Revista "Familia creştină" - 02/2007

Spiritualitate  

Columb şi Biblia

Atunci când Cristofor Columb a atins coastele Americii, nu şi-ar fi imaginat niciodată că acţiunea abia începută, în afară de a provoca probleme politice, economice, culturale şi etnice, va răvăşi lumea Bibliei. Dacă în ziua aceea Columb ar fi ajuns în Indii, pe care le căuta aşa de mult, nu ar fi fost probleme mari. Însă, treptat, şi-a dat seama că, în realitate, a găsit "o lume nouă", aşa cum a numit-o după unsprezece ani Amerigo Vespucci, în anul 1503. Aceasta însemna că indigenii care abia apăruseră nu erau asiatici, ci aparţineau unui trunchi de lume necunoscută încă. În acel moment, apărea o problemă serioasă pentru teologii şi erudiţii timpului.

Din unul s-au născut toţi

În secolul al XVI-lea se credea că toate popoarele din lume îşi au originea din Noe, exact cum se spune în capitolul 10 din Cartea Genezei. O dată ce au dispărut toţi locuitorii pământului din cauza potopului, au supravieţuit numai cei trei fii ai lui Noe, adică Sem, Ham şi Iafet, cu soţiile lor. De la ei a început repopularea pământului. Urmează apoi lista tuturor naţiunilor lumii şi aluzii la expansiunea lor progresivă. Această hartă etnografică, document unic în literatura antică, din moment ce nu găsim nici unul aşa de complet în alte literaturi, folosea Biblia pentru a demonstra că descendenţa lui Noe a îndeplinit porunca divină de a creşte, de a se înmulţi şi de a umple pământul (Gen 1,28), şi Noe a devenit noul părinte al omenirii.

"Harta naţiunilor"

De unde provenea această listă? În realitate era vorba despre un vechi catalog de popoare şi naţiuni, compus în secolul al X-lea î.C, când regele David a început organizarea regatului său. De fapt, începând să aibă relaţii cu vecinii prin intermediul comercianţilor şi ambasadorilor, s-a descoperit marea diversitate de neamuri în lumea vastă. Atunci, s-a decis să fie puse într-o listă, pentru a face puţină ordine în acea varietate, şi s-a creat "harta naţiunilor".

Pentru a o compune, s-au adunat în trei categorii grupurile umane cunoscute în acel timp. Într-una erau cei cu care Israelul menţinea relaţii de prietenie, din motive istorice, comerciale sau etnice, şi erau număraţi între fiii lui Sem. Al doilea grup era format din naţiunile duşmane, care au fost puse ca descendenţi ai lui Ham, fiul blestemat de Noe (Gen 9,22-25). În sfârşit, toate rasele care erau indiferente şi neutre, din Mesopotamia şi din regiunile înconjurătoare, au fost atribuite descendenţei lui Iafet.

În felul acesta, se obţinea o împărţire a lumii în trei părţi. Din punct de vedere geografic, popoarele din nordul şi din vestul Israelului, adică din Asia Mică şi din insulele din Marea Mediterană, au luat nume de la Iafet. Cele care sunt în sud, adică Egiptul cu împrejurimile şi zonele sale de influenţă, au luat nume de la Ham. Grupul oriental, Mesopotamia şi regiunile din jur au luat nume de la Sem.

Ca "taţi" şi "copii"

În realizarea hărţii sale, autorul necunoscut a folosit un gen literar special, numit "genealogie", foarte obişnuit în antichitate. Consta în descrierea relaţiilor comerciale, istorice sau etnice în termeni de rudenie. Apropierea mai mare sau mai mică dintre popoare îi făcea "fraţi", "semi-fraţi", "veri" şi distanţa mai mare sau mai mică în timp îi constituia "părinţi", "copii" sau "nepoţi".

Este ca şi cum am voi să relatăm istoria Argentinei în aceşti termeni: "Descendenţii Europei au fost Anglia, Franţa, Spania... Şi Spania a avut copii: Mexic, Peru, Rio de la Plata... Descendenţii lui Rio de la Plata au fost: Buenos Aires, Potosi, Salta del Tucuman... Salta del Tucuman a fost tatăl lui Santiago del Estero, Catamarca, Tucuman..."

Aşadar, popoarele şi naţiunile erau prezentate ca persoane şi le erau atribuite mici istorii care le rezumau caracteristicile sau evenimentele importante. Putem găsi acest gen literar în capitolul 36 din Cartea Genezei, sau în capitolele 1 şi 11 din Cartea întâi a Cronicilor.

O operă limitată

Primul lucru care trebuie evidenţiat este că harta din Gen 10 menţionează numai oameni din rasa albă şi neagră. Nu spune nimic despre celelalte etnii. Aceasta, pentru că aria geografică descrisă de autorul sacru este limitată la Orientul Mijlociu. Tot restul lumii era necunoscut. De fapt, vechiul Israel, închis în naţionalismul său şi cu interdicţia lui Iahve de a avea multe contacte cu celelalte naţiuni datorită pericolului de apostazie, nu se interesa prea mult de cei care locuiau în afara graniţelor sale.

