RUGĂCIUNEA

CAPITOLUL III

CONDIŢIILE RUGĂCIUNII

1. Să ne rugăm pentru noi

"Adevăr, adevăr zic vouă: De veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23). Este făgăduinţa solemnă a lui Isus Cristos că ori când vom cere ceva de la Tatăl în numele Său, El ne va da, numai bineînţeles, cererea să aibă condiţiile necesare. Mulţi, zice sfântul Iacob, cer şi nu dobândesc, deoarece nu cer cum trebuie. Şi Sfântul Vasile, urmând pe Apostolul Paul, zice acelaşi lucru: "Tocmai de aceea câteodată ceri şi nu dobândeşti, pentru că ai cerut rău: sau cu necredinţă, sau cu uşurinţă, ori ai cerut lucruri nepotrivite ori n-ai stăruit în cererea ta". Ai cerut cu "necredinţă", adică cu puţină credinţă, sau încredere; "cu uşurinţă", prea puţin dorind ceea ce cereai; "ai cerut lucruri nepotrivite" pentru că cele cerute nu sunt folositoare mântuirii; în sfârşit " n-ai stăruit", adică ţi-a lipsit statornicia.

Sfântul Toma reduce la patru condiţiile ce se cer ca rugăciunea să fie cu adevărat bună şi anume: omul să ceară pentru sine, să ceară cele trebuincioase mântuirii, să ceară cu evlavie şi statornicie.

Cum vedem întâiul lucru trebuincios unei rugăciuni bune este acela de a ne ruga pentru noi înşine. Prin aceasta Sfântul Toma nu vrea să spună că nu ne putem ruga şi pentru alţii, dar ne învaţă că ruga noastră trebuie să se înalţe la Dumnezeu mai întâi pentru nevoile sufletului nostru şi pentru asigurarea mântuirii noastre. Ea însă poate fi făcută şi pentru alţii. Învăţătorii Bisericii împreună cu Sfântul Vasile susţin că ne putem închina şi în folosul semenilor noştri, căci rugăciunea în puterea făgăduinţei lui Dumnezeu întotdeauna foloseşte şi celor pentru care ne rugăm, numai să nu pună vreo piedică. Ei se întemeiază pe zisele Sfintei Scripturi: "Rugaţi-vă unul pentru altul, pentru a fi mântuiţi, că mult poate rugăciunea cea stăruitoare a celui drept" (Iac. 5, 16).

"Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă clevetesc" (Mt. 5, 44). "Cine ştie că fratele său păcătuieşte cu un păcat, să ceară, şi-i va fi dată viaţa celui ce păcătuieşte" cu condiţia, adaugă Sfântul Augustin, Sfântul Beda, Sfântul Ambroziu şi alţii, ca păcătosul să nu aibă de gând să trăiască în păcat până la moarte, căci în cazul acesta li se va da întoarcerea: "Să ceară, şi i se va da viaţă celui ce păcătuieşte".

Trebuie să ne rugăm pentru cei păcătoşi

Fără îndoială, rugăciunile făcute pentru păcătoşi sunt foarte plăcute înaintea lui Dumnezeu, şi le aduc mult bine. Ba Dumnezeu chiar se plânge de slugile Sale care nu se roagă pentru aceste suflete nenorocite, precum a dat de înţeles Sfântei Magdalena de Pazzi, zicându-i: " Vezi, fiica mea, cum stau creştinii prinşi în mâinile diavolului; dacă cei ce mă iubesc pe mine nu i-ar mântui prin rugile lor, ei ar fi pierduţi".

Şi într-un chip deosebit acest lucru Domnul nostru îl cere preoţilor şi călugărilor, cum spunea sfânta amintită mai sus surorilor sale de mănăstire: "Surorilor, Dumnezeu ne-a despărţit de lume nu numai spre binele nostru, dar şi pentru a îmblânzi Inima Sa sfântă în folosul sufletelor pierdute". Iar într-o zi Dumnezeu îi vorbi astfel: "O, mirese prea iubite, Eu v-am dăruit cetatea scăpării, adică Patima lui Isus Cristos, ca să aveţi unde să alergaţi spre a ajuta făpturile Mele. Intraţi în această cetate şi de acolo da-ţi-le sprijinul vostru, şi jertfiţi-vă pentru ele". Din această pricină, Sfânta, cuprinsă de zel sfânt, de cincizeci de ori pe zi jertfea lui Dumnezeu Sângele Mântuitorului pentru păcătoşi şi se mistuia de dorul întoarcerii lor, exclamând: "Ce caznă, Doamne, să vezi că poţi veni în ajutorul făpturilor Tale, prin jertfa vieţii, şi apoi să nu poţi face aceasta". Dealtfel ea în fiecare rugăciune îşi amintea de păcătoşi şi chiar în fiecare ceas din zi, şi adeseori în toiul nopţii se scula şi mergea înaintea lui Isus, ca să se roage pentru ei. Şi cu toate acestea într-o zi a fost găsită vărsând lacrimi, şi răspunzând la cei ce o întrebau de ce plânge, a spus: "Plâng deoarece socot că prea puţin am făcut pentru mântuirea păcătoşilor".

Ar fi primit să sufere chiar suferinţele iadului pentru păcătoşi, dacă acolo n-ar fi trebuit să-L urască pe Făcătorul ei. Îndeosebi se ruga pentru acei preoţi care prin viaţa lor uşuratică pricinuiesc pierzarea atâtor suflete, şi cerea lui Dumnezeu s-o facă să sufere ea pedepsele de care se fac vinovaţi: "Doamne, zicea ea, fă să mor şi să reînviez de atâtea ori şi apoi iar să mor până ce voi îndestula dreptatea Ta pentru ei". De fapt în viaţa Sfintei găsim scris că prin rugile sale a mântuit sufletele foarte multor păcătoşi din mâinile diavolului.

Am voit să vorbesc mai mult despre râvna deosebită a acestei Sfinte. Dealtfel toate sufletele îndrăgostite de Dumnezeu, neîncetat se închină pentru sărmanii păcătoşi. Căci cum ar fi cu putinţă ca un suflet care iubeşte pe Dumnezeu, văzând dragostea lui faţă de oameni şi ceea ce El a pătimit pentru mântuirea lor, să privească cu nepăsare la aceste suflete îndepărtate de Dumnezeu şi robite iadului şi să nu se ostenească a-L ruga pe Domnul ca să dea lumină şi putere acelor nefericite suflete, spre a scăpa din starea de plâns în care tânjesc fiind pe cale de a se pierde? E prea adevărat că Dumnezeu n-a făgăduit să ne asculte, când aceia pentru care ne rugăm pun vreo împiedicare reîntoarcerii lor, dar de multe ori Dumnezeu din bunătatea Sa prea mare, şi mişcat de rugăciunile iubiţilor Săi, prin haruri cu totul deosebite a înmuiat şi inima celor mai înverşunaţi păcătoşi. Să ne rugăm pentru ei la Sfânta Jertfă a Liturghiei, la Sfânta Împărtăşanie şi în toate celelalte rugăciuni ale noastre, în meditaţiile noastre.

