Revista "Familia creştină" - 07/2006

Cultură  

De la o vreme, şi mai ales de când fiecare zi îl găsea şi mai slăbit, ar fi zis că dintre clipele de durere care se înşirau opintit una după alta, distinge tot mai clar o prezenţă alături.

Se împotrivea gândului, cu frica lui din totdeauna ca el, luptătorul, să fie ştiut, văzut în neputinţă; aşa că nu ştia cine este. Închidea ochii, gata să înceapă vechea luptă din suflet, dintre ce era şi ce-ar fi vrut să fie, şi dacă bănuia că va cădea iarăşi învins. Mai spera.

- De ce oare? rânjea sceptic duşmanul, oricând dispus să-l încurajeze în această pumnuială sălbatică, necontenind să-l batjocorească.

Fără răgaz îi arăta alte şi alte feţe ale vieţii sale, care derizorii, care mizerabile şi josnice, care jalnice sau meschine... şi îl pleznea peste pleoapele strânse cu flash-urile crude ale unor desăvârşiri de neatins, râzând, râzând asurzitor. Într-adevăr, de ce să mai spere?

Pe neaşteptate însă, păru că o mişcare puternică de aripă a îndepărtat fără nici un zgomot tot vacarmul, lăsând loc unei tăceri blânde, luminoase. Avu atunci curajul să deschidă ochii şi să-l caute, recunoscător, pe apărătorul necunoscut. Să fie cel care-l veghease fidel până atunci?

N-ar fi putut descrie în cuvinte privirea care-l întâmpină, dar s-ar fi odihnit în ea cu nesaţ o veşnicie... Tresări deodată: descoperise, oglindită, o faţă în care se recunoştea... şi totuşi, nu. Era chipul lui, fruntea lui, cu părul lui cărunt, dar părea un copil. Da, copil, atât era tot numai candoare şi încredere!

- Da, tu eşti, Puiule!

- "Puiule"!? Doar în inima tatii şi a mamii mă cheamă aşa iubirea lor fără seamăn! Halucinez!

- Nu, în sufletul tău ştii, căci altfel n-ai spera, că de la Mine au învăţat ei să te iubească şi să-ţi spună aşa. Eşti tu, aşa cum te vede inima Mea.

- Dar ştii că am trăit departe de Tine, că m-am temut...

- Eu ştiu că te-am iubit şi că te iubesc. Ştiu că tu eşti puiul Meu.

- Da...

Atunci, pumnii lui Puiu încetară lupta şi se deschiseră liniştit şi cu încredere.