| |
|
| ||
 |       |  |
 |  |
                              
|
Cultură Winnetou cenzurat Andrei Goția
Foarfeca cenzorului a tăiat "generos" și următorul paragraf: "Ce era asta? Era propria mea poezie, propriul meu 'Ave Maria'! Cum de a ajuns în sălbăticia Munților Stâncoși? Mai întâi am rămas fără cuvinte. Apoi însă, pe măsură ce armoniile simple curgeau ca o nevăzută revărsare cerească de pe munte pe vale în jos, m-a asaltat cu o putere irezistibilă. Inima în mine părea să vrea să se lărgească la nesfârșit, iar lacrimile îmi curgeau cu stropi mari pe obraji" (p. 382). Nu doar Old Shatterhand fusese adânc impresionat de cântec, ci și Winnetou, care, în schimbul promisiunii că i se va cânta din nou cântecul, le destăinuie coloniștilor, care căutau pietre prețioase, unde le pot găsi, lucru cu totul neobișnuit pentru el, ai cărui tată și soră fuseseră omorâți tocmai de lăcomia unor albi după aur. Curios, reacția apașului n-a fost eliminată din traducere (p. 151-152). După ce coloniștii au intonat din nou imnul, cei doi prieteni s-au retras pe malul lacului din apropiere; după o îndelungă tăcere, Winnetou spune: "Marele Spirit este bun; îl iubesc" (p. 153). Urmează apoi patru pagini în original (p. 390-394), "condensate" într-una și jumătate în traducere (p. 154-155), în care cei doi prieteni discută despre un subiect pe care, din respect reciproc, nu-l atinseseră nicicând înainte, dar care, trezit de glasurile coloniștilor, nu se mai lăsa neglijat, anume credința. La un moment dat, după ce Old Shatterhand îi arată prietenului său inconsistența credinței indienilor în plaiurile veșnice ale vânătoarei, unde indienii ar ucide sufletele albilor, după ce îi aduce în fața ochilor toată zdroaba, preocuparea, veghea și dezamăgirea care-l măcinau pe Winnetou, îi pomenește de Isus, care spune: "Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă!" (Mt 11, 28) și îl întreabă pe apaș dacă vrea să-i povestească despre El (p. 392). După o lungă pauză, Winnetou răspunde: "«[...] Cuvântul fratelui meu valorează pentru mine mai mult decât cuvântul tuturor vracilor și decât cuvintele tuturor învățătorilor albi. Oamenii roșii urlă și zbiară, dar oamenii albi au o muzică ce vine din cer și răsună în inima apașului. Fratele meu să-mi traducă cuvintele pe care le-au cântat oamenii acestei așezări!» Am început cu traducerea și explicarea imnului 'Ave Maria' și i-am povestit despre credința fețelor palide. Am încercat să-i prezint atitudinea lor față de indieni într-o lumină favorabilă, și am făcut-o nu printr-o expunere a articolelor de credință și a finețurilor sofisticate, ci am vorbit în cuvinte simple, fără înflorituri. I-am vorbit pe un ton blând, convingător, care merge la inimă, elimină orice competiție și îl captivează pe ascultător, deși îl lasă să creadă că s-a lăsat convins din propria dorință și hotărâre. [...] «Fratele meu Șarli a rostit cuvinte care nu pot muri, » a început el respirând adânc. «Winnetou nu-l va uita pe marele, bunul Manitou al albilor, Fiul Creatorului, care a murit pe cruce, nici pe Fecioara care locuiește în cer și ascultă cântecul coloniștilor. Credința oamenilor roșii învață ura și moartea. Credința oamenilor albi învață iubirea și viața. Winnetou s-a gândit la acestea mulți ani. Acum a ajuns la lumină. Îi mulțumesc fratelui meu! Howgh!»" (p. 393-394). Este impresionant cum se poate condensa creștinismul în două cuvinte: crucea și Maria. Iubirea fără margini a lui Isus față de noi arătată prin pătimirea Lui și întruparea Lui din Sfânta Fecioară sunt pilonii credinței noastre, și tocmai acești piloni au fost atacați în această traducere... selectivă! După victoria asupra tâlharilor și ogellallașilor, Winnetou nu-și mai scalpează adversarii, iar explicația vine "de atunci, de când cu cântecul acela pe munte" (p. 171). Cei doi prieteni își continuă drumul, de astă dată spre muntele Hancock, unde ogellallașii scăpați i-au răpit pe coloniștii germani. Winnetou este cel care observă, odată ajunși la ce a mai rămas din Helldorf Settlement, că "Fiul bunului Manitou nu mai este!" (p. 416), crucea fiind aruncată de pe înălțime, exclamație absentă din traducere; printre ruinele fumegânde ale așezării, tot el descoperă clopotul pe care îl îngroapă până la întoarcerea sa victorioasă. În noaptea dinaintea încercării de eliberare a coloniștilor, cei doi prieteni își vorbesc din nou inimă de la inimă, pentru că Winnetou presimte că va muri: "«E foarte limpede, prea limpede! Winnetou va muri împușcat, căci numai glonțul îl poate răpune. De cuțit sau tomahawk se apără el ușor. Fratele meu să Șarli să-mi dea crezare: chiar azi mă voi duce în veșnicile...»" (p. 