Un evlavios scriitor spune că cel ce se roagă pentru aproapele său, i se vor împlini şi lui mai curând rugăciunile ce le face pentru sine.

2. Să cerem lucruri folositoare mântuirii noastre veşnice

O altă condiţie pe care o pune Sfântul Toma pentru reuşita rugăciunii, este aceea de a cere lucruri trebuincioase mântuirii noastre, deoarece Dumnezeu n-a făgăduit că va asculta rugăciunea care îi va cere haruri trecătoare şi nefolositoare mântuirii sufletului. Sfântul Augustin, tălmăcind cuvintele evangheliei: "cereţi în numele meu" zice, că "nu cere în numele Mântuitorului cel care cere lucruri străine, chiar potrivnice mântuirii". Câteodată căutăm să cerem lucruri trecătoare, şi Dumnezeu nu ni le dă; El nu ne ascultă în aceste împrejurări pentru că ne iubeşte "Medicul care doreşte vindecarea bolnavului, nu-i prescrie leacuri dăunătoare".

Vai, câte persoane, dacă ar avea ceva de suferit sau ar trăi în mai multe lipsuri, n-ar mai săvârşi păcatele pe care le săvârşesc având sănătate şi bogăţii. Şi de aceea Dumnezeu la mulţi care îi cer sănătate ori bogăţii, nu le dă, fiindcă îi iubeşte, ştiind că acestea un motiv de pierdere a harului, sau cel puţin răceală în viaţa sufletească. Nu vreau să spun prin aceasta că e o greşeală a cere de la Dumnezeu cele trebuincioase pentru viaţa aceasta, numai să nu ne pună în primejdie mântuirea veşnică; deoarece se ruga şi Înţeleptul: "Dă-mi, Doamne, ceea ce îmi este trebuincios, ca să trăiesc" (Înţ. 30, 8). Nici nu este o greşeală, zice Sfântul Toma, a avea pentru aceste bunuri o grijă chibzuită, dar greşeala stă în a dori şi a alerga nebuni după aceste bunuri trecătoare, ca şi cum în ele ar sta toată fericirea noastră.

De aceea când cerem lui Dumnezeu aceste haruri, să ne lăsăm în voia Lui şi să le cerem numai şi numai spre binele sufletului. Şi când nu împlineşte cerinţele noastre, să ştim bine că El a rânduit aceasta spre binele nostru, căci cele cerute erau în dauna mântuirii.

Adesea am dori ca Dumnezeu să ne scape de vreo ispită primejdioasă, dar nu ne ascultă, lasă să fim ispitiţi mai departe. Să înţelegem că permite aceasta spre mai marele nostru bine. Nu ispitele şi gândurile rele sunt acelea ce ne îndepărtează de Făcătorul nostru, dar primirea şi îndeplinirea lor. Sufletul trudit de ispite, care îşi caută ajutor în Dumnezeu, numai astfel învinge şi înaintează pe calea sfinţeniei, apropiindu-se tot mai mult de El; iată de ce nu suntem ascultaţi totdeauna. Sfântul Paul neîncetat se ruga să fie scăpat de boldul cărnii: "Datu-mi-s-a mie un ghimpe în carne, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască. Pentru care lucru de trei ori l-am rugat pe Domnul, ca să-l depărteze de la mine". Dar El i-a răspuns: "Îţi este deajuns harul meu". Aşa că şi în timp de ispită trebuie să ne rugăm cu resemnare, zicând: Doamne, scapă-mă de necazul acesta, dacă e spre binele meu, altfel dă-mi harul Tău, ca să mă împotrivesc la orice. Şi se întâmplă ceea ce spune Sfântul Bernard, că Dumnezeu sau ne dă harul pe care îl voim, sau altceva mai de folos.

În mijlocul furtunilor de multe ori ne părăseşte ca să încerce credinţa noastră şi să ne mărească câştigul. Am crede atunci că Dumnezeu e surd la rugăciunile noastre, dar nu, să fim siguri, El ne aude prea bine şi ne întăreşte pe ascuns cu darul Său, spre învingerea duşmanilor. Iată cum ne asigură de acest lucru prin gura psalmistului: "În vreme de strâmtorare tu ai strigat şi Eu te-am mântuit şi ţi-am răspuns prin glasul învăluit al tunetului şi te-am ispitit în apele împotrivirii" (Ps. 81, 8).

În sfârşit celelalte condiţii ce le înşiră Sfântul Toma pentru o bună rugăciune sunt: evlavia, adică să ne rugăm cu smerenie, încredere şi statornicie, stăruind a ne ruga până la sfârşit. Despre acestea vom vorbi într-un mod mai deosebit, deoarece sunt condiţiile cu care trebuie numaidecât să fie înzestrată rugăciunea noastră, pentru ca să poată înmuia inima lui Dumnezeu.

3. Să ne rugăm cu smerenie. Cât e de trebuincioasă smerenia în rugăciune

E prea adevărat că Dumnezeu ascultă rugile slugilor Sale, însă ale slugilor smerite. Dacă rugăciunii îi lipseşte smerenia, El o dispreţuieşte: "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi celor smeriţi le dă har". "El nu vrea să ştie de cererile celor mândri, încrezuţi în sine, părăsindu-i în neputinţa lor. Şi în starea aceasta, neavând har de Sus, se vor pierde sigur. De aceea se tânguia David: "Am păcătuit, Doamne, fiindcă nu m-am smerit" (Ps. 118, 67). Şi la fel s-a întâmplat cu Sfântul Petru, căruia deşi Isus îi prevestise că în noaptea aceea îl vor părăsi cu toţii: "Toţi vă veţi sminti întru mine în noaptea aceasta", totuşi el în loc să-şi recunoască neputinţa şi să-i ceară ajutor spre a nu-i fi necredincios, a început să se încreadă în puterile sale, lăudându-se: "Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti" (Mt. 26, 33). Însă Isus din nou îi prezise că în noaptea aceea, mai înainte de cântatul cocoşului, se va lepăda de trei ori de El, şi Petru încrezându-se în sine zice: "Chiar de ar fi să mor împreună cu Tine, nu Te voi tăgădui" (Mt. 26, 35). Dar ce s-a întâmplat? Abia a intrat în casa Arhiereului Caiafa, şi fiind acuzat că şi el este ucenicul lui Cristos, fără multă greutate l-a tăgăduit de trei ori, jurân- du-se că nu-l cunoaşte şi nici nu l-a cunoscut vreodată. Dacă Petru ar fi cerut cu smerenie statornicie de la Isus, desigur ar fi dobândit-o.

