RUGĂCIUNEA

CAPITOLUL I

DESPRE TREBUINŢA RUGĂCIUNII

1. Rugăciunea e absolut trebuincioasă spre a ne mântui

Încă din veacul al V-lea pelagianii răspândiseră greşeala că rugăciunea nu este trebuincioasă pentru dobândirea mântuirii. Capul acestor eretici, Pelagiu, învăţa că omul se osândeşte numai atunci când nu şi-ar da silinţa să cunoască adevărurile ce trebuie să le ştim într-un chip deosebit. Însă curios lucru, zicea sf. Augustin, Pelagiu voia să vorbească despre orice lucru, numai despre rugăciune nu, care de altfel e singurul mijloc pentru a dobândi Ştiinţa sfinţilor, după cum a lăsat scris şi sf. Iacob Apostolul: "Dacă cineva dintre voi are trebuinţă de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă la toţi cu îmbelşugare şi nu ceartă; şi i se va da lui" (Iac I, 5). Sunt prea vădite textele Scripturii care ne fac să vedem trebuinţa ce-o avem de a ne ruga: "Se cade a se ruga pururea şi a nu înceta" (Lc. 18, 1). "Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt. 26, 41). "Cereţi şi vi se va da" (Mt. 7, 7). Cuvintele de mai sus: "trebuie", "cereţi", "rugaţi-vă", după cum le tălmăcesc teologii, înseamnă o poruncă.

Învăţatul Leonard Leuius scrie: "nu se poate tăgădui fără a greşi în ale credinţei că cei ajunşi la vârsta priceperii au numaidecât nevoie de rugăciune pentru a se mântui. Clar apărând din Scripturi că rugăciunea e singurul mijloc de a dobândi ajutoarele necesare mântuirii noastre. Motivul e uşor de înţeles. Fără ajutorul harului, noi nu putem face nici un bine: "Fără de mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Asupra acestor cuvinte sf. Augustin notează că Isus Cristos n-a spus: "Nu puteţi sfârşi nimic, ci nimic nu puteţi face". Pentru a ne da de înţeles că noi fără ajutorul harului, nici nu putem începe săvârşirea unui lucru bun. Ba mai mult, Apostolul scrie: "De la noi nici nu putem avea dorinţă de a face binele" (II Cor. 3, 5). Dacă prin urmare nu putem nici să ne gândim la ceva bine, cu atât mai puţin îl putem dori. Acelaşi lucru ni-l învaţă în atâtea alte locuri Scriptura: "Acelaşi Dumnezeu este care lucrează toate în toţi" (I Cor. 12, 6).

"Vă voi face să umblaţi în poruncile mele, să păstraţi legile mele şi să le împliniţi" (Ezech. 36, 27). Aşa cum scrie sf. Leon I: "Noi nu facem nici un alt bine afară de acela pe care Dumnezeu ne ajută să-l facem cu harul Său". Din care motiv Conciliul Tridentin în Sesiunea 6, com. 3 a hotărât următoarele: "Dacă cineva va zice, că fără vreun imbold şi ajutor primit de la Sfântul Duh, omul poate să creadă, să nădăjduiască, să iubească, şi să se pocăiască cum trebuie, pentru a dobândi harul iertării păcatelor, să fie afurisit".

Autorul "Operei nedesăvârşite", vorbind despre animale, zice că Dumnezeu pe unele le-a înzestrat cu iuţeală la alergat, pe altele cu gheare, pe altele cu pene, pentru ca astfel să-şi poată apăra şi păstra fiinţa lor; dar pe om l-a plăsmuit într-o astfel de stare, ca numai Dumnezeu singur să fie ajutorul lui. Omul de la sine e cu totul în neputinţă de a-şi procura mântuirea. Dumnezeu a voit ca tot ce are omul ori poate avea, să primească numai din ajutorul harului Lui. Dar acest ajutor al harului Dumnezeu pe cale obişnuită nu-l dă decât celui care se roagă, după renumita sentinţă a lui Ghenadie: "Credem că nimeni n-ajunge la mântuire, dacă Dumnezeu nu-l cheamă; apoi nici un chemat nu capătă mântuirea dacă Dumnezeu nu-l ajută; şi în sfârşit, nimeni nu merită ajutor decât prin mijlocul rugăciunii". Dat fiind pe deoparte că fără ajutorul harului nu putem face nimic, iar pe de altă parte, că acest ajutor de obicei Dumnezeu nu-l dă decât acelui ce se roagă, cine nu vede că rugăciunea ne este de absolută trebuinţă pentru mântuire?

E adevărat că cele dintâi haruri, care ne vin fără conlucrarea noastră, precum sunt chemarea la credinţă sau la pocăinţă, Dumnezeu le împarte şi celor care nu se roagă; cu toate acestea, celelalte haruri, şi mai cu seamă darul statorniciei, nu se dau decât acelora care se roagă". (Sf. Augustin).

