Revista "Familia creştină" - 07/2006

Dossier: Valencia 2006  

Când Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Valencia (Spania), în luna iulie a acestui an, a văzut una dintre cele mai importante relicve ale lumii creştine: Santo Caliz, Sfântul Potir, care a inspirat mitul Sfântului Graal. De mai bine de 500 de ani, Catedrala din Valencia este în posesia unei cupe de agat, venerată ca vasul folosit de Cristos în timpul Cinei celei de Taină, când a instituit Taina Preasfintei Euharistii; devoţiunea faţă de Sfântul Potir, potrivit unor istorici eminenţi, ar putea foarte bine să aibă temeiuri justificate.

În splendida Catedrală din Valencia, un încântător amestec de elemente gotice şi baroce, poate fi găsită cu uşurinţă capela iluminată de la Altarul superior unde, în spatele unui geam anti-glonţ, se află un mic potir din agat aproape transparent: Santo Caliz, cea mai preţioasă comoară a acestei Catedrale.

Începând din 14 iulie 1506, acesta se află în posesia canonicilor Catedralei. De atunci, este scos afară din capelă doar de două ori pe an: în Joia Sfântă din timpul pascal şi în Sărbătoarea Sfântului Potir, din ultima zi de joi a lunii octombrie, când este purtat în procesiune solemnă la altarul principal al Catedralei, unde Arhiepiscopul de Valencia, actualmente Mons. Agustin Garcia-Gasco, celebrează Sfânta Liturghie în prezenţa acestei preţioase relicve. Potirul este păzit de prestigioasa "Frăţie a Cavalerilor Sfântului Potir", condusă de Contele de Villafranqueza, un văr al Regelui Juan Carlos al Spaniei, şi de Don Ignacio Carau, comandor al Ordinului Papal Sf. Grigore cel Mare şi fost guvernator al provinciei Valencia.

În forma sa actuală, Santo Caliz constă din trei părţi: o cupă mică de agat, o cupă răsturnată de onix folosită pentru picior, şi o piesă intermediară din aur cu toarte. Cupa de onix este fixată cu patru arcuri de aur, decorate cu 27 de perle de mărimea bobului de mazăre, două rubine şi două smaralde. Cupa de agat este relicva originară. Într-un document din anul 1135, "potirul din piatră preţioasă şi un vas de asemenea din piatră preţioasă" sunt încă înregistrate ca două obiecte separate. În acel an, Regele Ramiro al II-lea de Aragon le-a dat bijutierilor săi sarcina de a le uni într-un singur obiect care era mult mai în concordanţă cu ideea medievală de potir.

Însă deja într-un document anterior, datând din 1134, cupa de piatră era descrisă ca "potirul în care Cristos, Domnul nostru, a consacrat sângele Său". Acelaşi document declară că acest potir odinioară "a fost trimis de Sf. Laurenţiu în oraşul tatălui său, Huesca".


Istoria potirului

Potrivit tradiţiei spaniole, potirul de la Cina cea de Taină a fost adus iniţial la Roma de către Sf. Petru. Timp de două secole, doar Papilor le era permis să celebreze Sfânta Liturghie cu el, şi este posibil ca rugăciunea euharistică specială din Canonul Roman să reflecte acest lucru, când spune: "... accipiens et hunc praeclarum calicem" - ceea ce înseamnă literalmente: "El, luând chiar acest potir...". Astfel, aceste cuvinte se poate să fi avut iniţial atât o semnificaţie simbolică cât şi un sens foarte exact.