Să ne convingem că stăm atârnaţi deasupra prăpăstiei păcatelor, susţinuţi numai de firul harului; dacă acest fir se rupe, fără îndoială ne prăbuşim în prăpastia celor mai grele şi urâte fărădelegi: "Dacă Domnul nu mi-ar fi venit în ajutor, sufletul meu ar fi căzut în multe păcate, şi azi aş fi în iad" (Ps. 93, 17), aşa spunea David şi acelaşi lucru trebuie să-l rostim şi noi. Sfântul Francisc ştia acest lucru şi adesea spunea despre sine: "Eu sunt omul cel mai rău de pe lume". "Dar, Părinte, îl întrerupse odată un tovarăş, ceea ce zici nu este adevărat. În lume se află desigur alţii mai răi decât tine." Însă Sfântul răspunse: "E prea adevărat ceea ce am spus, pentru că dacă Dumnezeu nu şi-ar ţine întinsă mâna Sa deasupra capului meu, eu aş săvârşi toate păcatele şi fărădelegile".

Este un adevăr de credinţă că fără sprijinul harului nu putem face nici o faptă bună şi nici nu putem gândi ceva bun. "Oamenii, zice Sfântul Augustin, fără har nu pot face nici un bine, nici cu gândul, nici cu fapta. Precum ochiul nu poate vedea fără lumină, astfel omul fără de har este neputincios". Şi aceasta o spunea şi Apostolul, adresân- du-se credincioşilor din Corint: "Nu prin noi înşine suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu" (Corint.II 3, 5). Şi mai înainte de Sfântul Paul, David cânta: "Dacă Domnul nu zideşte casa, în zadar se ostenesc cu ea cei ce o zidesc" (Ps. 126, 1). În zadar se osteneşte omul să se sfinţească, dacă Dumnezeu nu pune mâna Sa atotputernică.

"Dacă Domnul nu păzeşte cetatea, în zadar veghează păzitorii ei" (Ps. ibid. Dacă Dumnezeu nu păzeşte sufletul de păcate, de prisos se va trudi omul numai cu puterile sale. De aceea cânta psalmistul: "Nu voi nădăjdui în armele mele, ci numai în Dumnezeu, izvorul mântuirii mele" (Ps. 42, 7).

Aşa că, dacă am făcut ceva bine până acum sau n-am căzut în păcate mai grele, să recunoaştem împreună cu Sfântul Paul: "Prin darul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem" (Corint. I 15, 10). Această slăbiciune a noastră să ne ţină pururi pregătiţi şi cu teama de a nu păcătui: "Drept aceea, cel ce crede că stă bine să ia seama să nu cadă" (Corint I 10, 12). Apostolul ne face atenţi de marea primejdie în care se află cel ce se socoate sigur pe sine, arătându-ne şi motivul: "Pentru că de gândeşte vreunul că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Scria Sfântul Augustin: "Încrederea de sine este pentru mulţi ruina statorniciei lor, căci nu poate fi statornic decât cel ce-şi recunoaşte slăbiciunea". Dacă cineva spune că nu se teme, e semn că se încrede în sine şi în puterile sale. Însă acesta se înşeală, fiindcă încrezându-se în puterile sale nu mai veghează şi nici nu se recomandă lui Dumnezeu, şi astfel uşor va cădea în păcat. Să ne păzim a ne crede mai buni decât alţii, ci mai vârtos să zicem: Doamne, dacă nu m-ai fi ajutat, eu aş fi făcut mai rău. Căci altfel Dumnezeu va învoi, spre pedeapsa mândriei noastre, să săvârşim fărădelegi mai grozave. Sfântul Paul ne îndeamnă să lucrăm la mântuirea noastră. Dar în ce fel? "Cu frică şi cu cutremur" (Filip. 2, 12). Şi aşa este, deoarece cel ce se sfieşte mult de căderea sa, e neîncrezător în puterile proprii şi încrezător în Domnul. La El aleargă în primejdie şi îl va sprijini şi astfel va învinge ispitele şi se va mântui.

Sfântul Filip Neri într-o zi mergea prin Roma strigând cu glas tare: "Sunt deznădăjduit, sunt deznădăjduit!" Întâlnindu-se cu un călugăr evlavios, acesta îi spune că nu trebuie să vorbească aşa. Atunci Sfântul îi răspunse: "Părinte, sunt deznădăjduit de puterile mele însă mă încred în Dumnezeu". De vrem să ne mântuim, trebuie să facem şi noi astfel. Să fim neîncrezători în puterile noastre, imitân- du-l pe Sfântul Filip Neri, care în fiecare dimineaţă spunea: "Doamne, ţine mâinile întinse asupra lui Filip, căci de nu, te trădează".

Prin urmare înţelepciunea cea mai mare a creştinului, zice Sfântul Augustin, este să-şi recunoască ticăloşia şi neputinţa sa. Căci ştiind acest lucru, nu va înceta să ceară de la Domnul puterea ce-i lipseşte spre a se împotrivi ispitelor şi a face binele. Acesta va săvârşi orice, cu spriji-nul lui Dumnezeu, care nu tăgăduieşte nimic celui ce se roagă cu smerenie. "Ruga celui umilit străbate cerurile, şi ajunsă în faţa Tronului dumnezeiesc, nu pleacă până ce Dumnezeu nu-i dă ascultare".

Chiar dacă sufletul e încărcat de mulţimea păcatelor, Dumnezeu nu o va urgisi.

Pe cât este Dumnezeu de aspru cu cei mândri şi li se împotriveşte, pe atât de bun şi mărinimos cu cei smeriţi. Isus Cristos zice într-o zi Sfintei Caterina de Siena: "Să ştii, fiica mea, că cel ce stăruie cu smerenie în a-mi cere haruri, va dobândi toate virtuţile".

4. Să ne rugăm cu încredere. Însemnătatea şi trebuinţa încrederii

Povaţa cea mai de seamă ce ne-o dă Sfântul Iacob, spre a putea dobândi prin rugăciune haruri de la Dumnezeu, este aceea de a ne ruga cu încredere mare că vom fi ascultaţi şi să stăruim în cererile noastre: "Să ceară, însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială" (Iac. 16) şi i se va da. Sfântul Toma învaţă că rugăciunea îşi are meritul de la dragoste, însă siguranţa reuşitei o are din credinţa vie şi încrederea neţărmurită. Sfântul Bernard zice că numai rugăciunea este aceea care ne dobândeşte milostivirile dumnezeieşti.