De aceea teologii îndeosebi cu sf. Vasile, sf. Ioan Gură de aur şi Clement din Alexandria învaţă că rugăciunea pentru cei ajunşi la vârsta priceperii e trebuincioasă, nu numai ca o trebuinţă de poruncă, ci ca mijloc neapărat; ceea ce înseamnă că pe calea obişnuită a Proniei dumnezeieşti e cu neputinţă să se mântuiască creştinul care nu cere stăruitor de la Dumnezeu harurile de trebuinţă pentru mântuire. Acelaşi lucru îl învaţă sf. Toma, zicând: "După botez, omul trebuie să se roage neîncetat, ca să poată intra în cer, căci deşi prin botez se iartă păcatele, cu toate acestea rămâne aplecarea la păcat, care ne este împotrivă, apoi mai e lumea şi diavolul, duşmanii noştri din afară". Pricina aşadar care ne asigură de trebuinţa rugăciunii, iat-o pe scurt spusă de acelaşi sf. Toma: "Pentru a ne mântui noi trebuie să luptăm şi să biruim", "Că nici cel ce se luptă în arenă nu câştigă cununa dacă nu s-a luptat după lege" (II Tim. 2.5). Pe de altă parte fără ajutorul dumnezeiesc nu putem ţine piept puterilor atâtor duşmani ai noştri: însă acest ajutor dumnezeiesc numai prin rugăciune îl putem dobândi, prin urmare fără rugăciune nu ne putem mântui.

Iar că rugăciunea este singurul mijloc obişnuit pentru a primi darurile cereşti ne-o învaţă în mod deosebit acelaşi sfânt Doctor într-un alt loc, zicând: "Domnul vrea să ne dea toate harurile ce din vecie a hotărât să ni le dea, numai pe calea rugăciunii". Acelaşi lucru l-a scris şi sf. Gregoriu: "Oamenii, rugându-se, se învrednicesc a primi ceea ce Dumnezeu mai înainte de toate veacurile a hotărât să le dea". Nu e de trebuinţă rugăciunea, zice sf. Toma, pentru ca Dumnezeu să ne cunoască nevoile noastre, dar pentru ca noi să înţelegem că avem nevoie de ajutorul Lui, spre a dobândi cele trebuincioase pentru mântuire, şi prin aceasta să-L recunoaştem de singurul dătător al tuturor lucrurilor. Precum Dumnezeu a hotărât ca noi să putem avea pâinea numai dacă semănăm grâul, să avem vinul numai plantând viţa de vie, tot aşa El a voit să primim harurile trebuincioase pentru mântuire numai prin mijlocul rugăciunii, zicând: "Cereţi, şi veţi primi; căutaţi şi veţi afla" (Mt. 7. 7).

Noi, într-un cuvânt, nu suntem decât nişte sărmani cerşetori care atâta avem cât ne dă Dumnezeu de pomană. "Eu de la mine sunt cerşetor şi sărac" (Ps. 39. 17). Dumnezeu, zice sf. Augustin, bucuros doreşte şi vrea să ne împartă harurile sale, dar nu vrea să le împartă decât aceluia care le cere. Precum apa e trebuincioasă plantelor, ca să vieţuiască şi să nu se usuce, tot aşa, zice sf. Ioan Gură de Aur, ne este trebuincioasă nouă rugăciunea pentru a ne mântui. În alt loc, acelaşi Sfânt spune că: "Precum trupul fără de suflet nu poate trăi, asemenea şi sufletul fără de rugăciune e mort şi răspândeşte miros urât, pentru că cine încetează a se ruga lui Dumnezeu, îndată începe să răspândească mirosul urât al păcatului". Se mai cheamă rugăciunea hrana sufletului, pentru că "fără rugăciune sufletul nu poate să vieţuiască".

Toate aceste asemănări ce le aduc aceşti sfinţi Părinţi, ne arată trebuinţa absolută a rugăciunii pentru a dobândi mântuirea cea veşnică.

