Revista "Familia creştină" - 07/2006

Familie  

"Mă duce gândul la doamna Figdet, care a murit acum câteva luni. E într-adevăr uimitor cum i s-a luminat familia. Expresia abătută a dispărut de pe chipul soţului ei care începe să-şi recapete puterea de a râde. Băiatul mai mic, pe care-l considerasem întotdeauna un omuleţ acru şi ţâfnos, se dovedeşte a fi absolut normal omeneşte vorbind. Cel mare, care nu mai dădea practic pe-acasă decât ca să se culce, stă acum aproape mereu cu ai lui şi a început să reorganizeze grădina. Fata, despre care s-a presupus mereu că ar fi 'plăpândă' (deşi niciodată nu am putut şti exact de ce anume suferea), şi-a început acum lecţiile de călărie care mai înainte erau excluse, dansează cât e noaptea de lungă şi joacă tenis pe săturate. Chiar şi câinele, care nu putea ieşi decât în lesă, este acum un membru reputat al Clubului Felinarelor de pe strada lor.

S-a spus deseori că doamna Fidget trăia numai pentru familia ei. Şi nu era un neadevăr. O ştiau toţi vecinii. 'Trăieşte numai pentru familia ei', spuneau ei, 'ce soţie şi ce mamă admirabilă!'. Spăla singură toate rufele, cam prost, e drept, cu toate că-şi puteau permite să le dea la o spălătorie, şi era mereu implorată să nu o mai facă. Dar continua să o facă. Avea grijă să existe întotdeauna un dejun cald pentru toţi cei care rămâneau acasă şi întotdeauna o cină caldă (chiar şi în toiul verii). O rugau din suflet să nu-şi mai bată capul cu asta. O asigurau aproape cu lacrimi în ochi (şi sincer) că preferau mese reci. Degeaba. Ea trăia numai pentru familia ei. Se scula întotdeauna ca să te întâmpine dacă ieşeai noaptea târziu şi te întorceai la două sau trei dimineaţa, nu conta ora; găseai întotdeauna aceeaşi figură fragilă, lividă şi ostenită aşteptându-te ca o acuzare tăcută. Ceea ce însemna, fireşte, că nu-ţi puteai permite să ieşi prea des ca un nesimţit. Tot ea făcea şi lucruri de îmbrăcăminte, considerându-se (eu unul nu pot aprecia) o excelentă croitoreasă amatoare şi o mare specialistă în tricotat. Şi, desigur, dacă nu erai o brută fără inimă, trebuia să şi porţi lucrurile făcute de ea. (Vicarul îmi spunea că, după moartea ei, contribuţiile acelei familii la 'vânzările de binefacere' le depăşesc pe cele ale tuturor celorlalţi enoriaşi ai săi laolaltă.)

Şi apoi grija pentru sănătatea celorlalţi! Purta ea, singură, toată povara 'fragilităţii' fiicei sale. Doctorul - un vechi prieten, şi nu unul de salon - nu avea niciodată voie să stea de vorbă cu pacienta lui. După ce o examina cât mai rapid cu putinţă, era condus în altă încăpere de către mamă. Fata nu trebuia să aibă nici un fel de griji, nici o răspundere pentru sănătatea ei. Numai îngrijire plină de dragoste, mângâieri, alimente speciale, vinuri tonice greţoase şi micul dejun la pat. Căci doamna Fidget, după cum spunea ea însăşi adesea, 'îşi tocea degetele până la os' pentru familie. Nu o puteau opri. Şi, oameni cu bun-simţ fiind, nici nu o puteau privi cu braţele încrucişate. Erau siliţi să o ajute. Şi era nevoie tot timpul de ajutor. Cu alte cuvinte, făceau tot posibilul să o ajute ca să facă pentru ei atâtea lucruri de care ei nu aveau nevoie. Cât despre câinele lor iubit, ea îl considera, după spusele sale, 'ca pe unul dintre copii'. Şi îl şi supunea aceluiaşi tratament ca şi pe ceilalţi din familie. Numai că el, neavând scrupule, se descurca ceva mai bine decât ei şi, cu toate că era mereu dus la veterinar, pus la regim, şi ţinut sub supraveghere clipă de clipă, izbutea totuşi să ajungă uneori şi la lada de gunoi sau la câinele vecinilor.