Fiind foarte limitate cunoştinţele sale geografice, au compus doar o listă simbolică, fără nici o pretenţie de exactitate. Chiar şi suma de 70 de popoare amintită vorbeşte în mod clar de un document neştiinţific, din moment ce în Biblie numărul 70 simbolizează totalitatea, universalitatea şi perfecţiunea.

Pericolul unei lecturi formale

Bibliştii din epoca lui Columb, susţinători ai unei interpretări literale a Bibliei, trebuind să admită că aborigenii găsiţi în America nu erau asiatici, au conclus că ei nu erau descendenţi nici ai lui Sem, nici ai lui Ham, nici ai lui Iafet. Neexistând al patrulea fiu al lui Noe care să fie ca un suport pentru această rasă, aceia nu puteau să fie consideraţi adevărate fiinţe umane, afară de cazul în care Biblia ar fi în eroare.

Unii erudiţi, ca Isaac de la Peyrere în anul 1655, au sugerat în mod timid că băştinaşii făceau parte dintr-o creaţie distinctă "pre-adamică", ce nu a fost distrusă de potop, dar nu au fost ascultaţi. Atunci s-a declanşat în Europa o dezbatere aspră între cei care, desigur că erau mai numeroşi, apărau drepturile indigenilor şi cei care încercau să impună argumentarea biblico-teologică pentru a nega băştinaşilor apartenenţa la rasa umană.

Erudiţii şi Fecioara

Erau blocaţi în acest punct, când, în anul 1531, un eveniment nesperat a contribuit la rezolvarea chestiunii. În timp ce capetele erudite şi creierele cele mai ilustre ale timpului se întrebau cu argumentări subtile dacă acele fiinţe stranii cu piele arămie, pe jumătate goi, care se exprimau într-o limbă incomprehensibilă şi trăiau în starea de natură şi aproape sălbatic, aveau un adevărat suflet uman şi meritau răscumpărarea lui Cristos, pe dealurile Tepeyac, în apropierea oraşului Mexico, indianul Juan Diego primea viziunea unei doamne, Fecioara de la Guadalupe, care a voit să-i lase pentru totdeauna chipul său imprimat pe mantie.

Iată că imaginea fixată era a unei femei indiene, cu pielea închisă la culoare, cu aspectul ochilor şi trăsăturile feţei proprii băştinaşilor. Fără nici o reţinere, Maica lui Dumnezeu îi recunoştea ca fii ai săi pe cei pe care societatea europeană se arăta încăpăţânată ca să-i accepte ca fraţi.

A trebuit să afirme papa acest lucru

Şase ani mai târziu, papa Paul al III-lea, prin bula solemnă Sublimis Deus, promulgată la 2 iunie 1537, stabilea în mod definitiv poziţia Bisericii, declarând că "indigenii sunt adevărate fiinţe umane, capabile să înţeleagă credinţa catolică". Prin urmare, "nu pot fi reduşi la sclavie, nici obligaţi să îmbrăţişeze credinţa creştină prin alte mijloace decât expunerea cuvântului divin şi exemplul unei vieţi sfinte".

Această pronunţare i-a dus pe investigatorii de atunci la o singură concluzie: băştinaşii din lumea nouă au ajuns în America la puţin timp după potop. Şi atunci, trebuiau să provină de la vreunul dintre fiii lui Noe, prin intermediul grupurilor etnice cunoscute. Insă aceasta era o altă istorie. Lucrul sigur este că Maria de la Guadalupe obţinuse lărgirea "Hărţii naţiunilor" din Cartea Genezei până la plajele din America.

Ceea ce învaţă o veche hartă

Dincolo de acest episod, inventarul din Cartea Genezei apare pentru cititorii Bibliei ca o filieră plictisitoare de nume ale descendenţilor lui Sem, Ham şi Iafet. Cel care citeşte, atunci când o întâlneşte, o priveşte plictisit şi, eventual, trece imediat mai departe. Are sens să continue cuvântul lui Dumnezeu să păstreze această pagină învechită printre învăţăturile sublime din Cartea Genezei? Poate da ceva spiritualităţii creştine acest greoi tablou genealogic de popoare, dintre care unele nu mai pot fi identificate astăzi?

În realitate, capitolul are importanţa sa. Este vorba de o adevărată teologie a comunităţii popoarelor. Prima învăţătură pe care ne-o lasă este aceea a diversităţii fenomenului uman. De trei ori este repetat în text că omenirea este constituită dintr-o bogată varietate de "familii, limbi, teritorii şi popoare" (Gen 10,5.20.31). Aşadar, este evident că, pentru autor, diversitatea de culturi şi limbi nu este o consecinţă a păcatului, nici a prostiei umane, ci o binecuvântare a lui Dumnezeu. Este un aspect al frumuseţii multiforme a creaţiei.

