Revista "Familia creştină" - 02/2007

Familie  

Carmel Wynne nu este de acord că părinţii trebuie să caute să fie perfecţi şi susţine că mamele în special trebuie să aibă grijă de ele, de nevoile lor fizice şi emoţionale - pentru binele întregii familii.

"De ce nu m-ai avertizat că va fi aşa?", m-a întrebat prietena mea. "Nu m-ai fi crezut dacă ţi-aş fi spus că un copil poate prelua controlul asupra vieţii tale", i-am răspuns. Prietena mea a avut primul copil la 41 de ani. Băieţelul are nouă luni şi, deşi îl iubeşte foarte mult, îngrijirea lui i se pare un stres mare. Viaţa ei trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Nu a simţit nici o reţinere să îmi mărturisească aceasta, dar soţului ei nu este dispusă să îi spună cât de nepotrivită se simte pentru rolul de mamă.

Planificarea unui alt copil

Ceea ce o mai sperie este şi faptul că amândoi mai plănuiesc un copil imediat ce ea se va simţi gata pentru o a doua sarcină. Când au discutat despre copiii pe care îi doresc, au fost amândoi de acord că ar fi bine să nu fie doar unul. Recunoscând cât de uşor este pentru părinţii mai înaintaţi în vârstă, cu o stare financiară mai bună, să îşi răsfeţe copilul, s-au decis să îi dea băieţelului un frăţior sau o surioară cât mai rapid posibil. Soţul ei este nerăbdător ca ea să rămână din nou gravidă, dar ea nu găseşte forţa să îi spună că pentru moment nu se vede făcând faţă nici unui copil, ce să mai spunem de doi.

Conştientă de riscurile pentru mamă şi pentru copil când vine vorba de o sarcină la o vârstă înaintată, partea logică din ea este de acord că trebuie să aibă un copil cât mai rapid. Dar emoţional simte altceva. Sunt sigur că prietena mea acţionează în baza celor mai bune motive. Ea căzut însă în capcana de a juca rolurile pe care crede că alţii le aşteaptă de la ea. Încearcă să fie perfectă, soţie iubitoare şi mamă perfectă, iar la suprafaţă pare că se descurcă de minune. Este atât de convingătoare încât soţul ei nu are nici o idee despre cât de mizerabil şi de nelalocul ei se simte de fapt.

Ea nu este dispusă să îl dezamăgească admiţând pur şi simplu că nu ar putea face faţă unei noi sarcini sau altui copil în perioada imediat următoare. Să aibă grijă de un băieţel de nouă luni este deja un angajament mult mai epuizant decât s-ar fi aşteptat. Casa ei, care obişnuia să fie curată ca luna, este acum vraişte. Iar băieţelul cere multă atenţie. Nu poate accepta faptul că fiul îi controlează în întregime viaţa, dictându-i în fiecare oră ce are de făcut: gătit, hrănit, schimbat, spălat... Se simte obosită, prizonieră într-o casă răvăşită în care nu reuşeşte să readucă ordinea. Viaţa ei, care până cu nouă luni în urmă era ordonată şi îngrijită, a devenit haotică din cauza unui copil pe care îl iubeşte la nebunie dar care o şi înnebuneşte în acelaşi timp.

Sentimentele de vinovăţie

Se simte vinovată pentru sentimentele negative pe care le trăieşte uneori. Sugestia mea de a fi sinceră cu soţul ei şi de a-i spune ceea ce simte a fost respinsă imediat. Îi este teamă că dacă el ar şti cu adevărat ce simte, ar putea să fie dezamăgit, iar ea să scadă în ochii lui. Preferă să tragă singură cât poate decât să îi spună că nu face faţă situaţiei.

Mă doare inima când mă gândesc la prietena mea şi la toţi părinţii care au copii mici şi care simt că trebuie să fie perfecţi. Nu este nimic dezonorant în a admite că a fi mamă este o sarcină dificilă. A avea un bebeluş este o provocare majoră pentru orice cuplu. Pentru cuplurile mai înaintate în vârstă, va fi mai dificil să se ajusteze după enormele schimbări ale stilului de viaţă pe care le aduce un copil, mai ales când stai cu el 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână.

"Nu trebuie să îţi fie ruşine să îi spui soţului tău că faptul de a fi părinte se dovedeşte a nu fi chiar experienţa roză care să împlinire şi satisfacţie, cum aţi crezut la început", i-am sugerat. "Din experienţa mea îţi pot spune că sentimentul de vinovăţie şi resentimentele pe care le simţi vor conduce în curând la deteriorarea semnificativă a comunicării între voi." I-am arătat faptul că privarea de somn este folosită de unii ca metodă de tortură. Trezirea de mai multe ori în toiul nopţii pentru a linişti sau hrăni bebeluşul le epuizează pe mame. Este o "tortură" asumată de ele din iubire, dar rămâne oricum un efort fizic care le secătuieşte de energie.

