Revista "Familia creştină" - 07/2006

Familie  

Ce ţi-e şi curgerea neostoită a timpului şi cât e de pidosnică. Aceleaşi zile, acelaşi soare şi aceeaşi curgere de vreme pe unul îl întăreşte şi-l ajută, pe altul îl doboară şi-l ticăloşeşte. Pe cine vremea-l ajută nu bagă de seamă trecerea ei, cum nu vezi iarba cum creşte dacă te uiţi mereu la ea. Dar cine coboară simte. Cât am fost acasă, credeam că toate au să fie aşa cât îi lumea şi pământul. Bunicul până a murit mi s-a părut la fel de bătrân ca în ziua când i-am gângurit întâi în leagăn. Mama la fel de tânără, tata la fel de tare şi bunica la fel de albă şi de sprintenă (p. 34).

Autorul acestor rânduri nu este Ion Creangă, cum ar putea crede un cititor grăbit, ci un tiz al lui, de astă dată de la poalele Făgăraşilor, Ion Gavrilă Ogoranu, care şi-a publicat Amintirile din copilărie (Ed. Marineasa, Timişoara 2001) exact la 120 ani de când Creangă îşi publica în Convorbiri literare prima parte a Amintirilor lui.

Cine este acest nou Nică, pe care ai săi îl chemau Ionuţ ori Ionică? Comandantul unui grup de luptători anticomunişti care au înţeles să-şi apere ţara cu arma în mână împotriva comunismului între 1948-1955, Ion Gavrilă Ogoranu a fost condamnat la moarte în contumacie, dar a reuşit să scape urmăririi timp de 21 ani. Lupta lui şi a fraţilor lui este descrisă în cele trei volume intitulate Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Ed. Marineasa, Timişoara I - 1993, II - 1995, III - 1999). Tot el mai semnează Întâmplări din lumea lui Dumnezeu (Ed. M. C., Bucureşti 1998), un volum de întâmplări cu oameni, gâze şi animale. Am avut privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Ion Gavrilă Ogoranu, care a decedat octogenar anul acesta. Pentru a-i cinsti amintirea, mi s-a părut potrivit să-i aduc în faţa cititorilor Amintirile.

Spre deosebire de ilustrul său predecesor, Ogoranu începe ex abrupto, fără nici o introducere, cu cel mai lung capitol, "Boncuţa": Prietenia noastră n-a început de-a-una cu binele. Şi vina dintâi a fost a ei, nu a mea. Să vedeţi cum a fost (p. 5). Cu aceste două rânduri autorul a şi prins iscusit atenţia cititorului, care se întreabă deja cine e această Boncuţă. Vreo fetiţă din vecini? O surioară ori o verişoară? Nici una, nici alta: Seara, mama a intrat pe portiţa uliţii cu o junincă de bivol de funie şi s-a oprit în mijlocul curţii. Toţi, afară de bunicul, ne-am adunat în jurul ei. Nu era prea mare, era chiar slăbuţă, cu păr lung roşu şi murdar, dar ceea ce mă bucura pe mine era că avea coarnele îndoite peste cap ca secera, bune de împuns, aşa cum mi-am dorit eu (p. 8).

Ca şi Creangă, Ogoranu s-a născut şi a copilărit la sat, Humuleştii săi numindu-se Gura Văii, un sat din Făgăraşi. Familia lui era destul de săracă, iar cumpărarea Boncuţei, după moartea Joienei, una din vacile Ogorenilor, era semn de sărăcie şi motiv de umilire pentru bunicul lui Ionică, care tocmai de aceea nu s-a arătat la sosirea bivoliţei. Nică al lui Ştefan a Petrei nu pare să fi avut vreun animal de pe lângă casă care să-i fi fost apropiat, dar pentru Ionică al Ogoranului Boncuţa era ca un membru al familiei. Ani de zile după ce a fost vândută, Ionică se reîntâlneşte cu Boncuţa: Am sărutat repede acei ochi de cafea şi, fără să mă mai uit înapoi, am pornit înainte. În păienjenişul ochilor înlăcrimaţi se aninase icoana unui copil care, într-o seară cu furtună, şi-a adăpostit de grindină trupul la ugerul cald şi bun nu al unei vite, ci parcă la sânul cuiva apropiat ca mama şi tata, ca bunicul şi bunica. Departe, în vârful unui deal, am mai întors o dată ochii. În mijlocul drumului, un punct negru tot mai stăruia acolo. M-am întors şi-am privit înainte. În urmă îmi rămânea ceva drag ca toţi cei care nu mai erau şi care nu se vor mai întoarce niciodată. În urmă îmi rămânea copilăria mea (p. 37).

