Revista "Familia creştină" - 03/2007

Pentru copii  

Trecuse deja mult timp de când, în bisericuţa satului, s-a stabilit o familie de şoricei. Şi-au construit micile lor culcuşuri în zidurile din spatele altarelor laterale şi le-au căptuşit cu hârtie roasă dintr-o carte de rugăciuni foarte veche pe care cineva o uitase în biserică. Şoriceii au târât cartea în spatele altarului, au rupt paginile una câte una şi le-au împărţit între ei. Cu toate acestea, în locuinţele lor era foarte frig, indiferent că era vară sau iarnă pentru că zidurile bisericii erau foarte groase şi erau din piatră. Aceasta nu i-a speriat pe şoricei, care şi-au văzut mai departe de viaţa lor. Sunt deja câteva generaţii de când familia lor şi-au petrecut timpul acolo şi nu se vedeau locuind în altă parte. Le făcea plăcere fumul tămâii sau al lumânărilor, erau încântaţi de sunetul orgii şi de bătaia clopotelor. Toate acestea le dădeau un sentiment de siguranţă.

În luna septembrie, oamenii din sat aduceau la parohie recolta de nuci pe care o depozitau în cămara parohiei. Şoriceii se bucurau de aceasta pentru că astfel aveau şi posibilitatea de a strânge ceva pentru iarnă. Se urcau pe pervazul geamului de la sacristie, ieşeau pe o gaură în grădină, iar de acolo, pe un drum ştiut doar de ei, ajungeau în cămară de unde, timp de o săptămână cărau nuci în galeriile săpate de ei în zidurile bisericii. Cristinel însă, un şoricel tânăr, voia să plece. Lui îi plăcea foarte mult să stea în grădină. Soarele de toamnă era aşa de călduţ şi blând, că n-ar mai fi vrut pentru nimic în lume să revină în găurile din zidul bisericii, dar mereu şoarecii mai în vârstă nu-i dădeau voie. "Ţi se pare plăcut afară, i-au zis ei, dar să ştii că nu e aşa! Afară sunt pisici şi multe alte animale periculoase care te-ar putea mânca într-o clipă. Şi apoi, în timpul iernii se face foarte frig afară, mai frig decât în biserică. Nu te mai gândi la plecare!" Cristinel a meditat foarte mult la aceste cuvinte şi poate că aveau dreptate, îşi spunea el, dar de când a început să-i placă în grădină, nu mai avea pace deloc. Aproape în fiecare seară visa că se afla în locuri unde se găsea multă mâncare, mult mai gustoasă decât obişnuitele nuci, locuri în care era cald şi nu exista nici un duşman. Erau aşa de reale visele sale, că existenţa acelor locuri devenise pentru el un fapt ca şi sigur.

Dar unde se aflau? Iată problema care îl frământa cel mai mult pe Cristinel. Şi apoi cum să ajungă acolo. A încercat să vorbească despre toate astea cu Ionuţ, un alt şoricel de vârsta sa. L-a aflat pe marginea aghiazmatarului, balansându-şi picioarele în gol. "E un frig straşnic, nu-i aşa Cristinel?" i-a spus Ionuţ, salutându-l. "Hai să mergem la lumânarea de la tabernacol, i-a propus Cristinel, să ne încălzim puţintel". "O idee foarte bună", şi au plecat amândoi către altarul cel mare. După-amiaza nu venea nimeni prin biserică, iar şoriceii ştiau aceasta, de aceea se plimbau fără nici o grijă. Lumânarea se afla undeva sus, lângă tabernacol, dar cei doi şoricei, cu multă dibăcie, s-au căţărat până acolo, şi odată ajunşi, s-au lipit de plasticul roşu al lumânării, bucurându-se de căldura emanată de ea. Preţ de câteva momente, cei doi şoricei au păstrat tăcere. Apoi, Cristinel îi zise prietenului său: "Ionuţ, te-ai gândit vreodată să pleci de aici?" "Da, desigur, a spus acesta. Dar gândurile astea nu sunt decât nişte simple amăgiri, crede-mă! Aici în biserică este locul cel mai frumos. Eu n-aş pleca niciodată, pentru că de fapt nimeni nu ştie cum este afară". Cristinel nu a mai spus nimic, pentru că el deja îşi făcuse planurile sale. Lui nu-i era frică de nici un pericol şi era hotărât să plece.