2. Fără rugăciune nu putem să ne împotrivim ispitelor şi să păstrăm poruncile

Rugăciunea este arma cea mai trebuincioasă pentru a ne apăra de duşmani. Cine nu se foloseşte de dânsa, zice sf. Toma, e pierdut. Şi aduce cazul lui Adam, care a păcătuit pentru că nu s-a rugat în clipa ispitei. Aşa au păţit, scrie sf. Gelaziu, şi îngerii cei răi, căci deşi au avut harul, fără rugăciune n-au putut rămâne credincioşi. Sf. Carol Boromeu într-o scrisoare pastorală spune că între toate mijloacele pe care Isus Cristos le-a recomandat în Evanghelia Sa, în locul cel dintâi a pus rugăciunea, vrând prin aceasta ca Biserica să se deosebească de celelalte secte, dorind chiar ca ea să se cheme în chip deosebit casă de rugăciune: "Casa mea, casă de rugăciune este" (Mt. 21, 13). Scrisoarea se încheie astfel: rugăciunea e începutul, înaintarea şi desăvârşirea tuturor virtuţilor". Astfel că în bezna şi primejdiile în care ne aflăm (zicea regele Iosafat) nu avem în cine să ne punem nădejdea noastră, decât în ridicarea ochilor spre Dumnezeu, cerând prin rugăciuni de la milostivirea Sa să fim mântuiţi. Aşa făcea David, care nu afla alt mijloc de a scăpa de duşmani decât rugându-se necontenit Domnului ca să-l mântuiască de cursele lor: "Ochii mei sunt totdeauna întorşi către Domnul, căci el va scoate din laţuri picioarele mele" (Ps. 24, 15). Îndreaptă-ţi către mine privirea Ta şi miluieşte-mă, pentru că sunt singur şi sărac" (Ps. 24, 16). "Strigat-am către Tine, dă-mi putere să păzesc poruncile Tale" (Ps. 118. 146).

"Doamne, întoarce spre mine ochii Tăi, fie-Ţi milă de mine şi mântuieşte-mă; că eu nu pot nimic şi afară de Tine, n-am pe nimeni să mă ajute".

Şi de fapt cum am putea noi să ne împotrivim atacurilor duşmanilor noştri şi să păzim poruncile dumnezeieşti, mai cu seamă după păcatul lui Adam, care ne-a făcut atât de slabi şi bolnavi, dacă n-am avea mijlocul rugăciunii, prin care putem câştiga de la Domnul lumină şi putere îndeajuns pentru a le păstra? A fost într-adevăr un blestem ceea ce a spus Luther, că adică după păcatul lui Adam e cu neputinţă ca omul să mai păzească legea lui Dumnezeu.

E adevărat, zice sf. Augustin, că omul din pricina slăbiciunii sale nu poate îndeplini unele porunci cu puterile ce le are şi cu harul obişnuit, adică comun tuturor, dar poate foarte bine prin rugăciune să dobândească un ajutor mai mare pentru a le păstra: "Dumnezeu nu cere nimic cu neputinţă, ci prin poruncile Sale te îndeamnă să faci ce poţi, şi El te ajută ca să poţi". E renumit textul acesta al sfântului Augustin, care apoi a fost luat şi făcut dogmă de credinţă de către Conciliul Tridentin: "Prin rugăciune deci dobândim leacul slăbiciunii noastre, pentru că rugându-ne noi, Dumnezeu ne dă putere să săvârşim ceea ce de la noi nu putem. Nu putem crede, urmează sf. Augustin, că Dumnezeu a voit să ne oblige la păstrarea legii, şi apoi să ne fi dat o lege cu neputinţă de păstrat. Dumnezeu ştie că suntem neputincioşi în a păzi toate poruncile Sale, de aceea ne înştiinţează să facem lucrurile grele cu un ajutor mai mare ce-l putem căpăta prin mijlocul rugăciunii. Dar, va zice cineva, de ce ne-a poruncit Dumnezeu lucruri peste puterile noastre?

Acestuia îi răspunde Sfântul: "Pentru ca noi să ne îndeletnicim a dobândi prin rugăciune ajutor spre a săvârşi ceea ce n-am putea face numai cu puterile noastre". Şi într-un alt loc: "Legea ne-a fost dată pentru ca noi să avem harul; iar harul ne-a fost dat pentru ca să putem îndeplini legea. Legea nu se poate păstra fără de har, şi Dumnezeu a dat legea pentru ca noi necontenit să ne rugăm Lui, ca să ne dea harul s-o putem păstra". Iar în alt loc zice: "Legea e bună pentru cine se foloseşte de ea în mod corect. Ce înseamnă aceasta? Şi răspunde: "Înseamnă a recunoaşte prin mijlocul legii slăbiciunea proprie şi a cere ajutorul dumnezeiesc pentru a dobândi mântuirea". Aşadar, după sf. Augustin, noi trebuie să ne slujim de lege. Dar cu ce scop? Pentru a cunoaşte prin lege neputinţa noastră de a o păstra, şi astfel să cerem prin rugăciune ajutorul dumnezeiesc, ca să vindece slăbiciunea noastră.

Sfântul Bernard scrie acelaşi lucru, zicând: "Cine suntem noi şi de unde e tăria noastră cu care putem să ne împotrivim la atâtea ispite? Dumnezeu a voit să vedem această slăbiciune a noastră şi neavând încotro, să alergăm cu toată smerenia la mila Sa. Cunoaşte Dumnezeu cât de folositoare e pentru noi de a ne ruga, spre a ne păstra smeriţi, şi de aceea permite să fim atacaţi de duşmani aproape de neînvins, pentru ca noi prin rugăciune să ne străduim a căpăta de la mila Sa ajutorul de a ne împotrivi lor.