Vicarul spune că doamna Fidget şi-a găsit acum odihna. Să nădăjduim că şi-a găsit-o cu adevărat. Sigur însă e că şi-a găsit-o familia ei."

* * *

Citatul de mai sus este din C. S. Lewis, din volumul "Cele patru iubiri" (Editura Humanitas, 1997). De la prima lectură a acestui fragment m-am gândit că merită împărtăşit. Aveam două opţiuni: să las textul singur (fără îndoială este expresiv, amuzant şi trist în acelaşi timp, invitând la reflecţie) sau să îl însoţesc cu câteva comentarii. Am ales a doua variantă, mai ales pentru că unii ar putea crede că Lewis (şi eu, citându-l) nu ar (am) avea respect pentru dragostea de mamă. În plus, această a doua variantă îmi permite să mai fructific câteva dintre frumoasele gânduri ale scriitorului britanic.

Comentând iubirea doamnei Fidget, Lewis o identifică în categoria iubire-dar - o formă comună de iubire. Este înscrisă în natura noastră nevoia de a dărui şi a ne dărui celorlalţi. Modelul prin excelenţă îl avem în Cristos, care s-a făcut dar pentru răscumpărarea noastră. Cine priceput la reparaţii (prize, calculatoare, maşini sau orice altceva) nu se simte bine când poate să îşi ajute vecinul cu ceva? Sau un elev, colegul de şcoală? Când dăm bani pentru o operă de caritate sau ajutăm noi înşine un nevoiaş, avem un sentiment de satisfacţie. El vine din însăşi structura noastră umană, înclinată spre semeni. Am fost creaţi pentru comuniune, şi nu pentru solitudine, iar aceasta presupune să fii nu doar pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Desigur, mai există un motiv al sentimentului de bine simţit când facem un dar sau ne dăruim: conştientizăm faptul că suntem importanţi, că există persoane care au nevoie de noi.

Înainte de a analiza de ce făcea ceea ce făcea (iubea cum iubea) d-na Fidget, să observăm cum trebuie să fie cu adevărat o iubire-dar. "Veritabilul scop al dăruirii este să îl pună pe primitor într-o asemenea stare încât să nu mai aibă nevoie de darul nostru", scrie Lewis. Este paradoxal într-un fel: rolul părintelui este de a-şi pregăti copilul să plece de lângă el. Când îi învăţăm pe copiii noştri să mănânce, să se îmbrace, să vorbească, să se comporte în societate, îi pregătim de fapt pentru a nu mai avea nevoie de noi. "Asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acţioneze în sensul propriei abdicări. Ceasul când vom putea spune: 'Nu mai au nevoie de mine' ar trebui să fie adevărata noastră recompensă", afirmă Lewis.

Sarcina tocmai amintită nu caracterizează însă doar relaţia mamei (şi a tatălui) cu copiii. O regăsim şi sub alte forme, în alte relaţii. Antrenorul de tenis va simţi că şi-a făcut misiunea când va fi învins de elev. Maestrul de scrimă este încântat când ucenicul său îl poate atinge. Profesorul îşi demonstrează valoarea când cei pe care i-a pregătit sunt acum în stare să îl pună în dificultate cu întrebările lor, sau să găsească soluţiile la probleme mai rapid ori mai ingenios. În fiecare caz, copilul/elevul nu este încurajat să depindă de alţii, ci orientat spre independenţă. Desigur, acesta este de fapt un model teoretic: în practică nu se întâmplă întotdeauna aşa. Nici profesorilor nu le este uşor să se vadă depăşiţi de elevi, nici părinţilor să se despartă de copii. Exemplul invocat de Lewis, tocmai prin extremismul lui, invită la o reflecţie asupra relaţiilor de iubire pe care le avem, fie în familie, fie în societate. D-na Fidget nu avea cum să nu fie conştientă de zelul ei ne-necesar, dar activismul ei, care îi epuiza fizic şi psihic nu doar pe ceilalţi, ci şi pe ea, nu îi mai lăsa momente în care să reflecteze, să vadă adevărul de care îi era teamă: că nu ştia cum să se facă cu adevărat necesară.

