Revista "Familia creştină" - 02/2007

Cultură  

Cine este autorul rândurilor de mai jos despre Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

"E ca şi cum l-aş fi văzut pe un contemporan al lui Isus, pe cineva care i-a stat în preajmă. A fost ca un fel de revelaţie. Am simţit că omul acela vine direct de la Cina cea de Taină. Vine să transmită celor adunaţi acolo cuvintele pe care Isus i le-a spus cu numai un ceas în urmă" (p. 26).

Cu siguranţă, un catolic practicant evlavios, îşi vor spune cititorii, poate un călugăr ori un prelat. Nimic din toate acestea! E vorba de un ortodox practicant, un laic: Cristian Bădiliţă, cunoscut patrolog, autor de numeroase cărţi, care şi-a adunat în volumul Degetul pe rană (Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2006) articole publicate între 2005-2006 în ziare şi reviste româneşti şi nişte interviuri.

Rar se întâmplă să întâlneşti astfel de oameni: autentici în credinţă, informaţi, care preţuiesc adevărul chiar şi când cel care-l proclamă poartă "ecusonul" unei alte confesiuni. Cu atât mai mult când e vorba de ortodocşi şi catolici! Din fericire, astfel de exemple luminoase nu lipsesc: Mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu al Banatului, trăind autentic porunca iubirii aproapelui, a restituit episcopiei greco-catolice de Lugoj, fără să aştepte vreun demers în justiţie, catedrala şi bisericile care, în urma desfiinţării Bisericii Unite în 1948, ajunseseră în folosinţa Bisericii Ortodoxe din Banat. Mai mult, Înalt Preasfinţitul Corneanu continuă să trăiască din plin în adevăr, refuzând să împroaşte cu sloganuri mincinoase în Biserica soră şi proclamându-l el înşuşi cu tărie, astfel încât a fost un lucru natural ca la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (Timişoara, 2001) Înalt Preasfinţia Sa să fi fost invitat să ţină una din cateheze tinerilor dornici să vadă modele evanghelice adevărate!

Cristian Bădiliţă desfăşoară un apostolat autentic prin articolele adunate în această carte. Dacă texte precum cel citat mai sus ar veni din partea unui catolic, ele, deşi valabile, nu ar fi primite de majoritatea ortodocşilor, pentru simplul fapt că ar fi semnate de un nume din "cealaltă strană". Însă venind din interiorul Bisericii Ortodoxe, autorul are mai multe şanse de a fi ascultat. Iată de pildă ce scrie Bădiliţă despre atât de dezbinătoarea dată a Paştilor: "Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorit laolaltă cu ei, după «stilul vechi», «neevropinesc». Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci, BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie" (pp. 38-39). Anul acesta, la 80 de ani de când BOR şi-a revocat decizia iniţială de a folosi integral calendarul gregorian, întâmplarea face ca 8 aprilie să fie data Paştilor şi în calendarele catolice, şi în cele ortodoxe. Ce bine ar fi ca BOR, începând cu anul intrării României în UE, să transforme această coincidenţă calendaristică într-un eveniment dorit şi aşteptat an de an!

Trăitor de mulţi ani în Franţa, Bădiliţă nu se sfieşte să pună degetul pe rană şi când o vede la francezi, pe care autorul îi admiră, pe drept cuvânt, în multe privinţe: "Nu m-aş mira ca peste câteva zeci de ani, în Europa născută creştină, din pricina sistemului ateu de învăţământ, creştinismul să devină la fel de prost cunoscut ca şi mitologia greacă sau cultura latină, iar noile generaţii, îndopate cu semi-cultură recentă, să ajungă să privească o catedrală cu aceleaşi sentimente cu care talibanii din Afganistan priveau statuile lui Buddha înainte de a le dinamita. Demolarea catedralelor europene a început, efectiv, cu Revoluţia Franceză (faceţi un pelerinaj pe malul Senei pentru edificare), dar lovitura de graţie le-o dă ignoranţa noastră cea de toate zilele" (pp. 58-59).