Într-un chip deosebit să luăm seama că nimeni nu se poate împotrivi ispitelor necurate ale trupului dacă nu se roagă lui Dumnezeu când e ispitit.

Acest duşman e atât de straşnic, că în timpul luptei ne orbeşte aproape cu totul. Ne face să uităm meditaţiile şi propunerile bune ce le-am făcut, să nu luăm în seamă adevărurile credinţei şi să pierdem de tot frica pedepselor lui Dumnezeu; pentru că el se întovărăşeşte cu pornirile pătimaşe, care cu mare putere ne împing spre plăcerile trupeşti. Cine atunci nu aleargă la Dumnezeu e pierdut. Singura apărare împotriva acestei ispite e rugăciunea, spune Sf. Grigore Nisenul: "Rugăciunea este apărarea curăţiei". Şi a spus-o mai înainte Solomon: "Îndată ce am cunoscut că nu puteam fi curat fără de ajutorul lui Dumnezeu, m-am apropiat de Domnul şi l-am rugat". Curăţia e o virtute pe care n-avem tăria de a o păstra dacă Dumnezeu nu ne-o dă. Şi Dumnezeu nu dă această tărie decât cui i-o cere. Dar cine o cere desigur o va căpăta. Într-un cuvânt, zice acelaşi sf. Doctor, nu va şti niciodată să trăiască bine cel ce nu ştie să se roage bine. Şi dimpotrivă, zice sf. Francisc de Assisi, fără rugăciune nu se poate aştepta nici o faptă bună de la un suflet. Pe nedrept deci se dezvinovăţesc acei păcătoşi care spun că n-au tărie ca să se împotrivească ispitelor. Dar dacă voi, îi dojeneşte sf. Iacob, nu aveţi această tărie, pentru ce nu o cereţi? (Iac. 4. 2.). Fără îndoială, noi suntem prea slabi pentru a ne putea împotrivi atacurilor duşmanilor noştri, dar e încă lucru sigur că Dumnezeu e credincios, cum spune Apostolul, şi nu lasă ca noi să fim ispitiţi peste puterile noastre. " Dar credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispite, vă va da şi drum de scăpare, pentru ca să puteţi îndura" (I Cor. 10, 13). Tălmăceşte Primasiu: Cu ajutorul harului va face astfel ca să puteţi învinge ispita. Noi suntem slabi, dar Dumnezeu e tare; când noi îi cerem ajutor, atunci El ne face părtaşi de tăria Sa şi vom putea orice, după cum pe drept ne făgăduia acelaşi Apostol zicând: "Toate le pot întru Acela care mă întăreşte pe mine." (Filip. 4, 13).

"Nu are dezvinovăţire, zice sf. Ioan Gură de Aur, cine cade pentru că lasă la o parte rugăciunea, deoarece dacă se ruga n-ar fi fost biruit de ispită".

3. Despre chemarea în ajutor a sfinţilor. E oare folositor a recurge la mijlocirea sfinţilor?

Că este lucru învoit şi folositor a chema în ajutor pe sfinţi ca pe nişte mijlocitori pentru a ne obţine, prin vredni-ciile lui Isus Cristos, ceea ce noi prin nevredniciile noastre nu putem dobândi, aceasta e învăţătura de credinţă a Bisericii declarată de Conciliul Tridentin. Nelegiuitul Calvin osândea această chemare în ajutor a sfinţilor, dar pe nedrept. E ştiut că e învoit şi de folos a chema în ajutor chiar pe cei drepţi care trăiesc, rugându-i să ne ajute cu rugăciunile lor, precum făcea prorocul Baruch: "Şi pentru noi încă rugaţi-vă Dumnezeului nostru" (Bar. 1, 13); şi sf. Paul: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi" (Tesal. 1, 25). Dumnezeu însuşi a vrut ca prietenii lui Iob să se recomande rugăciunilor lui, pentru ca prin vredniciile lui Iob, Dumnezeu să fie îngăduitor: "Mergeţi de aflaţi pe Iob, sluga mea, şi Iob va face rugăciuni pentru voi şi pentru meritul lui nu vă va fi spre păcat neştiinţa voastră" (Iob 42, 8).

Dacă prin urmare e lucru învoit a se recomanda celor vii, de ce nu va fi învoit a se recomanda sfinţilor, care în cer mai de aproape se bucură de Dumnezeu? Aceasta nu înseamnă să micşorezi cinstea datorată lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, înseamnă a o mări, precum se face cinstind pe rege nu numai în persoana proprie, ci şi în persoana slugilor sale. De aceea, zice sf. Toma, e bine a recurge la mai mulţi sfinţi pentru că adesea prin rugăciunile mai multora, se dobândeşte ce nu poate căpăta rugăciunea unuia singur. Iar dacă apoi ar zice cineva: dar de ce să mai alergi la sfinţi când ei şi fără asta se roagă pentru cei vrednici? Răspunde acelaşi sfânt Doctor că se poate ca cineva să nu fie vrednic, şi atunci el se face vrednic prin faptul că aleargă cu evlavie la sfinţi.