Mi-e teamă că activismul şi mai pronunţat al omului secolului XXI slujeşte foarte des şi astăzi la alungarea, ca pe o muscă enervantă, a imboldului de a ne analiza cum şi de ce iubim. Şi mai sarcastic, Lewis scria mai departe despre d-na Fidget: "Însăşi osteneala vieţii sale îi amuţea îndoielile secrete cu privire la calitatea iubirii ei. Cu cât mai tare o frigeau tălpile şi o durea spinarea, cu atât mai bine, pentru că suferinţa aceasta îi şoptea la ureche: 'Ce mult trebuie că îi iubesc dacă fac toate acestea pentru ei!'" Mi-am amintit citind aceste rânduri de o întâlnire pe care am avut-o acum câţiva ani cu un cuplu tânăr, ambii implicaţi până peste gât în afaceri. Îmi povesteau cum lucrează amândoi până la orele târzii ale nopţii, singurul lor copil fiind toată săptămâna la bunici. De regulă, dar nu întotdeauna, la sfârşit de săptămână îşi vedeau copilul. Spuneau siguri de ei: "Când va fi mare, va înţelege! Pentru el facem ceea ce facem (adică ce ne place, ce ne satisface - nota mea)!" Mi-am amintit citindu-l pe Lewis şi de zecile de familii de pe la noi, destrămate pentru că unul dintre părinţi a mers să muncească în străinătate: "Doar nu pentru mine o fac, ci pentru copiii mei!" Mai mult, mi-am amintit de mine, de momentele când îmi alung copiii de lângă mine şi lucrez apoi la calculator până la 1-2 noaptea, şi după ce termin ediţia de ştiri îmi spun oarecum: "Mult mai trebuie că îi iubesc pe abonaţi dacă lucrez atâta pentru ei!"

Nu doar iubirea pentru semeni ne poate fi alterată, ci şi iubirea pentru Dumnezeu. De câte ori nu ne încurajăm, ca fariseul în faţa vameşului: "Vai, Doamne, mulţumesc că sunt aşa cum sunt! Nu sunt perfect, dar măcar trec pe la biserică duminica. Nu beau, nu bat pe nimeni, taxa la parohie mi-o plătesc anual: mult trebuie că te iubesc Dumnezeule!" Şi parcă cu cât eşti mai implicat în Biserică - în postura de laic, poate într-o asociaţie de tineret sau în una caritabilă, ori chiar şi în postura de cleric - cu atât mai des apare ispita gândului: "Doamne, câte fac pentru tine şi pentru aceşti fii ai Tăi! Păcat că trebuie să mor înainte de a fi beatificat şi canonizat!"

Îmi permit să vă propun în încheiere să ne îndoim pentru câteva minute de tot ceea ce acum numim iubire. Să reflectăm: este iubire? Ce dăruiesc şi cum dăruiesc? Darurile mele sunt necesare? Eliberează sau încorsetează? Sacrificiile mele sunt chiar sacrificii? Sau ascund ceea ce îmi place să fac? Sau mă ajută să nu înfrunt realităţi neplăcute? Sper ca Lewis şi a sa (închipuită?) doamnă Fidget să ne fi oferit la fiecare în parte repere pentru această auto-analiză.