Revista "Familia creştină" - 03/2007

Spiritualitate  

"Când sunt slab, atunci sunt puternic" (2 Cor 12, 19); "putere desăvârşită în slăbiciune" (2 Cor 12, 9). Astfel de versete sunt adesea citate drept chei pentru creşterea spirituală, dar înţelegem oare cu adevărat despre ce este vorba? Poate cineva să înţeleagă?

Da. Dacă n-am putea înţelege deloc, Dumnezeu nu ni le-ar fi spus. Dumnezeu nu risipeşte cuvintele. Este un mare mister, dar un mister nu este ceva ce nu putem înţelege deloc, ci ceva ce nu putem înţelege cu propria noastră raţiune, fără revelaţia lui Dumnezeu. De asemenea, este ceva ce nu putem înţelege cu totul, ci ceva ce putem înţelege parţial. Înţelegerea parţială nu este întuneric deplin. "Vedem printr-o oglindă, întunecat" (1 Cor 13, 12).

Cheia misterului puterii desăvârşite în slăbiciune este Crucea lui Cristos. Fără Cruce, nu este un mister, ci o absurditate, o întunecime.

Dar ne-creştini ca marele mistic şi poet chinez Lao Tze par să fi înţeles misterul puterii desăvârşite în slăbiciune destul de adânc, cel puţin în unele din aspectele lui, fără să-L cunoască pe Cristos ori Crucea.

Poate înţeleg un mister asemănător şi înrudit, dar nu exact acelaşi. Sau poate îl înţeleg şi ei prin Cristos şi prin Crucea Lui, deşi nu conştient şi explicit. Cum putem şti graniţele Crucii? Braţele ei sunt foarte largi. Cristos este "lumina care îl luminează pe fiecare om care vine în lume" (Io 1, 9) prin revelaţia naturală, prin înţelepciunea naturală şi prin legea naturală cunoscută de conştiinţă. Când un Lao Tze sau un Socrate sau un Buddha ajung la o cunoaştere profundă a vreunui adevăr veşnic, o fac prin lumina lui Cristos, Logos-ul veşnic, Cuvântul pre-întrupat sau revelaţia lui Dumnezeu. El este aceeaşi persoană, dar nu cu natura Lui umană, întrupată. Tot adevărul este adevărul Lui.

Dar Isus întrupat este revelaţia definitivă a lui Dumnezeu, faţa lui Dumnezeu întoarsă spre noi în intimitatea cea mai profundă. Cunoaştem o persoană mult mai bine după faţa ei, decât după spate ori picioare. Să ne uităm la acea revelaţie finală, definitivă, totală a lui Dumnezeu pe care o avem - Cristos şi Crucea Lui - ca să încercăm să aruncăm nişte lumină asupra paradoxului puterii care vine din slăbiciune. Întrebarea noastră este: Cum ne face slăbiciunea puternici prin Cruce? sau, Cum ne face puternici slăbiciunea Crucii?

E vorba de două întrebări, nu de una. Prima este teoretică şi fără răspuns. A doua este practică şi are răspuns.

Prima întrebare: Cum funcţionează? Prin ce tehnologie supranaturală, spirituală produce maşina slăbiciunii produsul puterii? Cum funcţionează Crucea?

Teologii lucrează la această întrebare de aproape două mii de ani, şi nu există un consens clar în creştinism, nici un răspuns în mod clar adecvat, doar analogii. Analogia legală a Sf. Anselm este despre diavol care ne deţine şi Cristos Care plăteşte preţul pentru a ne răscumpăra. Primii părinţi ai Bisericii au dat o analogie cu o bătălie cosmică: Cristos a invadat teritoriul ocupat de inamic - mai întâi pământul, apoi, în Sâmbăta Mare, lumea de jos, şi l-a înfrânt pe diavol şi forţele lui, păcatul şi moartea. Mai este apoi expresia americană încântător de simplă a predicatorului baptist sudist al voinţei libere: "Satana votează împotriva ta, şi Isus votează pentru tine, iar tu ai votul decisiv." Aceste metafore sunt de ajutor, dar sunt doar simboluri, asemănări. Abia ştim cum funcţionează electricitatea, cum putem şti cum funcţionează mântuirea?

A doua întrebare, însă, are un răspuns mai clar. Aceasta este întrebarea practică: Cum să trăiesc? Cum să mă comport faţă de slăbiciune? Cum să actualizez Crucea în viaţa mea? Căci Crucea se află în viaţa mea. Nu este o ciudăţenie, ci un adevăr universal întrupat, nu doar un eveniment pentru totdeauna în afara mea în spaţiu şi timp, în Israel în anul 29 d. C., aflat la mii de kilometri şi două mii de ani de mine, ci şi un eveniment care continuă în mine, sau mai degrabă eu în el.