E bine să alergăm la sufletele din Purgator?

E lucru încă discutat, dacă e de folos ori ba a se recomanda sufletelor din Purgator. Unii, sprijinindu-se pe autoritatea Sfântului Toma, spun că sufletele din Purgator nu se pot ruga pentru noi, deoarece acele suflete, aflându-se în suferinţă, sunt într-o stare mai de jos decât noi, şi nu sunt acolo pentru a se ruga ci pentru ca alţii să se roage pentru ei. Însă mulţi alţi Învăţaţi ai Bisericii ca: Bellarmin, Silviu, Card. Gotti şi alţii, socotesc că ne putem adresa prin rugăciuni celor din Purgator şi chiar putem crede că Dumnezeu le descoperă lor rugăciunile noastre, pentru ca şi acele sfinte suflete să se roage pentru noi şi astfel între noi şi ele să se păstreze această frumoasă legătură de dragoste, adică noi să ne rugăm pentru dânsele şi ele pentru noi.

Şi nu este împotriva acestei învăţături nici ceea ce spunea Sfântul Toma, că sufletele din focul curăţitor nu sunt acolo pentru a se ruga. Deoarece e adevărat că acele suflete, fiind trecute din viaţa aceasta, au fost judecate şi trimise să sufere focul curăţitor, şi de aceea - fiindcă după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru sine - nici ele nu se pot ruga pentru ele. Aceasta însă nu împiedică ca ele să se poată ruga pentru noi. Ele sunt doar suflete sfinte şi iubite de Dumnezeu.

Oare dacă tatăl îşi iubeşte mult pe fiul său, însă este silit să-l pună pentru un timp oarecare într-o închisoare pentru că a făcut o greşeală - fiul acela neputându-se ruga pentru sine, nu se poate el totuşi ruga pentru alţii? Pentru iubirea ce bine ştie, că tatăl său i-o poartă, nu poate el nădăjdui să dobândească un bine pentru alţii? Desigur că da.

Ei bine, la fel e şi cu sufletele din Purgator. Ele fiind suflete iubite de Dumnezeu şi întărite în har, nu poate fi nimic care să le împiedice de a se ruga pentru noi.

Biserica nu obişnuieşte să alerge la mijlocirea lor, pentru că îndeobşte ele nu cunosc rugăciunile noastre. Dar totuşi teologii ne învaţă, că putem crede, că Domnul le descoperă rugăciunile noastre, şi atunci ele, fiindcă sunt pline de dragoste, se roagă sigur pentru noi. Sfânta Caterina de Bologna, când dorea vreun har, alerga la sufletele din Purgator şi îndată era ascultată; ba încă a mărturisit că multe haruri ce nu le căpăta prin mijlocirea sfinţilor, le câştiga apoi prin mijlocirea sufletelor din Purgator.

Despre datoria de a ne ruga pentru sufletele din Purgator

Dar aici să-mi fie învoit a face o abatere în folosul acestor suflete sfinte.

Dacă voim ca ele să vină în ajutorul rugăciunilor noastre, e bine ca şi noi să căutăm a le veni în ajutor cu rugăciunile şi faptele noastre bune. Zic că e bine, dar trebuie să mai adaug că e şi una din datoriile noastre de creştini, pentru că dragostea cere ca noi să ajutăm pe aproapele nostru când acesta este în strâmtorare şi când noi putem să-l ajutăm fără mare greutate. {i e sigur că aproapele nostru sunt şi sufletele din Purgator, care deşi nu mai sunt în viaţa aceasta, totuşi se bucură de împărtăşirea sfinţilor. În privinţa aceasta Sfântul Toma vorbeşte lămurit, zicând că dragostea pe care o păstrăm către cei morţi în harul Domnului e o continuare a dragostei pe care trebuie s-o avem faţă de aproapele nostru care mai trăieşte. De aceea noi trebuie să ajutăm după putinţă pe acele suflete ca pe semenii noştri; ba încă trebuie să le ajutăm mai mult, deoarece ele au mai multă nevoie de cât cei vii.

Şi care e nevoia acestor suflete sfinte închise în Purgator? Sigur este că suferinţele lor sunt nespus de mari: "Focul care le chinue, zice Sfântul Augustin, e mai dureros decât orice pedeapsă ce o poate îndura omul pe acest pământ".

Ba Sf. Toma susţine că e acelaşi foc care arde în Iad. Aceasta cât priveşte pedeapsa simţului; dar mult mai mare e pedeapsa daunei, adică pedeapsa de a nu vedea faţa lui Dumnezeu. Aceasta pricinueşte multe suferinţe sufletelor sfinte din Purgator, deoarece ele simţindu-se necontenit atrase de focul iubirii şi mânate să se unească cu singurul lor Bine, şi apoi văzându-se împiedicate de greşelile lor, suferă atât de mult, încât de ar putea să moară, ar muri în fiecare clipă.