Foarte mult îi place lui Dumnezeu încrederea noastră în mila Sa, deoarece prin ea cinstim şi lăudăm nesfârşita Sa bunătate, pe care doreşte, odată ce ne-a creat, s-o răspândească în lumea întreagă. "Să se veselească, Dumnezeul meu, cântă profetul rege, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine, căci de-a pururi vor fi fericiţi şi Tu vei locui în ei".

"Dumnezeu păzeşte şi mântuieşte pe toţi cei ce nădăjduiesc în El" (Ps. 16, 7). O, ce multe sunt făgăduinţele din Scriptură pentru cei ce-şi pun nădejdea în Creator: "Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu, nu va cădea în păcat, căci ochiul Domnului caută necontenit spre cei ce se tem de El, spre cei ce-şi pun nădejdea în îndurarea Lui" (Ps. 32, 18).

Şi în alt loc zice acelaşi Dumnezeu: "Pentru că a nădăjduit în mine, Eu îl voi mântui, îl voi păzi... şi îl voi slăvi" (Ps. 110, 14). Să se noteze cuvintele: "pentru că acesta a nădăjduit", Eu îl voi păzi, îl voi mântui de duşmani şi de primejdia căderii, şi în sfârşit, îi voi dărui viaţă veşnică. Isaia, vorbind de cei ce-şi pun nădejdea lor în Dumnezeu scrie:

"Va reînnoi puterea lor, aripile vor creşte ca ale vulturului şi vor merge necontenit pe calea mântuirii şi nu vor obosi" (Is. 40, 31). Toată puterea noastră deci, ne înştiinţează Isaia, stă în a ne pune nădejdea în Cel de Sus, rămânând liniştiţi, fără să mai aşteptăm ceva de la oameni.

Când s-a auzit vreodată ca cineva să fi nădăjduit în Dumnezeu, şi să se fi pierdut? Această nădejde asigura pe David că nu se va pierde niciodată: "În Tine, Doamne, mi-am pus nădejdea, să nu fiu ruşinat în veac!" (Ps. 30, 1). Căci nu cumva, se întreabă Sfântul Augustin, Dumnezeu poate fi înşelător ca odată ce s-a oferit să ne sprijine în primejdii, tot El la timp de primejdie, să ne părăsească? David numeşte fericit pe cel ce nădăjduieşte în Domnul. Pentru ce? Pentru că cel ce-şi pune nădejdea în Domnul, Pronia Lui îl ocroteşte (Ps. 31, 13). Va fi aşa bine păzit de Dumnezeu, încât nu-i va păsa de duşmani şi de vreo primejdie.

De aceea Apostolul ne îndeamnă mult să păstrăm încrederea în Cel Preaînalt, pentru că ne va aduce mare răsplată (Evr. 10, 35). Cum ne este încrederea, aşa vor fi şi harurile ce le primim; dacă încrederea e mare, mari vor fi şi darurile.

Sfântul Bernard scrie că mila dumnezeiască este un izvor nesecat. Cine aduce un vas de încredere mai mare, acela primeşte cu îmbelşugare. Aşa cum cânta David: "Fie, Doamne, mila Ta asupra noi, precum am nădăjduit în Tine" (Ps. 32, 22). Astfel s-a întâmplat cu sutaşul din Evanghelie, căruia Mântuitorul I-a zis: "Du-te, fie ţie după cum ai crezut" (Mt. 8, 13). Dumnezeu a descoperit Sfintei Gertruda că cel ce se roagă cu încredere, oarecum îl sileşte, aşa că nu poate să nu-l asculte în toate cerinţele.

"Rugăciunea, zice Sfântul Ioan Climac, face silă lui Dumnezeu, însă această silă îi este scumpă şi plăcută".

"Să ne apropiem deci cu încredere, ne îndeamnă Sfântul Paul (Evr. 4, 16), de tronul harului ca să luăm milă şi har să aflăm, spre ajutor, la vreme potrivită". Tronul harului e Isus Cristos, care şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl, nu pe tronul dreptăţii, ci al harului, spre a ne da iertare, dacă ne aflăm în păcat, şi statornicie, dacă ne bucurăm de prietenia Lui. La acest tron trebuie să mergem întotdeauna cu încredere, cu acea încredere ce ne-o inspiră credinţa în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu şi vom fi ajutaţi. Dimpotrivă, cine se îndoieşte în rugăciune, să nu se aştepte la nimic: "Pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu se gândească omul acela că va obţine ceva de la Dumnezeu" (Iac. 1, 6). Nu va primi nimic, deoarece şovăiala neîntemeiată ce-l tulbură va pune piedică milei dumnezeieşti, ca să asculte cererile sale. "N-ai dobândit harul, zice Sfântul Bernard, pentru că ai cerut fără credinţă". Psalmistul David a lăsat scris că credinţa noastră trebuie să fie nestrămutată ca şi muntele, să nu se clatine în bătaia vântului: "Cei ce-şi pun nădejdea în Domnul sunt asemenea muntelui Sion, care nu se clatină, ci rămâne neclintit în veci" (Ps. 125,1). Acest text corespunde cu acela al Mântuitorului: "Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi luat şi le veţi avea" (Mc. 11, 24).

Temelia încrederii noastre

Dar, va zice cineva, în ce să mă încred eu sărmanul, ca să fiu sigur că voi dobândi ceea ce cer? Încotro să mă îndrept? Temelia încrederii noastre este făgăduinţa lui Isus Cristos: "Căutaţi, şi veţi afla". Cum s-ar putea să ne îndoim, întreabă Sfântul Augustin, că nu vom fi auziţi, când Dumnezeu, dreptatea însăşi, făgăduieşte să ne dea ceea ce îi cerem prin rugăciuni? Sigur Dumnezeu nu ne-ar îndemna să-i cerem darurile, dacă n-ar dori să ni le împartă. Dar tocmai aceasta este ceea ce doreşte El şi ne îndeamnă să facem: "Rugaţi-vă, cereţi, căutaţi etc...şi veţi obţine orice veţi dori". Şi pentru ca să ne rugăm cu încrederea cerută, Mântuitorul ne-a învăţat sublima rugăciune: "Tatăl nostru", în care îl numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, spre a alerga la El aşa cum fiul lipsit de orice şi suferind, aşteaptă leac şi ajutor de la părintele său. Pe fiul ce tânjeşte de foame e deajuns să-l arăţi părintelui său şi el îl va hrăni îndată; şi dacă cumva a fost muşcat de şarpe, el îi va găsi îndată leacul vindecător.