Există două greşeli egale şi opuse când se răspunde la întrebarea: Cum să actualizez acest mister al Crucii în viaţa mea? E vorba de umanism şi de chietism, activism şi pasivism. Umanismul spune că totul e acţiune umană, că trebuie să luptăm şi să învingem slăbiciunea, eşecul, înfrângerea, boala, moartea şi suferinţa. Trebuie să depăşim Crucea. Dar, la sfârşit, niciodată nu reuşim. Umanismul este Don Quijote pe cal împotriva unui tanc.

Chietismul ori fatalismul spune simplu: Îndur-o, accept-o. Cu alte cuvinte, nu fi om. Intră "uşor în acea bună noapte," nu "te înfuria, nu te înfuria împotriva luminii moarte" (Dylan Thomas).

Creştinismul este mai paradoxal decât simplul "nu" al umanismului sau decât simplul "da" al fatalismului. În răspunsul creştin dat sărăciei, suferinţei şi morţii întâlnim acelaşi dublu paradox. Sărăcia trebuie combătută şi uşurată, şi totuşi este fericită. Este una din datoriile creştine esenţiale să-i ajutăm pe săraci să scape de ravagiile sărăciei lor. Dacă refuzăm, nu suntem creştini, nu ne mântuim (Mt 25, 41-46). Totuşi cei compătimiţi şi de plâns sunt cei bogaţi, după cum Maica Tereza i-a spus atât de şocant Harvard-ului: "Să nu-i spuneţi ţării mele săracă. India nu este o ţară săracă. America este o ţară săracă, o ţară săracă spiritual." Este foarte greu pentru un bogat să se mântuiască (Mt 19, 23), pe când cei săraci în spirit, adică cei care vor să fie săraci, cei detaşaţi de bogăţii, sunt fericiţi (Mt 5, 3).

Aceeaşi paradoxală dublă atitudine se găseşte în creştinism faţă de moarte. Moartea este, pe de o parte, răul cel mare, "ultimul duşman" (1 Cor 15, 26), semnul şi pedeapsa păcatului. Cristos a venit să o învingă. Şi totuşi moartea este şi poarta spre viaţa veşnică, spre rai. Este carul de aur trimis de marele rege să-şi aducă mireasa Cenuşăreasă.

Suferinţa este şi ea un paradox. Pe de o parte, trebuie să fie uşurată, pe de alta este fericită. Sfinţii sunt sfinţi în principal pentru două motive: au iubire şi compasiune eroică pentru aproapele lor, adică dau totul pentru a uşura suferinţele altora. Dar de asemenea, Îl iubesc pe Dumnezeu atât de mult că acceptă şi-şi oferă suferinţele eroic şi chiar cu bucurie. Şi se luptă cu suferinţa, şi o acceptă. Sunt mai activi decât umaniştii şi mai docili decât chietiştii. Toate trei - sărăcia, moartea şi suferinţa - sunt forme de slăbiciune. Problema slăbiciunii este problema mai generală, universală. Suferinţa, de exemplu, nu este în sine atât de nesuferit ca slăbiciunea, căci îmbrăţişăm de bunăvoie dureri ca cele ale naşterii cu condiţia să fie alese liber, în puterea noastră - dar chiar dureri şi neplăceri mici, ca avioane care întârzie sau lovituri la picioare, ni se par extraordinare şi de nesuportat dacă ni se impun împotriva voinţei noastre. Mai curând am alerga un kilometru de bunăvoie decât să fim obligaţi să traversăm strada. Kierkegaard spune: "Dacă aş avea un servitor umil care, când i-am cerut un pahar de apă, mi-ar aduce în schimb cele mai de preţ vinuri amestecate desăvârşit într-un pahar, l-aş da afară, ca să-l învăţ că adevărata plăcere constă în a mi se îndeplini dorinţa."

Învăţăcelul rebel al lui Freud, Alfred Adler, s-a despărţit de maestrul său pornind de la problema centrală a ceea ce constituie dorinţa fundamentală a omului; nu este plăcerea, cum credea Freud, ci puterea, a descoperit Adler.

Chiar şi Sf. Toma din Aquino este implicit de acord: când trece în revistă şi elimină toţi candidaţii idolatri şi nepotriviţi pentru poziţia fericirii supreme a omului, toate lucrurile pe care le căutăm în locul lui Dumnezeu, observă că suntem atraşi de putere pentru că pare foarte dumnezeiască. (Acest lucru, însă, este înşelător, pentru că puterea lui Dumnezeu este bunătatea Lui.) Puterea este răspunsul Sf. Augustin la întrebarea de ce a furat în copilărie nişte pere tari, verzi şi pe care nu le putea vinde. Nu voia nici plăcere, nici bani, ci putere - puterea de a nu fi sub legea lui "să nu furi", puterea de a încălca legea şi aparent de a reuşi să scape. Ne agităm sub restrângere.

