Revista "Familia creştină" - 02/2007

Editorial  

"Familia şi căsătoria îşi au temelia în inima adevărului despre om şi destinul său; doar pe piatra fidelităţii şi iubirii conjugale dintre un bărbat şi o femeie poate să se construiască o comunitate demnă de fiinţa umană".
(Benedict al XVI-lea către reprezentanţii pontificali din America Latină, 15 februarie 2007)

Un dar de preţ străluceşte neclintit în goana anilor: fidelitatea.

Privind fabuloasa experienţă a familiei, în zilele noastre, e uşor de observat că fidelitatea devine pe zi ce trece un semn de contradicţie.

Dacă familiile care suferă dezbinarea, se refugiază de cele mai multe ori în pretextul infidelităţii, există însă, fără îndoială, nenumărate familii fericite, împlinite, urmându-şi vocaţia fidelităţii. Le cunoaştem, desigur, le putem găsi printre noi, în jurul nostru.

Dar despre ele se vorbeşte destul de puţin în instanţele mediatice. Şi e păcat, pentru că bucuria, împlinirea conjugală prin fidelitate nu cred că poate fi o temă anostă, - măcar dacă ne gândim la audienţa crescută a "reţetelor fericirii", căutate de cele mai multe ori nu în firescul unei vieţi împlinite, ci în soluţii exagerate şi artificiale, sau şi mai grav, inexacte, mizând pe credulitatea cititorului, ascultătorului, spectatorului etc.

Fidelitatea nu cred nici că este un subiect desuet, ci mai degrabă o miză extrem de actuală, în condiţiile în care familia, ca să poată să existe şi să se împlinească, trebuie să lupte, să-şi croiască drum în mijlocul adversităţilor de tot felul; privind lucrurile cu realism, tocmai aceste adversităţi evidenţiază capacitatea unei familii, puterea iubirii - forţa care învinge orice greutate.

Născută în lupta consecventă cu greutăţile venite din afară, dar şi cu cele de natură interioară, fidelitatea este într-adevăr, o piatră de temelie pentru construcţia unică ce învinge timpul: familia.

Şi pentru a trece de la registrul enunţurilor teoretice la mărturia concretă a vieţii, l-am invitat în "salonul" editorialului nostru pe un tată de familie, aflat la vârsta "bilanţurilor". Trebuie să vă spun însă că termenul de "bilanţ", pe care l-am folosit, nu i-a plăcut prea mult, considerând că şi în al şaptelea deceniu de viaţă pot exista proiecte cu sorţi reali de împlinire... Gândurile fizicianului Mihai R. pornesc de la propunerea care, după opinia sa, trebuie să existe de la început şi să fie urmată perseverent de soţi. (Propunerea pe care ei şi-au asumat-o a fost: să avem grijă ca niciodată să nu se stingă iubirea):

E o bucurie a căsniciei noastre această capacitate de a nu lăsa să se stingă iubirea. E dovada unei forţe sufleteşti ce s-a verificat de-a lungul timpului, în confruntarea cu nenumărate încercări. Încercări nu numai din afara noastră, ci aş spune, mai ales din interior, căci viaţa ne provoacă la fiecare pas şi cere răspunsuri din partea noastră. Fidelitatea se măsoară în primul rând în faptele mici, de rutină, în hotărârile luate împreună, chiar dacă părerile mele şi ale soţiei mele, în privinţa unui lucru, sunt la început complet diferite.

Imaginea pe care o avem atunci când ne gândim la această virtute, este jurământul de fidelitate făcut împreună în faţa altarului. De aceea, de fiecare dată când au apărut dificultăţi în relaţia noastră de cuplu, dificultăţi care "atentau" la ascultarea unuia de celălalt, la comuniunea noastră, instanţa ultimă a fost amintirea prezentă a jurământului făcut la căsătorie şi conştiinţa că nu suntem singuri, ci alături de noi, în permanenţă se află Isus, la al cărui altar am celebrat cununia noastră.

Am folosit expresia "amintirea prezentă" pentru că fidelitatea poate fi privită ca o continuitate a prezenţei - prezenţă de adevăr şi de iubire unul faţă de celălalt, dar şi prezenţa lui Isus în mijlocul nostru.

Despre mine şi soţia mea, fiicei noastre mai mici - care acum trăieşte pe alt continent, cu noua ei familie - îi place să spună că suntem incredibil de diferiţi unul faţă de celălalt, şi asta dacă ne gândim că în pofida aceste diferenţe, viaţa petrecută împreună a fost şi este atât de armonioasă.