Încrezători deci în făgăduinţa lui Dumnezeu, să ne rugăm cu credinţă neclintită şi tare (Evr. 10, 23). Precum e sigur că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, tot astfel să fie sigură şi încrederea noastră. Şi deşi câteodată din pricina uscăciunii sau neliniştii noastre sufleteşti nu simţim în timpul rugăciunii acea încredere vie ce am dori s-o avem, totuşi să continuăm a ne ruga, deoarece Dumnezeu nu va întârzia să ne asculte. Ba atunci ne va asculta mai uşor, căci nebizuindu-ne pe noi, ne vom încrede numai în bunătatea şi dreptatea Celui Preaînalt, care şi-a dat cuvântul că va asculta pe cel ce-i cere harul.

Ah, ce mare plăcere simte Dumnezeu când în timpul neliniştii, fricii şi a ispitelor sufleteşti, nădăjduim în El, chiar împotriva nădejdii, adică împotriva acelui sentiment de şovăire ce-l simţim din pricina părăsirii şi întristării noastre. Sfântul Paul laudă pe Patriarhul Avraam: "Care cu nădejde şi împotriva nădejdii a crezut" (Rom. 4, 18). Şi Sfântul Ioan zice că: "Tot cel ce are această nădejde în El (Dumnezeu), se sfinţeşte, precum este sfânt şi El (I Ioan 3, 3), căci Dumnezeu copleşeşte cu haruri pe cei ce se încred în El. Cu încrederea aceasta atâţia mucenici, atâtea fecioare şi copii, deşi ameninţaţi de caznele tiranilor, au trecut biruitori peste toate suferinţele.

Adesea, zic, ne rugăm, dar ni se pare că Dumnezeu nu vrea să ne asculte, însă atunci să stăruim în rugăciune mai mult. Să spunem împreună cu Iob: "Chiar dacă Domnul ne-ar da moartea, eu încă aş nădăjdui în El". Ca şi cum ar fi zis: Dumnezeul meu, deşi m-ai alungat din faţa Ta, totuşi nu voi înceta de a mă ruga Ţie şi a nădăjdui în mila Ta. Să facem astfel şi vom primi orice dorim. Aşa a făcut cananeanca şi a obţinut de la Isus ceea ce a voit. Femeia aceasta se ruga de Mântuitorul nostru să-i scape fiica chinuită de diavol, zicându-i: "Miluieşte-mă, Doamne, fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol". Şi El îi răspunse că nu a fost trimis pentru păgâni, cum era ea, ci pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Însă cananeanca nu se lasă învinsă, cerând din nou cu încredere: "Doamne, ajută-mă, Tu trebuie să mă ajuţi". Iar Isus îi dădu acest răspuns: "Nu se cuvine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor". "Adevărat, Doamne, adăugă femeia, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor". Atunci Isus, văzând încrederea cea mare a ei, o lăudă şi îi împlini dorinţa, zicându-i: "Femeie, mare este credinţa ta; facă-se ţie după cum doreşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ora aceea" (Mt. 15, 22).

Sfântul Augustin scrie că rugăciunea este o cheie care deschide cerul spre folosul nostru. Iar Prorocul Rege spune că cererile noastre merg împreună cu milostivirea lui Dumnezeu: "Binecuvântat să fie Domnul, care nu a respins rugăciunea mea, ci m-a miluit cu mila Sa" (Ps. 65, 19). Prin urmare, zice acelaşi Sfânt Augustin, să fim siguri, că chiar în timpul rugăciunii noastre ne ajută. Mărturisesc că niciodată nu mi-am simţit sufletul mai împăcat şi sigur de mântuire, ca atunci când stăteam şi mă rugam lui Dumnezeu şi mă recomandam Lui. Aceasta socot că se întâmplă cu toţi ceilalţi credincioşi, deoarece alte semne ale mântuirii sunt nesigure, putând da greş, însă faptul că Dumnezeu ascultă pe cel ce i se închină cu credinţă este un adevăr aşa de sigur şi negreşelnic, cum negreşit ştim că se vor împlini făgăduinţele celui de Sus.

Când ne simţim slabi şi neputincioşi în lupta contra patimilor, sau întâmpinăm greutate în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, să exclamăm cu curaj: "Toate le pot în Acela ce mă întăreşte" (Fil. 4, 13). Să nu grăim ca unii: "Acest lucru nu-l pot face, nu mă încred în mine". Fără îndoială de la noi nu putem nimic, dar cu harul Domnului putem săvârşi orice. Dacă Dumnezeu ar zice cuiva: "Ia muntele acesta pe spinarea ta şi poartă-l, căci Eu te ajut", n-ar fi acela nepriceput şi fără credinţă de ar răspunde: "Nu fac aceasta, deoarece nu pot"? Recunoscând nimicnicia şi neputinţa noastră când ne năvălesc ispitele, să nu ne descurajăm, ci ridicând ochii la Cer, să strigăm cu David: "Cu ajutorul Domnului voi birui şi voi dispreţui atacurile vrăşmaşilor mei" (Ps. 117, 7). Şi când suntem în primejdie de a supăra pe Dumnezeu şi nu ştim ce să facem, să ne recomandăm aşa Celui Preaînalt: "Domnul este lumina mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?"

Şi să fim siguri că Dumnezeu ne va lumina şi ne va mântui de orice primejdie.

Şi cei păcătoşi trebuie să aibă încredere

Dar eu sunt un mare păcătos, va zice cineva, şi ştiu din Scriptură că: "Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi" (Ioan 9, 31). Însă Sfântul Toma împreună cu Sfântul Augustin răspunde că aceste cuvinte au fost spuse de orb înainte de a primi lumina ochilor şi de aceea nu se pot lua aşa cum se aud. Dealtfel, adaugă Sfântul Toma, e adevărat că Dumnezeu nu ajută pe păcătoşii care cerându-i ajutor pentru o clipă, nutresc mai departe voinţa de a păcătui. Aceştia sânt nişte nefericiţi ce iubesc lanţurile în care i-a încătuşat diavolul. Rugăciunile lor nu sunt ascultate de Dumnezeu pentru că sunt nesocotite şi păcătoase.