Nu puţini sunt cei care nu pot înţelege cum se împacă învăţătura părintelui D. Stăniloae cu anticatolicismul său virulent. Bădiliţă are curajul să scrie că ele sunt în flagrantă contradicţie: "Am recitit de curând 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae de Sorin Dumitrescu. Nimic mai fals despre catolicism decât afirmaţiile lui Dumitru Stăniloae, în zadar nuanţate inteligent şi precaut de tânărul lui interlocutor. O asemenea carte ar trebui să constituie un punct de plecare pentru o dezbatere în teologia românească. O asemenea carte nu merita să existe, dar tocmai pentru că ea există, spre dezonoarea autorului, ea merită întoarsă pe faţă şi pe dos, discutată în toate aspectele ei pătimaşe, naive şi nocive. Stăniloae şi Colossimo (profesor la Institutul ortodox Saint Serge) fac parte din aceeaşi tabără a ideologilor programaţi anticatolici. Mi-e frică de ei şi de efectele devastatoare pe care le pot avea, prin renumele lor, asupra multora din ortodocşi" (p. 92).

Câţi sunt aceia care ştiu ce sunt textele apocrife şi ce lucruri importante le datorăm? Apocryphos, în greacă, înseamnă "ascuns" (şi nu "eretic"!) şi desemnează textele cu orizont "biblic", dar neincluse de către Biserică în canonul Bibliei. Unele texte au fost de bună-seamă respinse pentru erorile doctrinare pe care le conţineau, dar altora le datorăm informaţii pe care Evangheliile, de pildă, nu le dau, dar care se regăsesc în fondul de credinţă atât al catolicilor, cât şi al ortodocşilor: "Nici un episod din Adormirea Maicii Domnului nu se poate legitima istoric în afara acestor texte, datând din secolele II-VII, precum Protoevanghelia lui Iacob (privind naşterea şi copilăria Mariei), Cuvântul Sfântului Ioan Teologul, Urcarea la cer a Maicii Domnului sau Adormirea stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi-n veci fecioară Maria, scrisă de Ioan, arhiepiscop al Thesalonicului" (p. 146).

Ca şi când nu ar exista destule obstacole în calea reunirii catolicilor şi ortodocşilor, unele cimentate de secole, unii se bucură că ne putem deosebi şi prin grafia numelui Mântuitorului. Autorul demolează simplu şi eficient şi această prostie: "Pentru cei care se grăbesc să eticheteze caligrafia «Isus Cristos» ca fiind «catolică» sau, şi mai rău, «necreştinească», precizez că există o singură limbă şi o singură ortografie românească (când se va inventa «ortografia ortodoxă», ne vom alinia ei). Iar această ortografie românească, spune ştiinţa filologică, este fonetică, nu etimologică. Dar chiar şi aşa, dacă ortodocşii puri nu suportă filologia, atunci ei ar trebui să fie consecvenţi scriind, etimologic, după greaca veche, fireşte, nu după pronunţia neogreacă, «Iesous Christos». Aşa ar trebui să arate numele Mântuitorului, întreg şi corect etimologizat, după pofta inimii lor. Alegeţi!" (p. 196).

Care este şansa primenirii Bisericii din România? "[C]red," răspunde Bădiliţă într-un interviu spre finalul volumului, "că o Biserică înzestrată cu laici deschişi la minte, şcoliţi, cu umor (mai ales cu umor), destinşi, neîncrâncenaţi, neînregimentaţi administrativ, o asemenea Biserică poate schimba faţa României de azi (în bine, desigur)" (p. 241). Cititorii acestei cărţi nu pot fi decât recunoscători că există tineri precum Cristian Bădiliţă şi să spere în iradierea cât mai largă a exemplului lor şi printre ortodocşi, şi printre catolici!