Poate Sf. Laurenţiu a fost într-adevăr spaniol; lângă Huesca, în nordul Spaniei, o proprietate numită "Loreto" este încă venerată ca locul naşterii sale şi reşedinţa părinţilor săi. Deja în secolul al IV-lea, poetul creştin spaniol Prudentiu l-a menţionat pe Sf. Laurenţiu în imnul său despre martirii spanioli, părând să confirme tradiţia. Este sigur faptul că, potrivit unei scrisori contemporane a lui Ciprian, Episcop de Cartagina, în timpul "persecuţiei împăratului Valerian" din anul 258, când mai întâi Papa Sixt al II-lea şi patru diaconi ai săi şi, trei zile mai târziu, Sf. Laurenţiu au primit martiriul, tezaurele Bisericii au fost confiscate de împăratul roman. Ar avea aşadar sens ca un diacon responsabil, aşa cum cu siguranţă a fost Sf. Laurenţiu, să se fi asigurat ca o relicvă atât de preţioasă precum potirul de agat să fie trimisă într-un loc sigur, departe de Roma. Proprietatea părinţilor lui din Huesca este cel puţin o variantă plauzibilă.

Cu certitudine se poate spune despre cupa de agat că a fost venerată ca relicvă în mănăstirea San Juan de la Pena, aflată la nord de Huesca, începând din anii 1100. Potrivit tradiţiei spaniole, în anul 712 dC, când maurii musulmani au invadat peninsula iberică, potirul a fost ascuns în regiunea muntoasă aragoniană, unul dintre centrele rezistenţei creştine. Timp de aproape un secol a fost ascuns într-o peşteră sanctuar, înainte de a fi dus în sediile regale care se schimbau, apoi în final în catedrala noii capitale provizorii, Jaca, iar de acolo la mănăstirea San Juan de la Pena, ce se afla direct sub controlul Papei. În anul 1399, Regele Martin I, la insistenţa anti-Papei spaniol Pedro de Luna (alias Benedict al XIII-lea), a ordonat transferarea potirului în capela reşedinţei lui de la Zaragoza, apoi la Barcelona şi în final, în anul 1437, a ajuns la Valencia. Aici a fost ţinut iniţial în palatul regal, înainte de a fi transferat la catedrală şi încredinţat canonicilor acesteia.

Se pare că venerarea şi istoria Sfântului Potir constituie esenţa mitului "Sfântului Graal", care în 1180 l-a inspirat pe poetul francez Chretien de Troyes să scrie Perceval, în 1205 pe germanul Wolfram von Eschenbach să scrie Parzival şi pe compozitorul Richard Wagner să compună opera Parsifal, prezentată pentru prima oară pe scenă în 1882.

"Graal" vine de la un vechi cuvânt spaniol, care înseamnă "vas de băut în formă de mojar", ceea ce cu siguranţă se potriveşte pentru Santo Caliz în forma sa originară de cupă. Wolfram von Eschenbach a descris graalul şi ca pe o "piatră"; cupa valenciană este făcută dintr-o piatră semi-preţioasă, agat. Mai mult, el a menţionat o inscripţie misterioasă ("un epitaf") pe suprafaţa pietrei graalului, care dezvăluie "numele şi natura sa". Într-adevăr, Santo Caliz are o inscripţie în scrierea kufic (arabă veche): "Allabsit as-sillis".

De asemenea, castelul Monsalvaesche al Graalului, aşa cum este descris de Chretien şi Wolfram, corespunde în toate detaliile amplasării sale topografice şi ale planului său arhitectural cu mănăstirea fortificată San Juan de la Pena. Într-adevăr, mănăstirea este situată la picioarele unui munte înalt de 1414 metri, Mons Salvatoris. Anfortas, regele Graalului, ar putea fi istoricul rege Alfonso I de Aragon (1104-1134), numit "Anforts" în limba occitană a regatului său, sau, latinizat, "Anfortius". Asemenea lui Anfortas, regele Graalului, regele Alfonso/Anforts obişnuia să petreacă Postul Paştelui la San Juan de la Pena, unde, după cum o arată documentele, era venerat în acea perioadă Santo Caliz. El a fost un important susţinător al Cavalerilor Templieri şi, în testamentul său, le-a lăsat o treime din regatul său; aşa s-ar putea explica de ce cavalerii care păzesc Sfântul Graal sunt numiţi "Templeises" în Parzival al lui Wolfram. Asemenea lui Anfortas în mit, istoricul Alfonso/Anforts a fost rănit mortal într-o bătălie, după care a fost dus la San Juan de la Pena, unde a murit şapte săptămâni mai târziu, deşi în credinţa populară el, la fel ca regele Arthur, nu ar fi murit niciodată şi era aşteptat să se întoarcă într-o zi. Astfel a luat naştere mitul regelui Anfortas care, păzit de Templeises/Templieri, aşteaptă salvarea în prezenţa Graalului. Istoricul "Parzival", eroul primelor epopei despre Graal, ar putea fi vărul şi tovarăşul regelui, contele francez Rotrou Perche de Val (în spaniolă: "Conde de Valperche").