Ce vreţi mai mare nesocotinţă decât aceea de a cere sprijinul unui principe, pe care nu numai că l-ai ofensat odată, dar ai de gând să îl mai superi? Tocmai ce spune Sfântul Duh: "Pentru cel ce-şi astupă urechea să nu audă ceea ce îi porunceşte Dumnezeu, chiar rugăciunea lui este o grozăvie" (Prov. 28, 9). Pe unii ca aceştia îi dojeneşte Domnul: "Nu mai înmulţiţi rugăciunile voastre, căci Eu îmi întorc ochii aiurea şi nu vreau să le mai ascult" (Ts. 1, 15). Aşa era rugămintea nelegiuitului rege Antioh, care se ruga lui Dumnezeu să-l scape de pedeapsă făgăduindu-i lucruri mari, dar cu prefăcătorie şi inimă plină de răutate; şi de aceea Dumnezeu nu l-a ascultat, lăsându-l să moară ros de viermi.

Sufletele care păcătuiesc din pricina slăbiciunii, sau împinse de patimă, dar în dorinţa lor de a scăpa din această sclavie, se roagă cu statornicie lui Dumnezeu, vor fi ascultate: "Oricine cere, primeşte, şi cine caută harul, îl găseşte". Autorul "Operei nedesăvârşite", explicând textul Sfântului Matei, zice, că prin acel "oricine" se înţelege şi omul drept şi cel păcătos. În Evanghelia Sfântului Luca (c. 11. v. 8), vorbind Isus despre cel ce a dat toate pâinile ce la avea prietenului, nu atât fiindcă îi era prieten, cât pentru cutezanţa lui, zise: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea fiindcă îi este prieten, pentru îndrăzneala lui se va scula şi-i va da cât are trebuinţă. Drept aceea, grăiesc vouă: cereţi şi vi se va da vouă....". Deci rugăciunea stăruitoare câştigă de la Cel Veşnic milă şi pentru aceia care nu sunt prietenii Săi. Ceea ce nu dobândeşte prietenia, primeşte rugăciunea; ba preţuieşte mai mult rugăciunea în faţa lui Dumnezeu decât prietenia (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul Vasile spune că şi păcătoşii primesc ceea ce cer, dacă stăruie în rugăciune. Iar Sfântul Ieronim: "Şi păcătosul poate să-l numească pe Dumnezeu, Tatăl Său, dacă se roagă de El să-l recunoască de fiu, cum a făcut şi fiul risipitor". Dacă Dumnezeu, zice Sfântul Augustin, nu ar asculta pe păcătoşi, în zadar s-ar fi rugat vameşul să fie iertat. Însă Evanghelia mărturiseşte că acesta a căpătat iertare.

Sfântul Toma se ocupă mai de aproape de aceasta, învăţând că şi păcătosul este ascultat. Într-adevăr, rugăciunea lui nu este vrednică de merit, dar are puterea de a dobândi ceva nu de la dreptatea lui Dumnezeu, ci de la bunătatea Lui. Aşa se ruga Daniel (9, 18): "Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta şi ascultă... Căci nu pentru faptele noastre cele bune cădem cu rugăciunile noastre cele fierbinţi, ci pentru îndurările Tale cele bogate". Sfântul Bernard aduce şi el motiv, zicând că rugăciunea ce o face păcătosul cu gândul de a ieşi din păcat, naşte din dorinţa de a dobândi harul ceresc, şi dorinţa aceasta îi vine de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu n-ar mai trezi în inima păcătosului această dorinţă, dacă n-ar avea de gând să-l asculte. În Sfintele Scripturi găsim o mulţime de pilde de acestea când cei păcătoşi închinându-se au fost curăţiţi de păcat. Aşa s-a întâmplat cu cei trei nelegiuiţi: Acab, Manasse şi Nabuc şi apoi cu tâlharul cel bun. Cât e de mare şi puternică rugăciunea! Pe Calvar alături de Isus mor doi păcătoşi; unul se roagă şi se mântuieşte, celălalt pentru că nu se roagă, se osândeşte!

Însă de ce să ne oprim atât de mult la motivele şi autoritatea sfinţilor, spre a dovedi acest lucru, când Isus însuşi a zis: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28). Prin cuvântul "cei împovăraţi" se înţeleg, tălmăceşte Sfântul Ieronim, Sfântul Augustin şi alţii, cei păcătoşi, care alergând la Dumnezeu, după făgăduinţa lui Isus, vor fi uşuraţi şi mântuiţi prin harul Său. Şi să notăm ceea ce zice Sfântul Iacob: "Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu îmbelşugare şi nu ceartă". Dumnezeu deci copleşeşte cu haruri pe toţi aceia care aleargă la El: "dă cu îmbelşugare". Însă să reflectăm mai mult asupra cuvintelor: şi "nu ceartă". Dumnezeu nu se poartă ca oamenii, care aruncă în faţă celor ce vin să le ceară vreo favoare insultele pricinuite. Nu, nu se poartă astfel Dumnezeu cu cel ce i se închină, fie el chiar cel mai mare nelegiuit din lume. În clipa când ne îndreptăm spre El, nu ne dojeneşte pentru supărarea ce i-am pricinuit-o, dar îndată ne primeşte, ne mângâie, ne ascultă şi ne copleşeşte cu bogăţia darurilor Sale. Şi mai presus de toate Mântuitorul ne încurajează cu vorbele Sale: "Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vi se va da" (Ioan 16, 23). Ca şi cum ar fi voit să zică: "Ei bine, o păcătoşilor, nu vă descurajaţi, păcatele voastre să nu vă împiedice ca să alergaţi la Tatăl meu, şi să nădăjduiţi mântuirea de la El; nu meritaţi aceasta, însă pentru vredniciile Mele cereţi ce voiţi, şi jur şi făgăduiesc". "Adevăr, adevăr grăiesc vouă" (un jurământ zice Sfântul Augustin), că orice veţi cere de la Tatăl meu, vi se va da". O Dumnezeule, ce mângâiere mai mare poate simţi păcătosul decât să ştie cu siguranţă, că poate dobândi orice de la Dumnezeu, dacă va cere în Numele lui Isus Cristos!