Duminica următoare, către sfârşitul Liturghiei, Cristinel s-a îndepărtat de ceilalţi şoricei şi s-a ascuns printre bănci în aşteptarea unui moment potrivit, care nu s-a lăsat aşteptat. La un moment dat, oamenii s-au ridicat brusc în picioare. Toţi erau atenţi la preot, iar Cristinel, strecurându-se printre ei, a văzut o doamnă care avea poşeta lângă locul pe care şedea. Şoricelul ochi poşeta care era întredeschisă şi reuşi să se strecoare înăuntrul ei, sub un şerveţel parfumat. Totul se desfăşură aşa cum plănuise. Către sfârşitul Liturghiei, doamna şi-a pus cartea de rugăciuni în poşetă, a închis-o şi a plecat către casă. Acasă, a pus poşeta pe un scăunel din bucătărie, şi-a luat rozariul şi cartea de rugăciuni şi s-a dus să se schimbe de haine în camera de alături. După ce s-a asigurat că este în siguranţă, Cristinel ieşi din poşetă şi aruncă o privire împrejur. Primul lucru care l-a impresionat plăcut a fost căldura din cameră, care îl învălui ca o haină invizibilă. Pentru prima dată în viaţa sa a văzut un calorifer. S-a strecurat printre zăbrelele elegante care îl mascau şi ajungând lângă el adormi deîndată.

O săptămână întreagă a petrecut Cristinel după calorifer. Noaptea, când toţi membrii familiei dormeau, ieşea în bucătărie şi începea să ronţăie pâine, brânză şi tot ce întâlnea bun de mâncat. Dar în felul acesta însă, doamna şi-a dat seama de prezenţa şoricelului. "Cu siguranţă că mâncarea a fost roasă de un şoarece", şi-a spus ea. Prin urmare s-a hotărât să aducă o pisică în casă, o pisică ce se numea Miki. Ea s-a pus deîndată pe treabă, astfel încât şoricelul nu mai reuşea să iasă deloc pentru a mânca. Nemaiputând răbda, într-o zi Cristinel a ieşit din nou prin bucătărie, crezând că pisica era afară. S-a înşelat. Miki se afla la pândă şi cum îl văzu, sări asupra lui ca să-l prindă. Nu i-a trebuit să alerge prea mult, că l-a şi prins pe Cristinel. Acesta se zbătea, dar ghearele lui Miki îl ţineau cu străşnicie. Apăru şi stăpâna casei, care văzând că pisica voia să mănânce şoricelul în bucătărie, a alungat-o. "Câţ afară!" a zis ea furioasă. Profitând de un moment de neatenţie din partea lui Miki, Cristinel se eliberă de ghearele ei şi fugi cât îl ţinea puterile afară, se strecură prin iarba înaltă şi deasă şi ieşi în drum, unde începu din nou să fugă.

Din acea clipă, pentru Cristinel au început zile grele. Întâlni un grup de şoareci de câmp care l-au tratat foarte rău, era cât pe ce să fie prins într-o capcană, să fie călcat de maşini, iar despre pisici, ce să mai spunem, le întâlnea aproape peste tot. Nu mai avea nici un loc în care să se poată încălzi, dar descoperise în schimb un lan de grâu. Ce ospăţ a tras! A făcut o burtă mare de tot şi era, în sfârşit, ceva mai mulţumit. Lângă lan se afla un hambar mare, iar înăuntru erau movile mari de grâu. Bucuros, Cristinel şi-a făcut un culcuş folosindu-se de nişte cârpe vechi pe care le găsise acolo şi a început să ducă o viaţă aşa cum o visase: dormea şi mânca. Din păcate însă, nu era nimeni în acel hambar, nici oameni, nici măcar pisici. Nici o vietate.

De acum venise decembrie şi începu să ningă. Cristinel ieşi din culcuşul său ca să privească fulgii de pe pervazul ferestrei. Ajungând acolo, simţi deodată cum inima îi bate cu putere: printre fulgii de nea, departe, departe, se vedea turnul bisericii. "Oare ce mai fac prietenii mei", se întrebă Cristinel? "Îşi mai amintesc ei de mine? Poate că deja cred că am murit!" Şi pe măsură ce se tot gândea la cei pe care i-a părăsit, se simţea din ce în ce mai singur. Se coborî de pe pervaz şi merse la culcuşul său. Închise ochii, dar somnul nu voia să vină: "La ce-mi serveşte o viaţă plină de plăceri dacă sunt singur? Acum am tot ce-mi doresc, hrană din belşug, un loc sigur şi un culcuş cald. Ar fi trebuit să fiu fericit şi bucuros. Dar toate acestea nu au valoare dacă sunt singur. Ce n-aş da eu acum doar ca să fie aici cu mine Ionuţ şi toţi ceilalţi!" Încercă să ronţăie câteva boabe de grâu ca să-i treacă dorul, dar parcă nu mai aveau acel gust plăcut de mai-nainte. "De fapt sunt un prizonier, începu să se gândească el. Un prizonier într-un paradis. Cea mai bună mâncare şi cel mai cald culcuş nu folosesc la nimic dacă nu ai prieteni. Acum încep să înţeleg, în sfârşit!"