Sf. Ioan Gură de Aur spune şi el că pedeapsa de a nu vedea pe Dumnezeu, chinue pe cei din Purgator mult mai mult decât pedeapsa simţului. Ele ar voi mai bine să sufere toate suferinţele şi durerile ce se pot închipui, numai să nu fie lipsite o singură clipă de unirea atât de dorită cu Domnul lor.

Dionisie Cartusianul istoriseşte că un om înviat din morţi prin mijlocirea sfântului Ieronim, spuse Sfântului Ciril din Ierusalim că toate chinurile din viaţa aceasta sunt o uşurare şi o desfătare faţă de cea mai mică suferinţă din Purgator. Şi adăugă apoi că dacă un om de pe pământ ar încerca cât de puţin cum sunt acele pedepse, ar dori mai degrabă să îndure toate pedepsele ce le vor îndura toţi oamenii pe acest pământ până la judecata din urmă, decât să sufere cea mai mică pedeapsă a Purgatorului numai pentru o singură zi. Chinurile din Purgator sunt tot aşa de straşnice ca şi cele din iad, cu deosebirea că nu sunt veşnice (Sf. Ciril).

Pedepsele din Purgator sunt aşadar foarte mari, şi sufletele ce cad acolo nici nu se pot ajuta pe sine, căci precum spune Iob: "ele sunt înlănţuite şi înnodate cu lanţurile durerii" (Iob 36, 8). Ele sunt destinate să ajungă în cer, dar nu-l vor putea lua în stăpânire, până nu-şi vor sfârşi timpul curăţirii, deoarece prin rugile lor nu se pot ajuta (cel puţin pe deplin, de voim să dăm crezare acelor Părinţi care susţin că sufletele din Purgator ar putea dobândi vreo uşurare şi prin rugăciunile lor). Un călugăr cistercin al cărui suflet era în Purgator s-a plâns astfel sacristanului mănăstirii sale: "Ajutaţi-mă, vă rog, cu rugile voastre, căci eu cu puterile mele nu pot dobândi nimic".

În faţa acestui fapt, fiind sigur şi de credinţă, că noi putem prin ajutorul nostru şi mai ales prin rugăciuni deosebite sau orânduite de Biserică să uşurăm suferinţele celor din Purgator, nu ştiu dacă ar putea fi fără vină acela care nu se străduieşte să le ajute, dacă nu cu altceva, cel puţin prin rugăciuni. Şi de nu ne mişcă datoria ce o avem de a le ajuta, să ne mişte cel puţin plăcerea ce o facem lui Isus Cristos, care se bucură nespus de mult când vede că noi ne îngrijim ca aceste sfinte mirese ale Sale să ajungă cât mai curând cu El în Rai. În sfârşit, să ne mişte comoara de merite ce ne-o câştigăm dacă vom avea această dragoste faţă de ele, căci la rândul lor şi ele sunt foarte recunoscătoare, şi din cer unde se vor ridica prin rugăciunile noastre se vor ruga desigur şi pentru noi.

Şi dacă Dumnezeu făgăduieşte milă aceluia care are milă de aproapele său: "Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui" (Mt. 5, 7), cu multă dreptate poate nădăjdui bine de mântuirea sa şi acela care se îngrijeşte de aceste suflete sfinte, mult iubite de Dumnezeu. Ionatan, după ce mântui pe evrei de duşmani, fu osândit la moarte de Saul, tatăl său, pentru că gustase puţină miere fără învoirea lui. Însă poporul mergând în faţa regelui, îi zise: "Aşadar va trebui să moară Ionatan, care a mântuit pe Israel?". Şi Saul iartă pe fiul său. Asta să fie nădejdea noastră, dacă am scăpat prin rugăciunile noastre un suflet din Purgator, el va zice lui Dumnezeu: "Doamne, nu îngădui să se piardă acela care m-a scăpat de pedeapsă". Şi dacă Saul a iertat pe Ionatan la cererea poporului, nici Dumnezeu nu va tăgădui mântuirea veşnică acelui credincios pentru care mijloceşte un suflet iubit de El. Mai mult, Sf. Augustin zice că aceia care au ajutat mai multe suflete din Purgator, la rândul lor când se vor afla în Purgator, Dumnezeu va face ca şi ei să fie ajutaţi cât mai mult de cei rămaşi în viaţa aceasta.

