Revista "Familia creştină" - 01/2007

Cultură  

"Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria anterioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zic aşa, o parte însemnată a antropologiei... Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană, n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă" (p. 15).

Autorul acestor rânduri nu este altul decât Andrei Pleşu, care, în "Obscenitatea publică" (Bucureşti: Humanitas, 2005), le-a dăruit cititorilor o savuroasă carte, în care reuneşte articole publicate între 1996-2004 în Dilema, Dilema Veche, Plai cu boi şi Jurnalul Naţional.

Citatul de mai sus este din articolul "Zoologie", publicat iniţial în Plai cu boi. Autorul şi-a extras salutar textele din paginile semi-pornografice ale revistei, căreia îi dădea astfel un nemeritat credit şi gir, pentru a le înscrie într-un cadru care să nu necesite forţate şi neconvingătoare explicaţii precum cele pe care Pleşu le dădea pentru a-şi scuza colaborarea cu revista amintită.

După ce face inventarul inflaţiei de păsăret, autorul continuă, lăsându-şi cititorii să facă ei înşişi identificările cuvenite din această excelentă fabulă în proză: "E criză de animale nobile şi performante. Nu prea avem cerbi, vulturi, lei adevăraţi, cu autoritate legitimă, leoparzi eleganţi, pantere de familie bună. Nici măcar porumbi concilianţi sau urşi viguroşi şi cumsecade. În schimb, e plin de căţei ipocriţi şi pisici ieftine, de vulpi şmechere, lupi hămesiţi, măgari neruşinaţi, boi monumentali şi porci inspiraţi. Avem hiene funeste şi dihori care duhnesc a cloacă, scroafe urcate în copac şi mistreţi scăpaţi în grădina de zarzavat. Avem, să nu uităm, ţapi vizionari, răţoi plini de principii şi lebede de paradă" (pp. 16-17).

O temă recurentă în paginile cărţii este limba română şi felul în care este ea schilodită de mulţi din cei care o vorbesc astăzi. Pleşu pledează în două feluri această cauză: indirect, prin felul în care mânuieşte el însuşi limba română, autorul ne arată cum se poate scrie elegant, savuros, suculent, consistent, fără a aduce atingere gramaticii ori vocabularului, ci, dimpotrivă, ilustrându-le bogăţia; direct, punând degetul pe diferite răni contemporane din trupul martirizat al limbii. Una din cauzele acestui martiriu este prostia generală: "E prostia care nu ştie să citească, pentru că e ocupată să lectureze, prostia care nu vede, ci vizionează, prostia care concluzionează, implementează, precizează, marchează şi subliniază, prostia care crede că s-a deşteptat dacă în loc de «ştiu că ninge» spune «cunosc că ninge»" (p. 158).

Nici Biserica nu scapă nemânjită de noroiul post-decembrist (autorul ne arată că la baza cuvântului "obscen" stă latinescul caenum, "noroi", obscenitatea nelimitându-se aşadar la desfrâul trupesc). Luând în discuţie exorbitanta Catedrală a neamului, Pleşu biciuieşte nemilos megalomania care a gândit-o: "Vrem să ridicăm mioriticul la proporţii coreene, să arătăm lumii adevărata noastră faţă, elefantiaza noastră refulată, cea care, până acum, nu s-a putut afirma decât parţial, în «Casa Poporului». Vrem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu să ne măsoare cu şublerul, să ne mântuie la metru, să ne numere nu păcatele şi virtuţile, ci sacii de ciment, cărămizile şi fierul cornier oferite în dar slavei Sale" (p. 269).

Unul din reperele civilizaţiei este toaleta, baia din localurile publice. Călător în Japonia, ţara piscurilor tehnicii, autorul îşi descrie cu umor o "experienţă unică" dintr-un hotel nipon: "Closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în perpetuă scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai ameninţătoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat, totuşi, de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric. Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însoţite de inscripţii în japoneză. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul funcţiona - ca progresul însuşi - după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi lumină. Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri şi haiku-uri indescifrabile, de complexe mişcări de revoluţie şi rotaţie" (p. 235).