Clopotele începură să bată, Cristinel urcă repede la geam, îşi lipi botişorul de el şi privi fix turnul bisericii. Brusc, luă o decizie aproape imposibil de realizat: trebuia să ajungă la biserică cu orice preţ. Se îndreptă cu repeziciune către gaura prin care intrase, dar aici avu o surpriză neplăcută: era astupată toată de gheaţă, iată de ce nici un şoarece nu mai reuşi să intre în hambar. Dar nu s-a descurajat. A început să roadă din lemnul porţii. Au trecut mai multe zile până a reuşit să facă o găurică îndeajuns de mare ca să se strecoare prin ea. Era seară. Vântul bătea cu putere, iar fulgii aproape că-l loveau, aşa de puternic era vântul. Gingiile îi sângerau de la lemnul pe care l-a ros, dar asta nu mai avea nici o importanţă. Nici pisicile şi nici un alt animal nu-l mai speriau. Se avântă pe drumul ce ducea spre casa doamnei care l-a dus în poşeta ei. Mai era jumătate de oră până la miezul nopţii şi trebuia cu orice preţ să intre în casă, altfel risca să moară îngheţat afară. Cei din casă se pregăteau să meargă la Liturghia din Noaptea de Crăciun. Odată ajuns în casă, datorită căldurii ce îl învălui, Cristinel simţi cum începea să-şi recapete puterile.

Poşeta doamnei se afla pe scăunelul din bucătărie şi era întredeschisă. Fără să mai stea pe gânduri, Cristinel se strecură imediat înăuntru şi începu să aştepte. Tocmai la timp, pentru că în acel moment intră femeia în bucătărie. Închise poşta, o luă în mână, şi cu paşi grăbiţi, plecă spre biserică. Curând, Cristinel auzi un murmur de voci şi nişte sunete care îi păreau cunoscute. Doamna deschise poşeta, îşi luă obişnuita carte de rugăciuni şi, ca de obicei, lăsă poşeta întredeschisă. Cât ai clipi din ochi, Cristinel o zbughi afară din poşetă. Ce amintiri îi reveneau în minte! Câte mirosuri cunoscute îi izbeau botişorul! Iar sunetele acelea care îi erau cunoscute nu erau altceva decât sunetele orgii, care intona măreţ un cântec de Crăciun. Lumea era atentă la altar, ca de obicei. Micuţul şoricel fugi printre picioarele lor până la primul rând de bănci, iar de acolo, cu un salt spectaculos, ajunse în spatele altarului lateral. De acolo, un pas îl mai despărţea de casa sa. Toată familia sa se afla acolo. "Cristinel!" strigară într-un glas toţi şoriceii. În biserică, orga intona mai departe frumoasele cântece de Crăciun şi toţi erau fericiţi, chiar şi şoriceii.

Dragi copii, dragă ascultătorule, nu-i aşa că de multe ori, venind la biserică, ţi s-a părut oarecum plictisitor şi ai fi vrut să mergi în altă parte, aşa cum şi-a dorit şi Cristinel la început. Şi tu ai visat la un loc cu mult mai frumos decât cel din biserică. Sunt sigur de aceasta şi pentru faptul că, în special vara, mulţi dintre cei care vin la biserică preferă să rămână afară discutând probabil de ceea ce ar urma să facă, pentru că la Liturghie li se pare prea plictisitor. Şi aşa, sărbătoare după sărbătoare, duminică după duminică, în mintea ta apare un plan: cum să scapi de Liturghie. Şi ai reuşit probabil să-ţi păcăleşti părinţii sau pe cei din familie şi ai mers în altă parte: la un chioşc, la o cofetărie, la un film sau la un fotbal. Poate că ţi-ai dat seama, sau poate că încă nu, dar ceva începe să lipsească în viaţa ta, exact cum începuse să simtă şi Cristinel când se afla în acel hambar plin cu grâu: avea de toate, dar se simţea singur; mai mult, se simţea prizonierul propriilor plăceri. Puţin câte puţin şi tu te vei simţi singur, chiar dacă atâţia prieteni te înconjoară, ba chiar te vei simţi prizonierul propriilor plăceri pe care le-ai căutat, dar care nu-ţi aduc fericirea adevărată. Şi atunci cine-ţi lipseşte? Familia ta cea mare: Biserica! Îţi lipsesc părinţii din această familie, adică Tatăl tău ceresc. Chiar dacă uneori te simţi plictisit, crede-mă, acesta este locul cel mai frumos din lume, singurul loc în care poţi fi fericit cu adevărat: în mijlocul familiei tale, Biserica, unde rugăciunile se aştern lin pe altarul lui Cristos ca fulgii pe zăpadă, iar cântecele alină singurătatea, un loc unde chiar şi şoriceii pot fi fericiţi!

Şi Biblia ne povesteşte despre astfel de oameni care, plecând de la casa lor şi căutând fericirea în altă parte, au ajuns în cele din urmă cei mai nefericiţi:

Apoi le-a spus: "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». Într-adevăr s-a ridicat şi a mers la tatăl său.

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să sărbătorească.