Ah, dar chiar fiinţa noastră este restrângere. La urma urmei, suntem doar creaturi, nu creatorul; peste tot limitaţi, nu nelimitaţi; muritori, nu nemuritori; neştiutori, nu atoateştiutori. Toate acestea sunt forme de slăbiciune, şi nu slăbiciuni accidentale sau evitabile, ci slăbiciuni înnăscute şi esenţiale înseşi fiinţei noastre de creaturi. Când nu ne plac restrângerile slăbiciunii, nu ne place propria noastră fiinţă.

Înainte chiar de a începe să încercăm să ieşim din problema puterii din slăbiciune, trebuie mai întâi să privim mai adânc şi mai clar înăuntrul ei. Există trei slăbiciuni înrudite, dar distincte, de privit.

Mai întâi, este slăbiciunea să fim pe locul doi, să cântăm vioara a doua, să răspundem în loc să avem iniţiativa, să urmăm în loc să conducem, să ascultăm în loc să poruncim. Indignarea noastră împotriva ei este cu totul prostească, pentru că Dumnezeu Însuşi îmbrăţişează această slăbiciune! Din toată veşnicia, Fiul Îl ascultă pe Tatăl. Ce a făcut pe pământ, a făcut în veşnicie. "A făcut, pe intemperiile provinciilor Lui dinafară, ceea ce făcuse veşnic acasă în glorie", cum zice George MacDonald. Nimeni nu a fost vreodată mai ascultător decât Cristos.

Prin urmare, ascultarea nu e un semn de inferioritate. A răspunde, a cânta vocea a doua, a cânta vioara a doua, nu este înjositor, pentru că Cristos, Care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a ascultat desăvârşit. Avem aici una din cele mai uimitoare şi mai radicale revoluţii de care a auzit vreodată lumea, şi pe care încă nu a înţeles-o. Femeilor încă nu le place că sunt femei, adică receptive biologic faţă de însămânţarea bărbatului şi având nevoie de ocrotirea şi conducerea lui, deoarece cred că aceasta le face inferioare. Copiilor nu le place să-i asculte pe părinţi, iar cetăţenilor nu le place să asculte de autoritatea civilă, pentru acelaşi motiv: cred că această ascultare este semnul inferiorităţii lor. Nu este aşa.

Cristos a fost şi este egal cu Tatăl în toate; totuşi Cristos a ascultat şi ascultă şi acum de Tatăl. Diferenţa de rol nu înseamnă diferenţă de valoare. "Slăbiciunea" ascultării nu vine din inferioritate, ci din egalitatea în valoare.

Şi copiii trebuie să-şi asculte părinţii. Şi totuşi copiii nu sunt moral sau spiritual inferiori părinţilor. Porunca de a asculta nu înjoseşte, ci eliberează - dacă vorbim de ascultare "în Cristos". În lume, puterea conduce, iar cei puternici se impun celor slabi. Acolo, ascultarea este într-adevăr un semn de inferioritate în putere. Dar nu în Biserică. Aici totul este altfel: "Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20, 25-28).

Isus era egal cu Tatăl, şi totuşi a ascultat. Dacă acest fapt simplu, dar revoluţionar ar fi înţeles şi preţuit, am avea o lume nouă - nu vechea lume a sclaviei şi opresiunii, nici lumea vestică modernă a dezrădăcinării şi dezordinii, a nivelării nenaturale şi a competiţiei indignate. Am avea în schimb iubire.

Iubirea e putere. "Slăbiciunea" lui Cristos în a asculta de Tatăl L-a întărit pentru că era ascultarea din iubire. Dacă Cristos ar fi încălcat voia Tatălui, cum L-a ispitit Satana să facă în deşert, Şi-ar fi pierdut puterea, ca Samson, şi ar fi capitulat în slăbiciune în faţa duşmanului. Ascultarea Lui a fost un semn al Dumnezeirii Lui. Tot aşa şi noi: dacă-L ascultăm deplin pe Tatăl, suntem transformaţi în participanţi la natura divină. Pentru că pocăinţa, credinţa şi botezul, cele trei instrumente ale acestei transformări, sunt toate forme de ascultare. Ni se porunceşte să ne pocăim, să credem şi să fim botezaţi.

(continuare în numărul următor)