În "Declaraţie de iubire" (Bucureşti: Humanitas, 2001), G. Liiceanu a reprodus o fotografie a lui A. Pleşu aflat la masă, râzând larg în faţa unei farfurii încărcate, în mijlocul căreia stă înfipt un... ardei iute, iar explicaţia sună aşa: "... atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii" (p. 128). În cartea de care ne ocupăm, Pleşu se apleacă nu o dată asupra mâncării şi băuturii, ca în mustosul articol intitulat "Geopolitică şi şpriţ" (pp. 248-253) sau în "Dificultăţi ale integrării culinare", din care reproducem un fragment despre "mâncarea tihnită" ("slow-food"): "Firii balcanice nu-i prieşte frugalitatea. Cel puţin când e vorba de masă. Chiar şi «gustarea» are un tipic potolit, sfătos, confortabil. Simplul fapt că «te poţi încurca la aperitive» arată cât de relativă e condiţia temporală a unui ospăţ incipient. Poţi întârzia ore întregi în preliminarii. E un obicei cu ecouri solide până în extremul răsărit european, unde «a lua o zacuscă» evoluează uşor spre «a o face lată». «Mizilicul» e, frecvent, ditamai cheful. Masa nu e făcută spre a fi expediată. Nimic mai străin spiritului balcanic decât prânzul funcţional, «de lucru» (pentru care bucatele sunt un pretext) şi decât nutriţia pripită, «pe fugă», de-a-n picioarelea. Nimic mai antipatic şi mai barbar decât procedura «Fast-Food», cu strămoşul ei «bufetul-expres». Masa trebuie să fie tihnită, să-ţi priască, să-ţi meargă la inimă" (pp. 242-243).

Buna-cuviinţă, sau mai bine zis lipsa ei este un alt "cal de bătaie" al autorului. Felul cum ne adresăm unul altuia este emblematic: "Există tutuiala «de platou», prin care moderatorul-satrap sau moderatorul-vedetă îşi etalează autoritatea, tutuiala poliţienească, a agentului de circulaţie care te trage de urechi, tutuiala prin care şeful îşi domină subalternii, tutuiala rutieră cu care se încondeiază reciproc şoferii isterici, tutuiala uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor să se insinueze în lumea bună (dl Emil Constantinescu spunându-i «Václav» lui Havel), tutuiala războinică («boule»), ironic-protectoare («drăguţă...») sau tovărăşească («măi dragă»). De la obrăznicie la nesimţire, de la proastă creştere la dezinhibiţie primară, de la aroganţă la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale" (pp. 303-304).

Umorul, talentul scriitoricesc, formularea memorabilă, claritatea ideii, amploarea respiraţiei intelectuale, consistenţa tematicii, pasiunea pentru artă, dar şi... carura falstaffiană îl apropie pe Andrei Pleşu de G. K. Chesterton (1874-1936), cunoscutul scriitor britanic, catolic convertit, care scria în capitolul al VII-lea al faimoasei sale "Orthodoxy" (Ortodoxie) despre o întreită temă dragă şi autorului român - îngerii, smerenia şi umorul: "Îngerii pot zbura pentru că nu se înalţă pe sine (they take themselves lightly). Acesta a fost întotdeauna instinctul creştinătăţii, şi mai ales instinctul artei creştine. Amintiţi-vă cum şi-a reprezentat Fra Angelico toţi îngerii, nu doar ca păsări, ci aproape ca fluturi. (...) Mândria trage în jos ca o povară toate lucrurile într-o solemnitate facilă. (...) Seriozitatea nu e o virtute. (...) Căci solemnitatea se revarsă din oameni natural; dar râsul e un salt. E uşor să fii greu: e greu să fii uşor. Satana a căzut prin forţa gravitaţională."

Pleşu este un foarte atent cititor al lui Caragiale. Ca şi creatorul lui Mitică, el este întotdeauna gata să râdă în faţa hilarei societăţi contemporane, dar este la fel de prompt să se întristeze în faţa aspectelor tragice ale aceleiaşi societăţi. Dacă această excelentă carte nu reprezintă antidotul la neruşinarea generalizată, ea cel puţin o denunţă şi o înfierează public, lăsându-ne pe fiecare să ne curăţim de diferitele pete de noroi care ne-au fost arătate.