Revista "Familia creştină" - 02/2007

Pentru copii  

Într-un mic sătuc, căţărat pe un vârf de munte, trăiau câţiva oameni simpli şi fericiţi. Copiii lor se jucau în curţi umbrite de pomi mari şi frumoşi, sau alergau pe uliţele satului. Cei mai în vârstă munceau cântând sau flecăreau glumind între ei. Pe vârful unei stânci din apropierea satului îşi făcuse cuib o barză. În fiecare an ea revenea la cuibul său, iar oamenii se bucurau de vederea ei: "Aduce noroc!", îşi spuneau unul către altul. Într-un bordei din apropierea satului locuia un păstoraş, Cristinel, împreună cu părinţii şi bunica sa. În fiecare dimineaţă, el se scula foarte devreme şi pleca cu turma de oi pe colinele mângâiate de vânt şi de razele soarelui pentru a căuta păşuni cât mai bogate. Deseori, în timp ce urca încetişor coastele munţilor, scotea un fluieraş de la brâu şi începea să cânte. Natura întreagă încremenea ca fermecată la auzul cântecului. Păsărelele se opreau din ciripitul lor, ascultau preţ de o clipă cântul tânărului păstoraş, apoi încercau să-l acompanieze cu trilul lor. Chiar şi oile păreau mai vesele de sunetele frumoase ale fluieraşului. În fiecare seară, scăldat în lumina apusului de soare, Cristinel se întorcea vesel acasă, fericit de ziua frumoasă care a trecut şi bucuros că nu s-a apropiat nici o primejdie de turma sa. Trecând prin sat, îşi saluta prietenii fluturând pălăria sau cu un zâmbet larg. După ce se asigura că turma se afla în siguranţă în ţarc, intra în casă şi lua cina împreună cu părinţii şi bunica sa. După masă, bunica avea obiceiul de a-i povesti lui Cristinel istorioare despre păduri imense cu multe animale şi păsări frumoase. Ochii păstoraşului se închideau încetişor până când, cucerit de oboseală, de glasul dulce şi blând al bunicii, de căldura moleşitoare a sobei, cădea într-un somn profund, visând păduri mari cu păsări minunate, cu ape cristaline şi că el zbura liber printre păsările cerului.

Într-o zi, pe când se afla cu oile pe munte, Cristinel observă o lumină stranie în spatele unui tufiş mare. Se îndreptă de îndată spre acel loc, dădu ramurile deoparte şi ochii lui se deschiseră mari de mirare. În mijlocul tufişului se afla o sferă mare de cristal, ca o minge de fotbal, din care ţâşnea o lumină albastră. Cu suflarea ţinută şi cu multă emoţie, păstoraşul o luă în mâinile sale şi o privi îndelung. "Oare ce-o fi?", se întreba el uimit de frumuseţea ei misterioasă. Deodată auzi un glas în mintea sa: "Spune o dorinţă! Indiferent care va fi dorinţa ta, ea îţi va fi împlinită!" Lui Cristinel parcă nu-i venea să creadă. Privi împrejurul său, dar nu văzu pe nimeni. Se aşeză pe trunchiul unui copac căzut, puse sfera de cristal pe iarbă şi începu să se gândească. "Oare ce să-mi doresc? Trebuie să-mi doresc ceva care să fie cu adevărat preţios, se gândi el. Oare să-mi doresc să învăţ să zbor? Oare să-mi doresc bogăţii? O să mă mai gândesc până mâine, poate voi găsi ceva demn de a fi dorit". Puse sfera de cristal în trăistuţa sa, adună turma, căci ziua se apropia de sfârşit şi se îndreptă spre casă, hotărându-se să nu spună nimănui despre descoperirea sa. Zilele treceau, dar Cristinel nu reuşea să se hotărască ce şi-ar putea dori mai mult şi mai mult. Nimic, pur şi simplu nimic nu i se părea aşa de important, de necesar sau demn de a fi dorit, iar zilele treceau în continuare, fără ca să reuşească să-şi pună o dorinţă. De fiecare dată când mergea cu turma de oi, scotea sfera din traistă şi auzea aceeaşi voce care îl îndemna să-şi pună o dorinţă. Cristinel zâmbea, dar nu ştia ce să spună; se simţea însă fericit. În fiecare seară, poveştile bunicii îl fermecau într-un somn plin de vise fantastice, părinţii şi prietenii erau mereu cu el, iar el se simţea tot mai fericit.

