RUGĂCIUNEA

INTRODUCERE

În anii din urmă am dat la lumină mai multe cărţi, însă cred că nu am alcătuit o carte mai folositoare decât aceasta, în care tratez despre rugăciune, fiind aceasta un mijloc trebuincios şi sigur pentru a dobândi mântuirea. De aceea, dacă ar fi în puterea mea, aş tipări atâtea exemplare din această cărticică, câţi credincioşi sunt pe pământ, spre a le împărţi fiecăruia, pentru ca oricine să poată înţelege trebuinţa ce o avem cu toţii de a ne ruga pentru mântuirea noastră [1].

O spun aceasta, pentru că văd pe deoparte această trebuinţă absolută a rugăciunii, de altfel atât de recomandată în întreaga Sfântă Scriptură şi de toţi Sfinţii Părinţi, iar pe de altă parte văd că creştinii se sinchisesc foarte puţin în a se folosi de acest mare mijloc al mântuirii lor.

Şi ceea ce ne doare şi mai mult, e că predicatorii şi duhovnicii prea puţin se îngrijesc de a vorbi despre aceasta ascultătorilor şi penitenţilor lor, iar cărţile spirituale care sunt folosite astăzi, nu vorbesc îndeajuns despre aceasta. Toţi predicatorii, duhovnicii şi toate cărţile n-ar trebui să recomande alt lucru cu mai mare insistenţă şi căldură decât rugăciunea. Ce e drept, ei propun sufletelor o sumedenie de mijloace bune pentru a se păstra în harul lui Dumnezeu, ca: fuga de prilejurile de păcat, primirea deasă a sfintelor taine, împotrivirea la orice ispită, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, meditarea adevărurilor veşnice şi alte mijloace, toate, nu tăgăduiesc, foarte folositoare; dar la ce folosesc, zic eu, predicile, meditaţiile şi celelalte mijloace ce le înşiră părinţii sufleteşti fără de rugăciune, când Domnul a declarat lămurit că nu vrea să împartă haruri decât aceluia care se roagă?

"Cereţi şi veţi primi". (Ioan 16, 24). Fără rugăciune (după Providenţa ordinară) vor rămâne nefolositoare toate meditaţiile făcute, toate propunerile luate şi toate făgăduinţele date. Dacă nu ne rugăm, vom fi întotdeauna orbi la luminile primite de sus şi la toate făgăduinţele făcute de noi; şi motivul este că spre a face binele, a birui ispitele şi a exercita virtuţile, într-un cuvânt, pentru a păstra poruncile dumnezeieşti nu ajung luminile ce le-am primit şi propune-rile ce-am făcut, ci avem nevoie şi de un ajutor deosebit al lui Dumnezeu, pe care El nu îl dă decât celui care se roagă cu statornicie. Luminile primite, consideraţiile făcute şi bunele propuneri luate ne ajută numai ca la vreme de primejdie şi de ispită să ştim a ne ruga, şi prin rugăciune să dobândim ajutorul ceresc; dar dacă în acel moment nu ne rugăm, noi ne vom pierde.

Am voit, scumpe cititor, să declar din capul locului acest sentiment al meu, pentru ca să mulţumeşti lui Dumnezeu, că prin această cărticică, îţi dă harul să meditezi mai serios asupra însemnătăţii acestui mare mijloc al rugăciunii, deoarece toţi cei ce se mântuiesc, şi aici vorbim de cei ajunşi la vârsta priceperii în special, numai prin acest mijloc se mântuiesc. De aceea mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă e o favoare prea mare ce o face acelora cărora le dă lumină şi har să se roage. Nădăjduiesc că tu, iubitul meu frate, după ce vei fi citit această mică lucrare, nu vei mai fi nepăsător de azi înainte. Vei alerga necontenit la Dumnezeu cu rugăciunea când vei fi ispitit să-L necinsteşti. Dacă cumva în trecut cugetul ţi-a fost împovărat de multe păcate, să ştii că pricina a fost nepăsarea ta întru a te ruga şi de a cere de la Dumnezeu ajutor împotriva ispitelor ce te năvăleau. Te rog, deci, să citeşti şi reciteşti cu atenţie cărticica aceasta, nu pentru că e lucrarea mea, dar pentru că e un mijloc puternic ce Dumnezeu ţi-l pune la îndemână spre binele mântuirii tale veşnice, făcându-te prin aceasta să înţelegi că vrea să te mântuieşti. După ce o vei fi citit, te rog, să o dai şi altora cu care vei sta de vorbă. Iar acum să începem în numele Domnului.

Apostolul sf. Pavel scrie astfel în epistola câtre Timotei: "Vă îndemn, aşadar, mai întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii" (I Tim. II. 1). Sf. Toma, tălmăcind acest verset, spune că rugăciunea însemnă propriu zis înălţarea minţii noastre către Dumnezeu. Cererea este rugăciunea însăşi, care dacă nu se îndreaptă către lucruri anumite ca în: "Ia aminte, Dumnezeule, şi vino în ajutorul meu" se cheamă suplică. Mijlocirea e o pioasă stăruinţă adresată lui Dumnezeu, pentru a dobândi harul ce-l dorim, precum când zicem: "Prin crucea şi patima Ta, izbăveşte-ne Doamne". Iar mulţumirea e o rugăciune prin care aducem recunoştinţă pentru binefacerile primite şi ne merităm alte binefaceri mai mari. Rugăciunea, într-un înţeles strict, spune sfântul Doctor, înseamnă o alergare la Dumnezeu, dar luată într-un înţeles mai larg, cuprinde toate celelalte părţi amintite mai sus, adică cererea, mijlocirea şi mulţumirea. În acest înţeles o vom lua şi noi, numind-o de acum înainte cu numele de rugăciune.

Pentru a îndrăgi cât mai mult acest mijloc al mântuirii noastre, adică rugăciunea, vom vedea cât este de trebuincioasă ea şi câtă valoare are în a ne dobândi toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu, dacă ştim să le cerem cum se cuvine. Prin urmare vom vorbi mai întâi despre valoarea şi trebuinţa rugăciunii şi pe urmă despre condiţiile ei, pentru ca să fie primită de Dumnezeu.

[1] În introducerea operei "Pregătire la moarte", Sf. Alfons prevestea apropiata publicare a acestei cărticele: "Puterea cea mare a rugăciunii", spunând că "opera acesta, deşi e mică şi ieftină, totuşi îl costă multă muncă şi o socoate de mult folos pentru orice soi de persoane; ba chiar îndrăznesc să zic, scrie el, că între toate cărţile spirituale, nu există alta mai folositoare şi mai trebuincioasă ca aceasta despre rugăciune, întrucât ne dobândeşte mântuirea veşnică". Din aceste cuvinte se poate vedea însemnătatea pe care Sfântul Doctor o dădea acestei cărticele.