, încredinţându-i unui tutore. A început să-şi înece durerea în băutură. Urmarea: şi-a pierdut şi serviciul. Era în decembrie şi, cum nu suporta să stea singur acasă de Crăciun, a plecat, nici el nu ştia unde. Crescuse cu patru taţi vitregi. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl adevărat. Toţi erau duri. Scriitorul încearcă să-i vorbească despre Dumnezeu. "Dumnezeu?", zice el furios. "Cred că dacă există vreun Dumnezeu, trebuie să fie un monstru crud! De ce mi-a făcut Dumnezeul tău iubitor una ca asta?" Se potoleşte numai când Mc Clung îi descrie adevărata inimă a lui Dumnezeu, aşa cum o descoperă Isus: inimă zdrobită de durere, de durerile tuturor oamenilor.

Dificultatea de a-l numi pe Dumnezeu Tată în clipele de suferinţă poate fi dificultatea fiecăruia dintre noi. A fost dificultatea multor convertiţi care, unii, nu au putut să rostească ani de zile rugăciunea Tatăl nostru. A fost dificultatea marelui convertit Charles Péguy care a ajuns la concluzia că toată valoarea rugăciunii şi posibilitatea de a te ruga stă în a putea spune: Tatăl nostru care eşti în ceruri. Scrie în Misterul Pruncilor nevinovaţi:

"Tatăl nostru care eşti în ceruri, aceste trei sau patru cuvinte... Aceste trei sau patru cuvinte care mă înving pe mine neînvinsul... care merg înaintea celui lovit de nenorocire ca două mâini împreunate, invincibile. Aceste două sau trei cuvinte care înaintează ca un pinten frumos în faţa unei sărmane corăbii, care despică valul mâniei mele, iar când pintenul a trecut, trece şi nava şi flota întreagă după ea".

Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim nu numai să spunem, dar să strigăm, cum spune apostolul Pavel, «Abba», adică «Tată». Scrie episcopul Bossuet în Meditaţii asupra Evangheliei:

"Pentru ce (Apostolul) îl numeşte strigăt? O mare nevoie te face să strigi. Un copil nu strigă decât atunci când suferă sau are nevoie de ceva. Dar către cine strigă atunci când are nevoie de ceva, dacă nu către tatăl său, către mama sa, către doica sa, către cei în care natura a pus ceva din sentimentul patern? Să strigăm aşadar, căci nevoile noastre sunt mari de tot. Ne prăbuşim: păcatul pune stăpânire pe noi. Să strigăm către Tatăl nostru. Cine ne ajută să strigăm? Duhul Sfânt, Dumnezeul-Iubire, iubirea Tatălui şi a Fiului, "cel care revarsă iubirea în inimile noastre". Să strigăm, să strigăm, aşadar, cu înflăcărare, toate oasele noastre să strige: Dumnezeule, tu eşti Tatăl nostru!".