Am zis "orice" privitor la mântuirea cea veşnică, căci harurile trecătoare şi vremelnice, chiar de le cerem de la Făcătorul nostru, câteodată nu ni le dă, deoarece sunt dăunătoare sufletului. Cât priveşte harurile sufleteşti, făgăduinţa Sa nu este condiţionată, dar absolută, încât sfântul Augustin ne îndeamnă să cerem aceste haruri cu cea mai mare încredere că le vom dobândi.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Dumnezeu se supără când nu-i cerem darurile. Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte sufletul, care în rugile sale cere numai ceea ce voieşte El. Când sufletul nostru se roagă astfel: "Doamne, nu doresc bunurile acestui pământ, averi, plăceri şi cinste, vreau numai harul Tău. Mântuieşte-mă de păcat, fă să mor bine, dă-mi Cerul, dăruieşte-mi dragostea Ta (har ce trebuie să cerem mai presus de oricare altul, zice Sfântul Francisc de Sales), dă-mi resemnare la voia Ta; şi în cazul acesta e cu neputinţă ca Dumnezeu să nu ne asculte. Însă ceea ce trebuie să mărească credinţa noastră când cerem haruri duhovniceşti, sunt cuvintele următoare ale lui Isus: "Dacă voi care sunteţi răi, lipiţi intereselor, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai vârtos Tatăl vostru din cer va da harurile Sale cereşti acelora care cer" (Lc. 11, 13).

5. Să ne rugăm cu statornicie. Trebuinţa statorniciei

Rugăciunile noastre au mare nevoie de smerenie şi încredere, însă acestea nu ajung spre a dobândi statornicia din urmă, cu care câştigăm mântuirea cea veşnică. Într-adevăr rugăciunile noastre ne pot dobândi haruri deosebite, dar fără stăruinţă, nu vor dobândi niciodată statornicia din urmă, care cuprinde în ea o mulţime de haruri ce nu le putem primi decât prin rugăciuni stăruitoare şi repetate până la sfârşitul vieţii. Harul mântuirii nu este un singur har, dar un lanţ de haruri ce se unesc cu harul statorniciei. La acest lanţ de haruri trebuie să corespundă lanţul rugilor noastre. Dacă încetăm de a ne mai închina, rupem lanţul rugăciunilor, şi astfel se va rupe şi lanţul harurilor trebuincioase mântuirii, punându-ne în primejdia pierzării veşnice.

Statornicia din urmă, după învăţătura Conciliului Tridentin, nu este un merit al nostru: "Nu se poate dobândi de la nimeni altul decât de la Dumnezeu, care are putere să statornicească ceea ce stă. Cu toate acestea Sfântul Augustin spune lămurit că harul statorniciei putem să-l dobândim prin rugăciune, şi încă negreşit adaugă Pr. Suarez. Dar pentru a-l obţine şi a ne mântui, continuă Sfântul Toma, e de trebuinţă rugăciunea statornică şi neîntreruptă, precum ne-a învăţat şi Isus de atâtea ori: "Se cuvine să ne rugăm pururi şi să nu lenevim" (Lc. 18, 1). "Drept aceea, vegheaţi în toată vremea şi vă rugaţi, ca să vă învredniciţi să scăpaţi de toate acestea care vor să vie şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Lc. 21, 36). Iar în Vechiul Testament: "Nici un lucru să nu împiedice rugăciunea" (Ec. 18, 22). " Preamăreşte pe Domnul în toată vremea şi cere ca să te călăuzească pe căile tale" (Tob. 4, 19). Apostolul Paul adesea spunea ucenicilor săi: "Rugaţi-vă fără încetare". "Stăruiţi în rugăciune, fiţi treji în ea" (Col. 4, 2). "Vreau aşadar ca bărbaţii să se roage în tot locul"(Tim. 2, 8).

Dumnezeu voieşte ca să ne dea statornicia şi fericirea cea veşnică, însă, spunea Sfântul Nil, o împarte numai acelora care i-o cer fără încetare. Mulţi păcătoşi cu ajutorul harului se întorc pe calea binelui şi sunt iertaţi, dar mai apoi cad iarăşi în aceleaşi păcate, tocmai pentru că n-au căutat să fie statornici.

Trebuie să cerem fără încetare harul statorniciei din urmă

Nu e destul, scrie Sfântul Bellarmin, să ceri harul statorniciei o dată sau de două ori, pentru a-l dobândi; trebuie să ne rugăm pururi, până la sfârşitul vieţii. Cine cere acest har pentru o zi, pentru acea zi îl va avea, mâine dacă nu-l va cere va cădea.

Acest adevăr a voit Isus să ni-l înveţe prin parabola aceluia care nu s-a sculat să dea pâine prietenului său decât după ce s-a rugat mult de el: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea, fiindcă îi este prieten, pentru cutezanţa lui se va scula şi îi va da cât are trebuinţă" (Lc. 11, 8).

Căci, zice Sfântul Augustin, dacă aceasta numai spre a scăpa de îndrăzneala prietenului său i-a dat ceea ce-i cerea, cu cât mai mult nu va face aceasta Dumnezeu, Bunătatea nesfârşită, care doreşte nespus de mult să ne împartă darurile Sale şi ne îndeamnă să i le cerem. Dumnezeu voieşte să ne dea mântuirea şi toate harurile Sale, dar aşteaptă de la noi să i le cerem fără încetare şi chiar cu îndrăzneală. Corneliu a Lapide, tălmăcind textul de mai sus, zice: "Dumnezeu vrea să stăruim în rugăciune până la cutezanţă". Acest fel de a cere, oamenilor nu le place, însă Dumnezeu se arată foarte mulţumit când ne vede că-l silim oarecum prin rugăciunile noastre să ne dea statornicia din urmă. Această silă, zice Sfântul Grigoriu, îmblânzeşte Inima lui Dumnezeu.

Deci pentru a dobândi statornicia trebuie să o cerem fără încetare de la Împărţitorul harurilor: dimineaţa, seara, la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtăşanie şi mai ales în timpul ispitei, repetând cu credinţă invocaţia: "Doamne ajută-mă, ţine mâinile Tale asupra mea, nu mă părăsi, mântuieş- te-mă". Poate fi un lucru mai uşor decât acesta?

Glossa, tălmăcind următorul text al lui David: "Rugăciunea va fi pururi cu mine, căci ea este viaţa mea", zice: "Se poate cineva plânge că-i greu să postească sau să facă pomană, dar nimeni nu poate zice că nu se poate ruga, deoarece nimic nu e mai uşor decât rugăciunea. De aceea rugăciunea să fie pururi pe buzele noastre, căci: "Fericit este omul care ascultă de Mine şi veghează în fiecare zi la porţile milei Mele" (Prov. 7, 34). Mântuitorul în Evanghelia Sa ne îndeamnă să ne rugăm, dar în ce fel?. "Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Lc. 11, 9). Nu ajunge să fi zis: "cereţi", ci mai trebuie să adauge şi "căutaţi", "bateţi"? Dar să nu credem că aceste cuvinte sunt de prisos; Isus a voit să ne arate prin aceasta că trebuie să ne asemănăm celor săraci, care dacă se întâmplă vreodată să fie refuzaţi, ei continuă să ceară, şi dacă stăpânul casei nu se arată, încep să bată în poartă, încât devin de nesuferit şi atunci sunt ajutaţi. Iată ce vrea Dumnezeu de la noi, să ne rugăm şi iar să ne rugăm, cerând totdeauna ajutorul Său, lumina şi puterea Sa, spre a nu pierde harul sfinţitor.