E bine de ştiut că este de mare folos pentru sufletele din Purgator a asculta Sf. Liturghie pentru ele, recomandându-le lui Dumnezeu prin meritele patimilor lui Isus Cristos, spunând astfel: Părinte Veşnice, îţi aduc această jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, cu toate chinurile ce le-a îndurat în viaţa Sa şi la moarte, şi prin meritele Patimii Sale îţi încredinţez sufletele din Purgator mai ales pe.... Şi facem o faptă de mare dragoste dacă în acelaşi timp ne rugăm şi pentru cei care trag de moarte.

Chemarea în ajutor a sfinţilor e trebuincioasă.

Ceea ce s-a spus mai înainte privitor la sufletele din Purgator, dacă se pot ori nu se pot ruga pentru noi, şi dacă e bun la ceva să ne încredinţăm rugilor lor, aceasta desigur nu atinge deloc cinstea sfinţilor, deoarece nimeni nu se îndoieşte că este lucru de mare folos a alerga la mijlocirea sfinţilor recunoscuţi ca atare de Sf. Biserică. Aceasta e o învăţătură de credinţă pe care dacă n-am crede-o, spune Sf. Bonaventura împreună cu Sf. Bellarmin şi alţii, n-am putea fi scutiţi de păcat şi chiar de erezie, căci Sfântul Părinte Papa când ridică la cinstea altarelor pe un sfânt, e condus de harul negreşelnic al Duhului Sfânt.

Să ne reîntoarcem însă la îndoiala pe care am pus-o mai înainte, dacă suntem datori să alergăm la mijlocirea sfinţilor. Eu nu vreau să hotărăsc nimic în acest punct, dar voi expune învăţătura Sfântului Toma. În mai multe locuri acest sfânt şi mai ales în cartea Sentinţelor, ţine ca sigură învăţătura că trebuie să ne rugăm, deoarece nu putem dobândi de la Dumnezeu harurile trebuincioase pentru mântuire dacă nu le cerem prin rugăciune.

În alt loc, dar în aceeaşi carte se întreabă chiar dacă suntem datori să ne rugăm sfinţilor, ca ei să mijlocească pentru noi. Şi răspunde astfel: "Dumnezeu a orânduit ca să ne dobândim mântuirea prin mijlocirea sfinţilor, împărţin- du-ne prin ei toate binefacerile Sale şi harurile trebuincioase pentru mântuire". Prin urmare suntem datori să recurgem la sfinţi, deoarece mântuirea o primim prin ei.

Acelora care spuneau că e de prisos a mai alerga la sfinţi, fiind Dumnezeu nesfârşit mai milostiv de cât ei, Sf. Toma le răspundea că Dumnezeu a voit să fie aşa nu pentru că milostivirea Sa nu ar fi putut face acest lucru, dar fiindcă n-a voit să calce orânduirea Sa de a lucra prin mijlocul altora.

Şi potrivit autorităţii Sf. Toma, unii autori împreună cu Silviu scriu că deşi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca singurul autor şi împărţitor al harului, totuşi suntem datori să alergăm la mijlocirea sfinţilor spre a respecta orânduirea Celui de Sus, ca cei mai mici să se mântuiască prin ajutorul celor mai mari decât noi.

Despre mijlocirea Sfintei Fecioare Maria

Dacă acestea se spun despre sfinţi, desigur mult mai mult vom spune despre mijlocirea Maicii Domnului, a cărei cereri la Dumnezeu valorează mai mult decât ale tuturor sfinţilor din Cer. Sfântul Toma spune că sfinţii pot mântui pe alţii potrivit meritului cu care au câştigat harul, însă Isus Cristos şi Mama Sa au meritat aşa de multe haruri, încât pot mântui omenirea întreagă. Şi Sf. Bernard, vorbind despre Sfânta Fecioară Maria, exclamă: "O, Mama mântuirii noastre, prin Tine avem drum liber la Isus, pentru ca prin Tine să ne primească Acela care prin Tine s-a dăruit nouă". Ceea ce înseamnă că precum noi nu cerem nimic de la Tatăl Ceresc decât prin mijlocirea Fiului, mijlocitorul dreptăţii, la fel nu putem intra la Isus decât prin Sfânta Sa Mamă, mijlocitoarea harului, care ne dobândeşte binele pe care Isus Cristos l-a câştigat pentru noi.

Şi ca o urmare a acestora, Sfânta Fecioară Maria a primit două comori de haruri. Întâia este Întruparea Cuvântului Veşnic făcut Om în sânul său preacurat. Şi a doua comoară e mulţimea harurilor pe care le dobândim de la Dumnezeu prin mijlocul rugilor ei.

Isus, adaugă acelaşi Sfânt, a dat Sfintei Fecioare Maria tot binele, încât dacă în noi mai este puţină nădejde, har şi mântuire, toate le avem de la Aceea, "care se coboară din deşert încărcată de bunătăţi. Ea este grădina desfătărilor, de unde se răspândesc parfumurile şi darurile cereşti".