Sursa frustrării

Dacă este să spunem adevărul, unul dintre motivele pentru care multe mame se simt vinovate este pentru că au prea multe de făcut. Cred că puţini taţi înţeleg frustrarea pe care o simt soţiile lor atunci când sunt mereu întrerupte, când nu pot să ducă la capăt sarcinile casnice de zi cu zi deoarece copilul plânge şi are nevoie imediată de atenţie. În familiile în care şi tatăl se implică în îngrijirea casei şi a copilului, mama se poate simţi mai uşurată. Pentru femeia care îşi creşte singură copilul şi îngrijeşte singură casa (fie pentru că este divorţată, fie pentru că prezenţa soţului este aproape nesimţită), care încearcă din toate puterile să fie un fel de Supermamă, viaţa poate să fie însă incredibil de dificilă.

În cazul mamelor singure, aproape sigur situaţia financiară nu le permite să plătească pe cineva care să le dea o mână de ajutor, astfel că în douăzeci şi patru de ore găsesc foarte puţin timp, sau deloc, pentru ele. Chiar şi în cazul în care există şi un tată în casă, dificultăţile sunt asemănătoare. Cât despre bunici, în contextul de astăzi al mobilităţii maselor, de multe ori aceştia locuiesc în alte oraşe, sau cel puţin în alte cartiere. Şi astfel, mamele cu copii mici ajung aproape să uite în câteva luni cum este să ieşi în oraş la un film sau la un restaurant, sau cum este să stai tolănită în pat sâmbătă dimineaţa.

Timpul pentru mame
Când am întrebat-o pe prietena mea dacă îşi rezervă ceva timp pentru ea, a râs. Dar nu este nimic de râs. Mamele au nevoie de timp pentru ele. Nu este vorba aici de egoism. Şi totuşi, atât de multe mame se concentrează pe a fi părintele perfect eşuând însă la capitolul împlinirii nevoilor lor fizice şi emoţionale. Sunt asemenea pădurarului care era atât de preocupat să taie toţi copacii cu toporul lui bont, încât nu avea timp să se oprească şi să şi-l ascută.

Specialista în terapia familiei Virginia Satir spunea: "Fiecare persoană are nevoie de un timp în care să fie singură. În familii, mamele în principal se simt vinovate dacă doresc să fie singure. Se simt ca şi cum ar răpi ceva familiei." Virginia sugera că timpul familiei trebuie divizat în trei: timpul pentru tine, când eşti singur; timpul pentru celălalt, pentru fiecare membru al familiei în parte; şi timpul pentru familie, când suntem cu toţii împreună. Nu este uşor pentru părinţi să îşi organizeze ziua după aceşti trei timp, zi de zi. Majoritatea noilor mame sunt atât de ocupate şi de obosite încât nu îşi mai dau seama că au nevoie să îşi ascută toporul, au nevoie de timp pentru ele. Şi de fapt, o dovedeşte experienţa, acest timp pe care mamele trebuie să şi-l acorde se reflectă în final pozitiv nu doar asupra lor, ci şi asupra familiei. Nici vorbă de egoism: timpul pentru tine, tânără mamă, este de fapt o sarcină obligatorie, în plus pe lângă celelalte.

Aşteptări nerealiste

Cu tot ceea ce ne învaţă astăzi psihologia despre comportamentul uman, sunt uimită de faptul că sentimentul de vinovăţie (în sensul de a crede despre tine că nu eşti suficient de bun) este atât de răspândit în societatea noastră. Sentimentul de vinovăţie apare acolo unde există aşteptări nerealiste, fie că este vorba despre aşteptările mele, fie despre aşteptările pe care presupun eu că le-ar avea alţii de la mine. Mai ales epuizarea fizică din primele luni cu primul copil nu le ajută pe mame să vadă cu claritate situaţia, îngropându-le în timp în deprimare şi afectând, evident, comunicarea în principal cu soţul.

Prietena mea a fost încântată să vadă că înţeleg ceea ce simte. I-am sugerat să se gândească la faptul că, urmărind să fie o mamă perfectă, nu este atentă la răul pe care şi-l provoacă ei şi relaţiei cu soţul. Şi-a dat seama că pretinde că este o Supermamă fără să fie aşa. Şi-a mai dat seama că, în timp ce îşi tăinuia sentimentele, făcea tot mai greu, dacă nu imposibil, ca soţul să îşi dea seama ce se petrece în sufletul ei, să o înţeleagă. În timp ce el trebuia să devină ajutorul ei numărul unu în creşterea copilului, ea nu făcea decât să îl îndepărteze tot mai mult.

Sunt sigură că discuţiile pe care le-am avut au mai scăzut din presiunea pe care o simţea ea. Îmi mai rămâne să sper că a înţeles că secretul rezolvării oricărei probleme în familie este ascultarea şi comunicarea. Luând-o pe această cale, sunt sigură că vor găsi soluţii creative pentru a depăşi această perioadă mai dificilă, precum şi momentul potrivit pentru a avea al doilea copil.