Copiii noştri însă nu ştiu, şi cred că nici nu pot evalua, câte sacrificii personale am făcut pentru ca să existe această armonie. A existat un fel de pact tacit între mine şi soţia mea ca orice asperitate, orice problemă care ţine de relaţia dintre noi sau de hotărârile ce ne revin să nu fie exteriorizate decât atunci când capătă, să spun aşa, forma finală a unei consonanţe, a unei bune atitudini sau unei bune decizii. Aşa încât, ceea ce au putut vedea, ceilalţi - şi în primul rând, copiii - sunt momentele tihnite, fireşti, ale vieţii din familie, care uneori poate că li s-au părut prea încărcate de rutină! Chiar aşa i-am auzit protestând la un moment dat: "În casa asta nu se întâmplă nimic deosebit! Totul este îngrozitor de previzibil!".

Aveau dreptate, în felul lor: secvenţele zilnice din filmul vieţii noastre erau serios "concurate" de senzaţionalul din filme, reviste, reclame... Mai mult, de întâmplări răsunătoare, de extravaganţe şi lux pe care familiile unor colegi sau vecini şi le permiteau... Interesant este că unele dintre acele familii chiar copiau atitudini şi deznodăminte din secvenţele de pe ecrane sau din reviste: risipă, separări, rupturi, divorţuri...

Am remarcat că la început, copiii noştri priveau acele tragice şi senzaţionale întâmplări ale altora tot ca pe nişte secvenţe de film. Dar la un moment dat, au început să conştientizeze inutilitatea şi ridicolul risipei ostentative, tragismul rupturilor, consecinţele dezastruoase asupra respectivelor familii şi mai ales asupra copiilor. A fost o vârstă plină de duioşie, o vârstă la care au început să preţuiască exact acea "rutină", acel "previzibil", istoria plină de iubire a familiei noastre. Ei descopereau astfel valoarea fidelităţii, o virtute atât de tainică, dar şi atât de eroică.

Descopereau că până să fie pusă în discuţie fidelitatea ca atitudine opusă infidelităţii conjugale intens mediatizate, idolatru exploatată prin modelele propuse, din lumea VIP-urilor, exista o fidelitate tocmai în acea blamată viaţă de rutină, care consta în lucrurile mici, în ascultarea soţilor unuia faţă de celălalt, în reînnoirea zilnică a angajamentelor de la început.

Dar şi situaţii de eroism - pe care le comentau împreună cu noi, căutând soluţii pentru familiile dezbinate; de exemplu, puterea iertării şi asumarea individuală a fidelităţii în dramatica circumstanţă a infidelităţii celuilalt...

"Rutina" iubirii ascundea de fapt o permanentă vigilenţă care asigură fericirea trăită în interioritatea căminului. Deja începeau să conştientizeze acest adevăr, care însă li se va revela cu timpul, prin propria lor experienţă.

La un moment dat, au început să observe - uneori cu amuzamentul detaşării dobândite odată cu maturizarea - că imaginam, fiecare dintre noi, părinţii, felurite trucuri şi surprize pentru a recuceri inima celuilalt. Poate că, într-adevăr, eram uşor ridicoli în faţa "noii generaţii", care cunoştea perfect - cu intuiţia infailibilă a copiilor - că, de exemplu, nu-i nevoie ca mama să-şi schimbe culoarea părului şi pieptănătura ca să-l dea gata pe tata, căci ea are un loc sigur în inima lui... Sau că tata începe să depăşească măsura cu noile sale proiectele "civice", ştiind punctul sensibil al mamei, care, oricum... etc etc

Sunt totuşi prea tineri pentru a-şi da seama că toată această construcţie minunată care este familia, ce se prelungeşte în timp prin ei, se sprijină pe stânca tare a unui angajament de fidelitate şi de grijă ca iubirea să fie mereu alimentată.

Aceste adevăruri le vor descoperi singuri, aşa cum le-am descoperit şi noi, căci nu se predică, nu se impun, ci trebuie respectate, trăite prin convingere interioară. Sper că le vor aplica şi ei, în situaţiile concrete de viaţă pe care le vor întâlni. Noi, ca părinţi, ne-am preocupat în primul rând să le formăm convingeri şi să-i ajutăm să şi le întărească prin filtrul lor sufletesc. Restul... e aventura lor.