Deci tot binele pe care îl avem de la Dumnezeu, îl primim prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria. Şi oare de ce? Pentru că aşa a voit Dumnezeu, răspunde Sfântul Bernard. Dar pricina deosebită ne-o spune Sfântul Augustin, care a lăsat scris că Maria pe drept se numeşte Mamă deoarece Ea a conlucrat cu dragostea Sa ca să ne naştem la viaţa harului ca mădulare ale lui Isus Cristos.

Şi precum Maria a conlucrat cu dragostea Sa la naşterea noastră duhovnicească, tot aşa vrea Dumnezeu ca Ea să ne ajute să putem câştiga în lumea aceasta viaţa harului, iar dincolo viaţa cea fericită.

De aceea Sfânta Biserică ne învaţă să o numim şi să o salutăm: "Viaţa, dulceaţa şi nădejdea noastră". Şi Sfântul Bernard ne îndeamnă să alergăm întotdeauna la Maica Domnului, pentru că cererile sale sunt cu siguranţă ascultate de Fiul Său: "Aleargă la Maria, îţi zic, fără îndoială Fiul va asculta pe Mama Sa", adăugând: "Fiilor, aceasta este scara păcătoşilor, încrederea mea cea mai mare, sprijinul nădejdii mele". Sfântul o numeşte pe Maria "scară", căci precum pe o scară nu te sui pe treapta a treia până ce mai întâi n-ai suit pe întâia şi a doua, tot astfel nu se ajunge la Dumnezeu decât prin Isus Cristos, şi la Isus Cristos prin Maria. O cheamă apoi "cea mai mare încredere a sa" şi "sprijinul nădejdii sale", pentru că Dumnezeu vrea ca toate harurile ce ni le împarte să treacă prin mâinile Mariei. În sfârşit, încheie spunând că toate darurile dorite de noi trebuie să le cerem prin mijlocirea Mariei, pentru că Ea obţine tot ce doreşte, şi rugile Sale nu sunt respinse niciodată. Aşa se exprimă şi mulţi alţi Sfinţi. Sfântul Efrem exclamă: "O, Fecioară Preacurată, noi nu avem altă încredere decât aceea care ne-o insufli Tu". Iar Sfântul Ildefons: "Toate bunătăţile ce le-a hotărât Majestatea Dumnezeiască să le împartă, le-a încredinţat în mâinile Tale. Deoarece Ţie îţi sunt date comorile şi harurile". În sfârşit, Sfântul Bonaventura are frumoasele cuvinte: "Sălăşluind în sânul Sfintei Fecioare toată natura dumnezeiască, îndrăznesc să zic că această Fecioară din al cărei trup ca dintr-un ocean al dumnezeirii, izvorăsc toate apele harului, a devenit oarecum stăpâna tuturor harurilor". Şi la fel vorbeşte Sfântul German, Antonin, Sfântul Bernardin de Siena şi alţii.

La aceştia se adaugă şi mulţimea de teologi, care întemeindu-se pe autoritatea sfinţilor, susţin că toate harurile le primim numai prin mijlocul Sfintei Fecioare Maria; Asra au susţinut: Vega, Mendoza, Segneri, Poire, Grasset, etc. Natale Alexandru a scris chiar că: "Dumnezeu voieşte ca să aşteptăm binele de la El prin mijlocirea Fecioarei Mame", referindu-se la textul Sfântului Bernard: "Asta e voinţa Aceluia care vrea să ne dăruiască totul prin Maria". De asemenea, Părintele Contestan scrie că Isus, prin cuvintele: "Iată mama ta", rostite de El pe cruce către Ioan, a vrut să spună că se va împărtăşi din sângele Său numai acela pentru care va mijloci Maica Sa. Rănile mele sunt izvoarele harului, dar apele sale binefăcătoare vor ajunge la oameni numai prin Maria. "O, Ioan, ucenicul Meu, atâta vei fi iubit de mine, cât ai iubit şi tu pe Mama mea".

De altfel e sigur că Dumnezeu se bucură când noi alergăm la sfinţi, dar se bucură şi mai mult când ne vede alergând la mijlocirea Mariei, ca Ea să acopere nevrednicia noastră prin meritele Ei (Sfântul Anselm). Iar vrednicia Sfintei Fecioare fiind aproape nesfârşită, cu tot dreptul putem zice că rugile Mariei pe lângă Dumnezeu sunt mai puternice decât toate rugile Cerului adunate împreună.

Încheiere

Sfârşind acest capitol, din tot ceea ce s-a spus concluzionăm că cine se roagă, cu siguranţă se mântuieşte, iar cine nu se roagă se osândeşte. Toţi fericiţii din Cer în afară de copiii mici, s-au mântuit prin rugăciune. Osândiţii s-au pierdut pentru că nu s-au rugat.

Deznădejdea cea mai mare a lor va fi aceea că nu mai au timp să se roage când ar fi putut cu atâta uşurinţă să ceară de la Dumnezeu ajutoare pe pământ spre a se mântui.