Wolfram nu lasă nici o îndoială asupra faptului că mitul Sfântului Graal îşi are originile în Spania. Potrivit lucrării sale Parzival, trubadurul francez Guiot de Provins a adus povestea de la Toledo. Într-adevăr, Guiot a vizitat curtea regelui Alfonso al II-lea de Aragon pentru a juca şi cânta la nunta sa în 1174. În acel timp, regele pregătea o nouă campanie împotriva maurilor. Bunicul său, Alfonso I/Anforts, pentru campania sa împotriva maurilor, primise de la Papa Paschalis al II-lea (1099-1118) toate privilegiile şi indulgenţele unei cruciade. Alfonso al II-lea spera să primească şi el binecuvântarea Papei şi să îi câştige pe cei mai buni cavaleri europeni să lupte de partea sa. Pentru a-i atrage, avea nevoie de un nou mit. Cei care au plecat în cruciade la Ierusalim s-au luptat pentru Mormântul Sfânt. Mesajul mitului Graalului a fost: o onoare mai mare decât a merge într-o cruciadă pentru eliberarea mormântului gol este a sluji Sfântul Graal, simbolul Preasfintei Euharistii, în care Cristos este viu în mijlocul nostru. Aşadar, Guiot a combinat istoria Sfântului Graal cu legendele arthuriene: Cavalerii Mesei Rotunde constituiau marile modele pentru cavalerii medievali, şi era de aşteptat ca prinţii Europei să urmeze exemplul lor şi să recunoască Graalul ca cel mai mare bun imaginabil.

Deşi mitul Graalului şi-a dezvoltat propria sa dinamică şi a devenit un motiv literar popular de-a lungul anilor, mesajul lui a rămas acelaşi: a devenit simbolul eternei căutări a lui Dumnezeu din partea omului şi în consecinţă o metaforă pentru cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale Europei creştine. A căuta Sfântul Graal înseamnă a pătrunde în profunzimile misterului Preasfintei Euharistii. În timp ce Graalul promite viaţă veşnică, Preasfântul Sacrament împlineşte promisiunea lui Cristos: "Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică" (Ioan 6,54).


Potirul lui Cristos?

Deşi pare sigur faptul că mitul Sfântului Graal îşi are originile în venerarea potirului din Spania în timpul secolului al XII-lea, problema dacă acesta este într-adevăr potirul folosit de Isus Cristos în timpul Cinei celei de Taină rămâne deschisă. Cupa de piatră este, potrivit unor arheologi de marcă, precum profesorul spaniol Antonio Beltran, un vas tipic pentru băutură din epoca elenistică (secolul al III-lea - secolul I îC), foarte probabil creat în atelierele din Antiohia, Siria.

British Museum din Londra expune două cupe similare din calcedonie şi sardonix din perioada romană, datate în anii 1-50 dC, după cum arată Janice Bennett în cartea ei St. Laurence & the Holy Grail (2002). Mărfuri din Antiohia, capitala imperiului seleucid, erau populare în Ierusalim. Pentru masa de Pesach (Paşti), evreii tradiţionalişti preferau vasele de piatră, deoarece doar piatra era considerată "kosher" sau ritualic pură. Lutul era prea poros şi putea conţine impurităţi, în timp ce argintul ar fi putut fi folosit înainte pentru monede cu imaginile zeităţilor păgâne, aşadar era considerat de asemenea impur.