Locuitorii satului au început să se mire. De câtva timp încoace părea să fie tot mai fericit, mai ales când era singur. "Parcă acum cântă mai frumos din fluier", spuneau unii dintre prietenii lui. Curiozitatea i-a împins pe vecinii lui Cristinel să-l supravegheze zi şi noapte, mai ales că era vară şi de multe ori păstoraşul îşi petrecea noaptea dormind sub cerul liber alături de turma sa. Un copil se luă într-o zi după Cristinel să vadă ce face, fără ca el să-şi dea seama. Către seară acesta se ascunse într-un tufiş. Apoi îl văzu pe păstoraş cum scoase sfera de cristal din traistă şi o privea. Mult s-a mirat şi copilul când a văzut-o, iar când s-a ivit momentul potrivit, s-a furişat aproape de traista lui Cristinel care tocmai adormise şi i-a furat-o. Îndată alergă cu ea în braţele sale către sat ca să le arate şi sătenilor ce ascundea păstoraşul. Aceştia se adunară îndată în jurul copilului şi priveau curioşi acea sferă. Unul dintre ei auzi un glas care îl îndemnă: "Spune o dorinţă!" "Vreau un sac plin cu aur", a zis acesta fără să se lase aşteptat. Cât ai clipi din ochi, lângă el apăru un sac plin cu aur. Ceilalţi nu puteau să creadă ceea ce vedeau cu ochii lor. Apoi un altul îşi dori un castel plin cu pietre preţioase. I se îndeplini numaidecât dorinţa. Altul îşi dori o vilă mare cu multe piscine, un altul o maşină de concurs, un altul computere performante. În scurt timp micuţul sat se transformă într-un orăşel plin cu castele şi case moderne, circulat de maşinile cele mai moderne şi survolat de avioane foarte puternice. Dar pentru că nimeni nu şi-a dorit vreun parc cu flori sau grădină lângă casa sa, în acel orăşel s-a ajuns ca să nu se mai poată întâlni nici o porţiune de pământ cu iarbă, flori sau copaci. Totul era din piatră, asfalt şi pietre preţioase. Totuşi, nimănui nu-i păsa de lucrul acesta, pentru că toţi erau ocupaţi să-şi numere bogăţiile şi să-i invidieze pe ceilalţi. Cel care avea mulţi bani de aur îl invidia pe cel care avea multe pietre preţioase, cel care avea multe bijuterii îl invidia pe cel care avea castele. Când barza reveni la cuibul ei se sperie: acesta nu mai era nicăieri. Nici măcar stânca pe care îşi construise cuibul nu se mai vedea, iar locuitorii nici nu o băgară în seamă. Nici unul nu i-a spus: "Bine ai revenit printre noi!"

Lumea devenise rea. Oamenii nu mai vorbeau între ei, şi pentru că nu mai existau grădini sau parcuri cu arbori, copiii nu mai aveau unde să se joace. Astfel, ei au devenit trişti şi certăreţi. Doar Cristinel şi familia sa au rămas fericiţi. Din cauza aceasta, unii invidioşi au început să se întrebe: oare ce şi-o fi dorit păstoraşul că este aşa de fericit, mereu prietenos şi glumeţ? Cristinel nu mai intra prin satul care devenise un orăşel. Acolo nimeni nu mai voia să fie prieten. Toţi preferau să stea în castelele lor să numere banii. La sfârşitul fiecărei zile, cântecul fluieraşului însă le aducea mereu aminte sătenilor că cineva este fericit, chiar dacă nu are bogăţiile lor, iar aceasta a început să le frământe inima. Primii care s-au hotărât să facă ceva au fost copiii. Aceştia au înapoiat sfera magică păstoraşului spunându-i că din cauza ei nu se mai putea trăi în satul acela: "În vechiul nostru sătuc aveai unde să te joci!" "Avem case noi şi nu ne lipseşte nimic, dar de ce nu suntem fericiţi?", s-au plâns unii dintre părinţi care-şi urmară copiii la Cristinel. "Tu ce dorinţă ţi-ai pus de eşti aşa de fericit?", l-au întrebat sătenii curioşi. "Eu nu mi-am pus nici o dorinţă, dar aş putea să-mi doresc să fie totul ca la început când eram fericiţi". "Te rugăm, puneţi această dorinţă", au spus toţi într-un singur glas. Cristinel luă sfera de cristal în mâinile sale şi începu să o privească. "Puneţi o dorinţă!", auzi din nou păstoraşul în mintea sa. "Îmi doresc ca totul să fie ca la început, când toţi eram fericiţi".

