Revista "Familia creştină" - 08/2006

Editorial  

Ajută-ne, Doamne, să recunoaştem evenimentele miraculoase din viaţa noastră, chiar dacă uneori ne apar sub forma, aparent total lipsită de măreţie, a unui copilaş nou-născut, dormind liniştit într-o iesle, într-un grajd, într-un mic oraş al lumii!

Această rugăciune vine din intimitatea unei familii din zilele noastre, din vecinătatea noastră, din România lui decembrie 2006; m-am gândit astfel, să realizez un editorial în dialog cu cineva din această familie, cu atât mai mult cu cât o cunoaşteţi, prin câteva articole pe care ni le-a pus la dispoziţie, în ediţii anterioare ale revistei, ca rod al preocupărilor stăruitoare faţă de realităţile familiei din zilele noastre. Este o familie din categoria celor care atrag prin dinamism şi tonicitate, sentimente răspândite nu numai prin performanţe de ordin profesional, sau prin sociabilitate, disponibilitate pentru ceilalţi, ci (aş spune eu, în primul rând) prin bucuria răspândită de copii. Totuşi, Ana-Maria M. se întreabă de multe ori (şi noi împreună cu ea), cum s-ar putea explica acea undă dezaprobatoare pe care o percepe, în diferite medii sociale, atunci când apare o familie cu mulţi copii (ei având patru şi aşteptându-l pe al cincilea)... În căutarea unui răspuns, Ana-Maria ne propune să mergem la Bethleem, cu gândul şi inima, în noaptea sfântă în care lumina divină străluceşte:

Pentru familia care aducea pe lume Pruncul divin nu a fost loc în case sau în hanuri... Dumnezeu vizita omenirea, ascuns umil în sânul unei fecioare. "Să te găzduim pe tine şi soţia ta însărcinată?!" întreabă mai mulţi hangii contrariaţi de rugămintea lui Iosif. Nu este momentul potrivit! Nu avem loc pentru voi! Poate altădată...Altădată...

O respingere inexplicabilă, ieri - şi azi de atâtea ori, a copilului ce vine să se nască -, inexplicabilă deci, dacă ne gândim la senzaţia de bucurie şi de bine pe care o răspândesc cei mici, în mijlocul unei societăţi copleşite de astenii! Şi la faptul că odată, cu toţii am fost copii... După cum spune Sfântul Ioan la începutul Evangheliei sale, "În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. ...ai săi nu L-au primit" (In 1,10-11) Nu l-au perceput, deşi noaptea era cuprinsă de o "lumină mare"..."Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (In 1,5)

Există o lipsă de receptivitate la semnele lui Dumnezeu, o lipsă a simţului de percepţie a manifestării divinului.

Mi se pare că alt pasaj evanghelic este grăitor în privinţa aceasta. Mă gândesc la episodul în care mulţi sunt invitaţi la cina cea mare şi sub diferite pretexte refuză (Lc 14, 15-21), Dumnezeu îşi invită prietenii la ospăţ: Bucuraţi-vă! Totul este pregătit cu iubire, nu trebuie decât să răspundeţi invitaţiei! Şi totuşi, oamenii găsesc lucruri "mult mai importante" de făcut. Aduc scuze precum: nu este momentul potrivit... nu avem timp... poate altădată...

Ceea ce este perceput, mai degrabă, e incapacitatea celuilalt de a percepe.

Într-adevăr, suntem cu toţii scandalizaţi de lipsa de receptivitate a invitaţilor la ospăţul de nuntă şi de lipsa de sensibilitate a hangiilor din Bethleem. Dar oare ce facem noi atunci când Domnul ne cheamă la bucurie?... De ce nu ştim să ne bucurăm atunci când Dumnezeu ne " vizitează"? De ce nu reuşim să ne obişnuim cu "stilul" său, uneori imprevizibil alteori paradoxal? Nu ne spune, oare: "Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde iar cine şi-o pierde pentru mine o va câştiga?"


Petrecem sărbătoarea Crăciunului, îl primim cu bucurie pe Pruncul divin, dar nu suntem la fel de atenţi la faptul că fiecare copil care îşi anunţă sosirea în lume este un dar de la Dumnezeu, o invitaţie la bucurie! De atâtea ori, în clipele acelei veşti, sunt vizibile cu totul alte lucruri, prioritate au alte evenimente, alte situaţii de viaţă – din rutina zilnică.

Mă întreb, în privinţa aceasta, de ce condiţionăm sau confundăm "bucuria" cu "confortul"? Pentru Sfânta Maria cu siguranţă n-a fost confortabil să-şi nască copilaşul pe paie, într-un grajd, înconjurată de animale. Dar ceea ce conta era bucuria care transfigura totul. Era o valoare care depăşea orice altceva!

O "călătorie" la Bethleem, o interiorizare cât mai puternică a spiritului Crăciunului ne ajută să discernem semne ale speranţei, ale manifestării lui Dumnezeu. Atâtor întrebări fără răspuns, atâtor nedumeriri, misterul acelei Nopţi Luminoase, noaptea Naşterii Mântuitorului le deschide sensuri!

Crăciunul este în primul rând o sărbătoare a contemplării şi a reînnoirii sufleteşti. Pentru o noapte, Cerurile se dechid şi se aude întreaga creaţie vibrând în armonie: "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni de bunăvoire!" Regnurile se înfrăţesc, întru bunătate şi nobleţe! Lumina de-o clipă în întunericul lumii dăinuie în eternitatea lui Dumnezeu şi ne aşteaptă s-o contemplăm mereu... Să mergem, să mergem la Bethleem, este urarea noastră, dragi cititori, pentru a primi şi a păstra în suflete şi în familie, acea Lumină!