Prin urmare, orice pretenţie a unei limbi sau a unei culturi de a se crede superioară şi de a voi să-şi impună dominaţia asupra altora va fi contrară ordinii naturale. Conform autorului nostru, ordinea naturală constă într-o comunitate de popoare diferite şi într-o întâlnire armonioasă de culturi diferite.

Israel, unul dintre atâtea

Dar poate că învăţătura cea mai importantă conţinută în acest pasaj este cea a egalităţii tuturor popoarelor. Nici unul dintre ele nu este considerat fundament al acestei hărţi, adică centrul istoriei. Dimpotrivă, este denunţată orice tentativă de absolutizare a unei naţiuni sau a unei rase. Apare surprinzător faptul că nici măcar Israelul nu este în centrul scenei, nici nu ocupă un loc proeminent. Mai mult: nici măcar nu este numit în listă. Figurează doar un strămoş al său, Eber, de unde vor ieşi evreii, trecând printr-un nume, cu totul neutru pentru credinţă şi mântuire: Arpaxad (Gen 10,24).

În timp ce alte religii considerau propriul neam ca un apogeu al lumii, graţie legăturilor cu divinităţi determinate, care, coborând din cer, le încredinţau dominarea şi puterea, făcându-i mai importanţi decât vecinii lor, Israelul a renunţat la orice mit care să-l ajute să se impună altora. Presupusa superioritate a rasei ebraice este străină de revelaţie. Supremaţia Israelului nu este de ordin natural, ci derivă dintr-o alegere complet gratuită. Ca popor, el este inserat în mijlocul tuturor celorlalte.

Marea familie

În sfârşit, capitolul învaţă unitatea fundamentală a tuturor oamenilor, chiar în diversitate. Fiind uniţi de aceeaşi legătură de sânge într-o mare familie, toţi sunt fraţi şi toţi sunt iubiţi de Dumnezeu în acelaşi mod, oricare ar fi limba, obiceiurile sau culoarea pielii. Dacă, apoi, dintre popoarele lumii, Dumnezeu alege unul, nu face aceasta pentru a-l privilegia, ci ca să ducă la toate familiile pământului promisiunile sale (Gen 12,3). Aşadar, întreaga omenire a avut aceeaşi origine şi merge spre acelaşi destin.

Din Gen 10 se poate scoate o filozofie sugestivă. Anumite organisme, cum ar fi Naţiunile Unite, care au misiunea de a veghea asupra relaţiilor juste între ţările lumii, ar avea mult de unde să se inspire. Deoarece nu a ştiut să-şi însuşească vechile învăţături din această scriere trimilenară despre unitatea neamului omenesc în fraternitatea unei singure familii, secolul care abia a trecut s-a întâlnit cu crime odioase, cu uri rasiale şi cu genociduri care nu au nimic de-a face cu fraternitatea pe care Noe le-a propus-o fiilor săi.

După o mie de ani, Isus

În Noul Testament avem o aluzie minunată la "Harta naţiunilor". Evanghelia după Luca relatează că Isus, la jumătatea vieţii sale publice, a decis să-i trimită pe primii săi misionari ca să evanghelizeze diferitele populaţii, mergând din casă în casă şi povestind ceea ce au auzit de la el. Acest fapt urma să pregătească trecerea lui Isus prin acele locuri. Numărul primilor trimişi, conform multor manuscrise, era de şaptezeci (Lc 10,1).

Evanghelia nu prezintă acest număr la întâmplare. Dacă acesta era, aşa cum se considera în vechime, numărul de popoare din lume, Luca, un om cu mentalitate universalistă, a voit să înveţe că, într-o zi, credinţa creştină va trebui să ajungă la toate naţiunile. Atât timp cât va exista un popor, o zonă, un sat sau un colţ care nu au parte de vestea cea bună a lui Isus, vor fi necesari aceşti şaptezeci de misionari, adică Biserica întreagă, care, pornită la drum, fără a discrimina destinatarul, să pregătească ziua în care toate naţiunile lumii îl vor cunoaşte şi îl vor iubi pe Domnul.

* * *

Sumarul volumului 2 al seriei "Ce ştim despre Biblie"

• Cine a fixat capitolele Bibliei?
  
• Lumea a fost creată de două ori?
  
• Au trăit mult patriarhii din Vechiul Testament?
  
• Cu toţii ne-am născut din Noe?
  
• Biblia interzice folosirea imaginilor?
  
• În ce an s-a născut Isus?
  
• Cine era discipolul iubit de Isus?
  
• Se poate demonstra învierea lui Isus?
  
• Ce sunt "Evangheliile Apocrife"?
  
• Ce spune Biblia despre Fecioara Maria?
  
• Câţi de "Tatăl nostru" ne-a învăţat Isus să recităm?
  
• Care a fost ultima ispită a lui Isus?