Castelele, casele moderne, maşinile şi avioanele dispărură de îndată. Casele de altă dată reapărură împreună cu uliţele satului şi grădinile pline de verdeaţă. Copacii îşi legănau din nou coroanele deasupra caselor şi curţilor. Pe vârful stânci din apropierea satului, barza îşi deschise triumfătoare aripile şi apoi se aşeză în cuibul ei. În fiecare seară cântul melodios al păstoraşului Cristinel îi făcea pe oameni să viseze că zboară liberi printre păsările cerului.

Sfera de cristal, dragi ascultători, este un simbol al dorinţelor omului, la fel ca bagheta magică, zâna sau inelul fermecat. Este unul dintre acele vise care se ascund în mintea fiecărui om. Dar oare ce să-ţi doreşti? Pentru oamenii din acel sat de munte răspunsul era simplu: palate, bogăţii, lucruri de preţ. Cristinel însă nu s-a grăbit să ia o hotărâre, ci a început să se gândească. Nimic, absolut nimic nu i se părea aşa de preţios, de important sau necesar ca să ţi-l doreşti. Cristinel nu ştie să spună o dorinţă pentru că el deja este fericit, şi tocmai pentru că era aşa de simplu şi nesemnificativ în ochii celorlalţi, a înţeles că fericirea nu se află în lucrurile materiale, cum credeau sătenii. Cântecul din fluier al tânărului păstoraş a fost acela care i-a făcut pe oameni să înţeleagă ce este mai important: o viaţă dusă în armonie cu aproapele, prietenia sinceră, sprijinul reciproc, buna înţelegere, bunătatea, bunăvoinţa, pacea, fidelitatea, cumpătarea. Ciudat, nici unul dintre săteni nu şi-a dorit acestea! Ei nu şi-au dat seama că erau deja fericiţi, nu ştiau să o recunoască în viaţa lor. În lumea de astăzi cel care vorbeşte despre suflet şi despre viaţa spirituală se aseamănă păstoraşului Cristinel care cânta din fluier. Un astfel de om le aduce aminte celorlalţi despre valori şi virtuţi uitate sau pierdute, care îi ajută să regăsească fericirea în viaţa lor.

Să ne aducem aminte că şi Biblia ne vorbeşte despre o comoară, care nu este alta decât împărăţia Cerurilor: "Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. Când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără" (Matei 13,44-46). Iar sfântul Petru, în prima sa scrisoare, ne vorbeşte despre o piatră pe care oamenii au dispreţuit-o, dar pe care Dumnezeu a ales-o ca pe o piatră preţioasă, şi anume despre Cristos: "Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Căci este scris în Scriptură: Iată, pun în Sion o piatră unghiulară, aleasă şi preţioasă şi cine crede în ea nu va fi înşelat. Aşadar, cinste vouă care credeţi, dar celor care nu cred: piatra pe care au aruncat-o constructorii aceasta a devenit piatra unghiulară şi: piatră de poticnire şi stâncă a căderii" (1Petru 2,4-8).

Oare inima noastră ce doreşte? O sferă de cristal care să ne îndeplinească dorinţele noastre? O baghetă magică, un inel fermecat? Ni se pare că vom fi mai fericiţi dacă nu ne va lipsi nimic din punct de vedere material? Poate că fericirea se află deja în jurul nostru sau chiar în viaţa noastră şi noi încă nu am reuşit să o recunoaştem. Ajunge doar să-i auzim glasul şi inima noastră va tresări la auzul cântecului ei: Dumnezeu singur e de ajuns!