În Amintirile lui Creangă, autorul-protagonist foloseşte mereu persoana întâi. Ogoranu variază uneori persoana întâi cu a treia, schimbând confesiunea cu naraţiunea şi dându-i astfel textului, prin distanţare, forţa poveştii, ca atunci când descrie un joc de-a baba-oarba cu bunicul: Ionuţ păşeşte bătând din palme, se suie pe vatră la spatele bunicii şi-l atrage pe bunic la furcă şi, când bunicul clămpăne din palme, se trezeşte cu caierul de păcişale al bunicii în braţe. Bunica face gălăgie, Ionuţ râde, chiar şi mama râde, bunicul, mirat de aşa întâmplare, îşi desface ştergarul şi se scarpină în cap.
- Ai dat în mintea copiilor, bătrânule!
- Taci, tu, ce vrei, copil nebunatic.
- Nu ştiu, zău, care din amândoi. Mă Ionuţ, ai tu mai multă minte dacă bunicul tău duce lipsă de aşa ceva.
- N-oi fi având, că tu ştii, hai scoală-te de mestecă mămăliga (p. 74).

Şcoala ocupă un loc important în amintirile fiecărui şcolar, după cum ne aducem aminte de propria copilărie ori de calul Bălan, de Sfântul Nicolai "făcătorul de vânătăi" sau de prinsul muştelor cu ceaslovul din Amintirile lui Creangă. Nici Ogoranu nu face excepţie. Iată un episod cu prima lui învăţătoare: Cu mare greutate a venit şi seara, şi ai mei trebuiau să vină de la câmp. Tata nu era acasă. Mi-era teamă să dau ochii cu mama, aşa că m-am hotărât să-i povestesc eu mai înainte bunicului.
- Ce-i cu tine? Ce ai? Că văd că eşti năcăjit.
- Am bătut-o pe Tunsa!
- Pe cine?!
- Pe Tunsa, pe domnişoara!
- Cum ai bătut-o? Ai dat tu în ea? mă întrebă el îngrijorat.
- N-am dat, ea m-a bătut, mi-a dat în palmă de şase ori.
- Atunci, de ce zici tu că ai bătut-o?
- Că am zis cătră ea.
- Ce-ai zis?
- Că m-a bătut degeaba.
- Şi numai atât?
- Ba am drăcuit-o şi am zis şi de mumă-sa.
- Şi nu te-a mai bătut?
- Nu m-a mai bătut, că am fugit de la şcoală.
- Şi de ce-ai fugit? A fugit ea după tine?
- N-a fugit, dar eu nu mă mai duc la ea la şcoală! Eu mă duc în Recea, unde a învăţat şi tata (p. 111).

În clasa a doua, Ionuţ a nimerit la alt învăţător, un fel de domnu' Trandafir făgărăşan: Da, domnu' ne învăţa şi cântece. Când era vreme frumoasă, ieşeam în grădina şcolii pe iarbă şi cântam de răsuna satul. De Crăciun mergeam cu colinda, iar la serbări se făcea şi teatru. Şi azi, la bătrâneţe, când mă întâlnesc cu Gina, acum o băbuţă, ne amintim că odată, în copilărie, la şcoală, am fost ficior şi fată de-mpărat (p. 116).

Ion Gavrilă Ogoranu nu poate să îşi încheie ultimul capitol, dedicat mersului la liceu, fără să facă trecerea de la lumea de aur a copilăriei la maturitate: Peste câţiva ani, cu ucenicul Ionică Cosgarea din Vad, vom încerca să schimbăm lumea în Frăţiile de Cruce, vom face războiul şi, peste 12 ani, cei care nu vom muri pe front ne vom opune regimului comunist cu arma în mână, în Munţii Făgăraşului, vom înfunda închisorile sau vom construi ca robi canalul Dunăre-Marea Neagră (p. 126). Persoana întâi ori a treia singular fac loc persoanei întâi plural: Ogoranu, rezumând în aceste câteva rânduri destinele însângerate ale luptătorilor anticomunişti, se ridică de la nivelul autobiografiei la cel de purtător de cuvânt al celor morţi şi care nu au mai apucat să-şi scrie amintirile.