Învăţatul Lessius afirmă că nu poate fi scutit de păcat de moarte cel ce nu se roagă când se află în păcat şi în primejdie de moarte, sau neglijează rugăciunea pe un timp îndelungat. Şi fără îndoială păcătuieşte greu cine în timpul ispitei nu cere ajutorul lui Dumnezeu, deoarece se pune în primejdie de a cădea în păcat.

Motivele pentru care Dumnezeu întârzie să ne dea statornicia

Dacă Dumnezeu poate şi vrea să ne dea sfânta statornicie, de ce nu ne-o dă la întâia cerere? Sfinţii Părinţi, ca răspuns la această întrebare, fixează mai multe motive. Mai întâi, Dumnezeu nu ne dă statornicia deodată, deoarece vrea să încerce încrederea noastră, sau cum spune Sfântul Augustin, să ne facă s-o dorim cu mai mare dor. Darurile cele mari cer de la noi să fie aşteptate mult timp, de vreme ce darul primit îndată nu-i preţuit aşa de mult cum e preţuit un dar pe care l-am dorit şi l-am aşteptat de multă vreme.

Apoi Dumnezeu se mai poartă astfel ca să nu-l dăm uitării. Dacă am fi siguri de statornicia şi mântuirea noastră, şi n-am avea nevoie în fiecare clipă de sprijinul Lui, spre a păstra harul mântuirii, uşor am uita de Dumnezeu. Lipsa face pe săraci să calce deseori pragul celor avuţi. Astfel şi Făcătorul nostru, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a ne atrage la El, precum pentru a ne vedea cât mai des la picioarele Sale, amână până la clipa morţii să ne dea harul mântuirii depline. Şi tot acest Sfânt mai dă un alt motiv şi anume: "Dumnezeu nu ne dă statornicia pentru ca prin rugăciunea noastră neîntreruptă să strângem mai mult legăturile de iubire faţă de El". Căci a alerga mereu la Dumnezeu şi a aştepta cu încredere harurile ce le dorim, este un mare imbold şi o legătură strânsă de dragoste faţă de Făcătorul nostru.

Însă când trebuie să ne rugăm? Întotdeauna, răspunde sfântul, până ce primim sentinţa favorabilă mântuirii noastre veşnice, cu alte cuvinte până la sfârşitul vieţii: "Nu înceta de a te ruga până când nu ai obţinut". Şi adaugă că cel ce zice: Nu voi înceta rugăciunea până nu mă voi mântui, acela e sigur de mântuire. Nu ştiţi, scrie Apostolul, că cei ce aleargă în stadion, aleargă, ce e drept, dar răsplata o ia numai unul? Alergaţi în aşa fel ca voi să luaţi răsplata" (Corint. 1. 9, 24). Nu ajunge deci să ne rugăm numai odată pentru a ne mântui; dar trebuie să ne rugăm pururi, până ce vom primi cununa ce Dumnezeu o făgăduieşte celor care nu încetează de a se ruga până în clipa din urmă a morţii.

Încheiere

Trebuie să ne rugăm fără încetare

Prin urmare, dacă voim să ne mântuim, trebuie să-l imităm pe David, care ţinea pururi ochii aţintiţi spre Domnul, cerându-i ajutor, ca să biruie pe duşmani: "Ochii mei privesc pururi spre Dumnezeu, căci din laţ El va scoate picioarele mele" (Ps. 24, 15). Şi precum diavolul foloseşte fiecare clipă pentru a ne întinde curse, ca să ne înghită, cum scrie Sfântul Petru, asemenea să stăm şi noi cu armele în mână pentru a ne apăra de acest duşman rostind cu profetul Rege: "Nu voi părăsi lupta până ce nu voi învinge pe duşman" (Ps. 27, 37). Şi cum vom putea să dobândim această biruinţă aşa de însemnată şi grea pentru noi? Numai prin rugăciune, ne răspunde Sfântul Augustin, dar printr-o rugăciune stăruitoare. Şi până când va trebui să ne rugăm? Până ce va ţine lupta. Şi cum de luptat vom avea întotdeauna, tot astfel trebuie să cerem fără încetare ajutor de la Dumnezeu, spre a nu fi învinşi (Sfântul Bonaventura). "Vai de aceia, exclamă Ecleziastul, care în această luptă nu se roagă!"

Încurajaţi deci de mila şi făgăduinţa lui Dumnezeu, să spunem cu Apostolul Paul: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Ori primejdia de a pierde bunurile vremelnice, ori prigonirile diavolilor sau a oamenilor, ori chinurile tiranilor? Nu, zicea el, nici necazul, nici strâmtorarea, nici primejdia şi nici prigonirile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Cristos, ci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Isus care şi-a dat viaţa pentru noi" (Rom. 8, 35).

Părintele Hipolit Durazzo chiar din ziua în care s-a hotărât să părăsească demnitatea de prelat din Roma pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu în Societatea lui Isus, temându-se să nu-şi calce hotărârea, adesea striga către Dumnezeu: "Doamne acum că m-am consfinţit cu totul Ţie nu mă părăsi". Şi Domnul îi răspunse: "Tu să nu mă părăseşti, căci Eu nu te voi uita niciodată".

În sfârşit, dacă voim ca Dumnezeu să nu ne părăsească, să nu încetăm de a alerga la ajutorul Său şi să nu-l părăsim. Purtându-ne astfel, ne va ocroti pururi, neînvoind să ne despărţim de dragostea Sa. Cu acest scop să cerem întotdeauna statornicia din urmă şi harurile trebuincioase pentru a o dobândi. În acelaşi timp să cerem harul de a fi statornici în rugăciune, dar ce Dumnezeu l-a făgăduit aleşilor Săi prin gura Prorocului: "Dar peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului voi revărsa duh de milostivire şi de rugăciune" (Zah. 12, 10).

O, ce mare har este acela de a avea duhul rugăciunii! Niciodată să nu încetăm a cere de la Dumnezeu acest har şi mai ales duhul rugăciunii neîntrerupte. Căci dacă ne rugăm întotdeauna, vom obţine fără îndoială statornicia de la Dumnezeu şi orice alt dar ce-l dorim, deoarece El nu poate fi necredincios făgăduinţei Sale, că va asculta pe cel ce se roagă.

Rugăciunea, zice Venerabilul Beda, ne va deschide poarta Cerului.