Desigur, o cupă de agat era un vas foarte preţios. Însă nimic nu indică faptul că Domnul nostru ar fi deţinut cu adevărat potirul pe care l-a folosit în timpul Cinei celei de Taină. În schimb există mai multe indicaţii (aşa cum a arătat renumitul arheolog benedictin pr. Bargil Pixner) că Cina cea de Taină a avut loc în casa de oaspeţi a comunităţii eseniene. Cea mai timpurie tradiţie creştină a localizat cenacolul pe Muntele Sion care era, potrivit istoricului iudeu Flavius Josephus, centrul esenian.

În timp ce în restul Ierusalimului masa de Paşti avea loc în ajunul Sabatului (aşa după cum relatează Sf. Ioan la 18,28: preoţii evrei "n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile"), esenienii urmau un calendar uşor diferit potrivit căruia "prima zi a azimelor" fusese deja miercurea de dinainte. Dacă Cina cea de Taină a fost într-adevăr o masă de Paşti, ar fi putut avea loc în data tradiţională, Joia Sfântă, doar în centrul esenian şi nu în altă parte a Ierusalimului. Din Manuscrisele de la Marea Moartă, găsite în peşterile de la Qirbet Qumran, ştim că esenienii deja, în aşteptarea lui Mesia, celebrau o "masă a Legământului". Putem presupune că foloseau vase preţioase în acest scop.

Citim în Faptele Apostolilor că cei doisprezece s-au întors în cenacol de Rusalii (Fapte 1,13.2,1); aceasta demonstrează un contact strâns cu comunitatea eseniană şi face posibil ca potirul să fi fost într-adevăr încredinţat Sf. Petru, Principele Apostolilor. Aşadar, deşi nu se poate dovedi că Santo Caliz este cu adevărat Potirul de la Cina cea de Taină, nimic nu exclude această tradiţie. Probabil se poate spune şi aici: In dubio pro traditio ("când există dubiu într-o problemă, ne bazăm pe Tradiţie"). Într-adevăr este dificil să ne gândim că potirul în care a fost instituită Preasfântul Sacrament al Euharistiei, ca hrană a Noului Legământ, s-ar fi pierdut pur şi simplu.

De asemenea, nici un alt vas nu poate emite vreo pretenţie legitimă. "Sacro Catino" din Genova, care a fost găsit în timpul cuceririi Cezareei în 1102, este un vas din sticlă arabică din secolul al IX-lea. Iniţial s-a crezut că este din smarald şi că a fost un dar al Reginei din Saba făcut Regelui Solomon, aşadar în secolul al XIII-lea Jacobus de Voragine, Episcop de Genova şi autor al Legenda Aurea, a speculat că ar putea fi Sfântul Graal. Deoarece doar Santo Caliz are o tradiţie venerabilă, străveche şi în acelaşi timp plauzibilă, pretenţia că ar fi potirul real al lui Cristos pare una legitimă.


Papii la Valencia

Când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Valencia în 8 noiembrie 1982, i-a fost prezentat Santo Caliz şi i-a fost explicată istoria sa. Cu grijă, Sfântul Părinte a atins soclul de aur al relicvei, închinându-se şi sărutând-o în semn de veneraţie. Apoi a cerut să folosească potirul pentru marea Liturghie pontificală care urma să aibă loc în cea mai mare piaţă a Valenciei; canonicii i-au împlinit cu bucurie dorinţa. Astfel că, pentru prima oară în 1724 de ani, un succesor al Sf. Petru a rostit rugăciunea euharistică deasupra Sfântului Potir. La Întâlnirea Mondială a Familiilor, de la Valencia, din perioada 1-9 iulie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a celebrat şi el Sfânta Liturghie cu acest potir, venerându-l cu aceeaşi devoţiune ca şi marele său predecesor.