Revista "Familia creştină" - 01/2007

Editorial  

Două idei mi-au inspirat editorialul pentru primul număr al revistei noastre din acest an, 2007:

Mai întâi, sentimente tonice şi rareori ilustrate astăzi, bucuria şi speranţa, sentimente pe care le "protagonizează" familia creştină; iar a doua idee priveşte discernământul ca cerinţă a vieţii responsabile, cu alte cuvinte permanenţa unui ideal de viaţă care face ca toate evenimentele să fie întâmpinate ca "semne" ale timpurilor, ce se cer privite creştineşte, cu discernământ. Aceste două atitudini - bucuria plină de speranţă şi discernământul - conduc împreună la o construcţie ce învinge timpul, o construcţie solidă, familia ridicată generaţie după generaţie, nu pe nisipul ambiţiilor trecătoare, ci pe stânca virtuţilor.

Şi pentru că, în tradiţia Bisericii creştine, luna ianuarie - a Epifaniei şi a Botezului Domnului - este luna sfinţirii locuinţelor, gândul ne poartă mai ales spre calitatea casei noastre, construită pe temelia sigură a binelui şi frumosului. E o temelie de piatră, şi nu de nisip, dar nu acea piatră de un materialism strident, ostentativ, ci piatra nobilă a onestităţii, a cinstei şi a adevărului.

Sfinţirea locuinţei cuprinde şi înnoirea spirituală a căminului, înnoirea relaţiei dintre membrii familiei, cu angajamente şi speranţe pentru întregul an. Viaţa de familie, unii laolaltă cu alţii, şi împreună privind spre Dumnezeu - este o "formulă" de succes (ca să folosim terminologia predilectă azi), este un stil de vieţuire care nu s-a demonetizat cu trecerea timpului, mai mult chiar, deşi în zilele noastre întâmpină adversităţi de tot felul (sau poate în mare măsură, tocmai prin aceste adversităţi), se vădeşte a fi calea sigură a unei construcţii solide.

De aceea, un alt gând care ne inspiră cu ocazia sfinţirii locuinţei este cel al sfinţirii personale. În ciuda modelelor atât de mediatizate privind familii ce se destramă, sau se construiesc pe criterii aproape întâmplătoare, în ciuda ofensivei unor modele alternative de convieţuire (de facto, uniuni de acelaşi sex), care în mod abuziv sunt considerate a fi "familie", poate mai evident ca oricând este că familia tradiţională, instituită de Dumnezeu, în complementaritatea soţilor, deschişi spre darul iubirii lor - copilul - reprezintă calea cea mai bogată de sfinţire personală. O imensitate - în covârşitoare parte anonimă -, de vieţi sfinte, de familii cu adevărat sfinte, a învins degradarea prin curgerea timpului, sporind tezaurul bucuriei şi speranţei: formula atât de frumoasă prin care Părinţii Bisericii ilustrau familia autentică, bazată pe iubire şi credinţă, - "Biserica domestică", "Mica Biserică" - trăieşte astăzi în multe cămine. Sunt în general familii anonime, dar mărturia lor de bucurie şi speranţă e o lumină pentru cei din jur.

Circumstanţele istorice se schimbă, dar răspunsul familiei autentice la provocările timpului este motivat de acelaşi discernământ. În ciuda adversităţilor, în ciuda dificultăţilor din ce în ce mai mari pe care le are de înfruntat, familia este instituţia care susţine mersul înainte al comunităţii sociale - prin educaţie competentă şi sacrificiu, prin soluţii izvorâte din realismul vieţii de zi cu zi.

Şi pentru că istoria recentă a României a traversat mai multe astfel de schimbări, putem avea o privire de ansamblu, observând cum familia autentică a ocrotit şi a clădit persoana umană, dând răspunsuri încărcate de responsabilitate şi discernământ, la provocările deloc uşoare pe care le-a primit. Nu e departe epoca celor aproape cinci decenii de comunism, de restricţii severe şi ateism agresiv, de amestec brutal în intimitatea familiei, de atacuri sistematice la adresa unităţii acesteia. În mizeria materială şi morală generalizată, a existat o rezistenţă despre care se vorbeşte atât de puţin: este rezistenţa tenace, anonimă şi eroică a familiilor care şi-au apărat unitatea, şi-au salvat copiii - prin sacrificii nebănuite - educându-le personalitatea, dar mai ales ocrotindu-le sufletul. Doar astfel se poate explica acel strigăt emblematic pentru o generaţie care nu avusese nicio experienţă sau cunoştinţă despre ceea ce însemna lumea liberă, strigătul cu piepturile dezgolite în faţa tancurilor venite să reprime revoluţia noastră din decembrie 1989, singura revoluţie sângeroasă în contextul eliberării statelor din Estul continentului, de comunism: "Vom muri şi vom fi liberi!"

Dacă a existat - printre atâţia martiri cunoscuţi sau anonimi - ai perioadei comuniste, o instituţie martiră, aceea a fost instituţia familiei.

Apoi, în perioada postcomunistă, costurile "tranziţiei" au fost plătite în principal tot de familie, sub diferitele aspecte, ofensive, ale recuceririi orizonturilor democratice, ale reconstrucţiei unei ţări ruinate.

Întoarcerea la comunitatea europeană - după atâtea decenii de suferinţă - găseşte familia din România pregătită să se bucure de libertăţi şi de perspective, pregătită să aducă cu sine valori pe care le-a apărat cu un preţ atât de mare şi prin care merită să fie preţuită: speranţă, bucurie, discernământ... O familie a tinereţii - sub aspectul acestor sentimente, de speranţă şi bucurie - dar în acelaşi timp profund încercată, menită de aceea să cumpănească noile realităţi cu discernământ şi fermitate... Să sperăm că aşa va fi!