185). Punctele de suspensie care încheie acest citat ar putea foarte bine corespunde ezitării apașului de a continua, dar ele ascund aproape o pagină de text eliminată în traducere, pe care o reproduc aici: "Se opri. «În veșnicile plaiuri ale vânătoarei», după credința indienilor, ar fi vrut să spună. Ce l-a împiedicat să rostească până la capăt aceste cuvinte? Eu știam: Winnetou devenise în sinea lui, în urma legăturii cu mine, creștin, deși evitase să facă această mărturisire. Și-a pus mâna după mine și a schimbat cuvintele pe care le intenționa să le spună inițial: «Mă duc azi într-acolo, unde a mers înaintea noastră Fiul bunului Manitou, ca să ne pregătească locuințe în casa Tatălui Lui, și unde mă va urma cândva fratele meu Șarli. Acolo ne vom revedea și nu va mai fi nici o deosebire între copiii albi și roșii ai Tatălui, care îi primește pe toți cu egală, nesfârșită iubire. Atunci va fi pace veșnică. Nu vor mai fi omorâți, nu vor mai fi gâtuiți oamenii care au fost buni și care i-au întâmpinat pașnici și încrezători pe albi, dar au fost drept răsplată stârpiți. Atunci va lua Manitou balanța în mână ca să cântărească faptele albilor și roșilor și sângele nevinovat care a curs. Dar căpetenia apașilor va fi acolo și va cere milă și iertare pentru crimele fraților lui roșii»" (p. 426). Winnetou nu se înșela. La începutul atacului, este împușcat de căpetenia ogellallașilor. Înainte de a muri, apașul le cere coloniștilor eliberați să mai cânte o dată cântecul despre Regina cerului. Inutil de menționat că imnul marian nu se regăsește în traducerea românească. Ultima strofă sună așa:
"După ce ultimul acord se stinse, Winnetou încercă să-mi spună ceva. Dar nu mai avu putere. Îmi apropiai urechea de gura lui. Atunci, cu un ultim și suprem efort, îmi șopti: «- Șarli, [cred în Mântuitorul. Winnetou e creștin.] Rămâi cu bine!»" (p. 193). Am întregit între parantezele drepte ultimele cuvinte ale apașului cu textul original, ciuntit în traducere. Ediția românească citată ne avertizează la început: "Ediția de față, în cinci volume, reproduce cele trei volume (Karl May – Winnetou) apărute la Editura Tineretului în anul 1967. În vederea reeditării în "Biblioteca pentru toți", textul a fost confruntat cu originalul german și completat" (p. IV). În mod evident, completarea nu a fost... completă. E vorba de o cenzură din partea editurii ori a traducătorului? Eugen Frunză ține să îi împărtășească cititorului: "Fără a neglija petele obscurantiste, mistice, care întunecă uneori chiar și cele mai reușite scrieri ale lui Karl May, trebuie subliniată ca principală trăsătură a lor mesajul generos de încredere în virtuțile omului, de respect, prietenie și solidaritate" (I, p. VI). În mod ciudat, același E. Frunză scrie îl citează pe I. Minulescu cu un text din 1935: "Nota captivantă pe care Karl May o adaugă bucuriei noastre este, fără îndoială, grija lui de a cultiva tot timpul o etică sănătoasă și regeneratoare." Minulescu mai apreciază că scrierile lui "cultivă o nouă și bogată plantație de sentimente și virtuți" (I, p. VII). Frunză comentează apoi: "Cred că observația corespunde adevărului" (I, p. VII). E inutil să acuzăm acum inconsistența dintre cenzurarea catolicismului lui K. May și aprecierea eticii lui ca sănătoasă și regeneratoare, după Minulescu, ca și cum sistemul etic al autorului german ar fi doar un umanism generos, nefundamentat în credință. Această restituire era necesară, fie și doar din onestitate față de orginal. Cenzurarea catolicismului lui Old Shatterhand și a convertirii lui Winnetou îi lipsește pe cei doi eroi de dimensiunea lor spirituală, împuținându-i simțitor. Autorul nu propune cititorului un catolicism teoretic, ci unul care se traduce în atitudini cotidiene ca respectarea duminicii, tratarea aproapelui cu respect, respectarea cuvântului dat, dăruirea neprecupețită de sine, curaj în apărarea binelui, căutarea păcii, etc. Într-o lume atât de debusolată ca a noastră, care ori nu mai e capabilă să promoveze modele ori adesea batjocorește un model eroic, e nevoie de exemple ca ale celor doi prieteni și de credința lor neostentativă, dar explicită. |
|
||||||||||||||||
 |
|
© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
|
Copil fiind, ne jucam de-a indienii și "cóboii" (cum stâlceam și adaptam atunci românei vocabula englezească), iar când am ajuns să citesc "Winnetou", am descoperit una din cele mai prețioase lecturi din copilărie, reluată adesea. Îmi copiasem chiar testamentul lui Winnetou și îl păstram cu sfințenie printre "comorile" mele, cu dorința de a ajunge cândva să-i vizitez mormântul în munții Gros Ventre, pe valea râului Metsur.