Revista "Familia creştină" - 07/2006

Dossier: Valencia 2006  

Întâlnirea mondială a familiilor este un eveniment catolic deja tradiţional. A fost instituită de Papa Ioan Paul al II-lea în 1994, an dedicat familiei de către Organizaţia Naţiunilor Unite, urmând să se celebreze (la fel ca întâlnirile mondiale ale tineretului) cu o stabilă periodicitate. Aşadar, familii catolice de pretutindeni se reunesc o dată la trei ani, avându-l în mijlocul lor pe Sfântul Părinte Papa. După întâlnirea din 1994, de la Roma, au urmat: în 1997 la Rio de Janeiro, în 2000, în cadrul Jubileului creştinismului, din nou la Roma, apoi în 2003 la Manila şi în 2006 la Valencia. Următoarea, în 2009, va fi în Ciudad de Mexico.

Convocată de Consiliul Pontifical pentru Familie în colaborare cu Arhidieceza de Valencia, între 1 şi 9 iulie, a V-a Întâlnire mondială a familiilor a beneficiat de o participare numeroasă şi foarte entuziastă.

Pentru ca un milion şi jumătate de persoane să celebreze la Valencia această sărbătoare a familiei şi să se întâlnească cu Papa, eforturile - de organizare şi materiale - au fost imense. Dar rezultatele sunt deopotrivă importante şi benefice, încurajând familiile să-şi apere valorile tradiţionale şi drepturile fireşti, atât de ameninţate astăzi.
Fiecare întâlnire mondială a familiilor s-a desfăşurat conform unui plan constant: cateheze pregătitoare, un congres teologico-pastoral, devoţiuni comune (rozariul sau calea sfintei cruci), întâlniri cu Papa (mărturii şi sfânta liturghie de încheiere). Atât la Manila cât şi la Valencia au fost adăugate câteva noi puncte în program. La Manila un congres al tinerilor şi copiilor, iar la Valencia, în afara congresului fiilor, un congres al bunicilor, precum şi un Târg al Familiei.

S-ar putea spune, deci, că la Valencia a existat o preocupare specială pentru "arhitectura familiei", ca loc privilegiat de armonie a vârstelor. Aceasta şi pentru că tema întâlnirii mondiale - "Transmiterea credinţei în familie" - comportă un angajament al tuturor vârstelor. De putinţa lor de a dialoga, de capacitatea lor de a se deschide faţă de ceilalţi şi de angajarea sufletească pe care o dăruiesc familiei depinde inefabilul drum al transmiterii valorilor şi credinţei. În acelaşi timp, credinţa este valoarea prin excelenţă care face posibilă această armonie: a dialogului, a deschiderii faţă de ceilalţi, a angajării sufleteşti, a dăruirii.

Aspectul particular al transmiterii credinţei, la prima vedere pare un lucru simplu şi privitor doar la relaţia dintre familie şi Biserică. Lucrurile tind să fie cu atât mai simplist tratate şi trimise spre latura superficială a convieţuirii, cu cât stilul de viaţă actual, preponderent, etichetează opţiunea personală a credinţei ca fiind desprinsă de orice tradiţie şi de orice legătură cu familia. În societatea europeană secularizată - şi ţara gazdă, Spania, este un teritoriu emblematic al acestui proces de fractură, prin efecte dramatice ale ruperii de tradiţia catolică - primul segment atacat este cel al relaţiei dintre generaţii, în cadrul familiei; şi cu precădere, al relaţiei cu copiii, cu tinerii, în misiunea de transmitere a valorilor şi a tradiţiei.

Valul relativismului şi pierderea criteriilor sunt o piedică în maturizarea tinerilor, în formarea conştiinţelor, a caracterelor, a personalităţilor. Se tinde spre masificare şi spre un stil de viaţă instinctual, pe termen scurt. Unicitatea persoanei şi sacralitatea vieţii sunt jertfite zeului numit eficienţă materială, care, după ce devine criteriul esenţial al convenţiei sociale, traversează şi barierele vieţii private, pune stăpânire şi pe teritoriul familiei, astfel că fiinţa umană ajunge să fie un obiect, în rând cu celelalte.

Înţelegem astfel mai bine de ce într-o astfel de societate subordonată dinamicii materiale, a apăra "sufletul" devine atât de important, iar dimensiunea religioasă a persoanei umane trebuie să fie mai mult decât un drept, înscris în constituţii; cultivarea credinţei este necesară mai mult decât oricând pentru salvarea persoanei.

Privind mai insistent asupra felului în care este transmisă credinţa în familie, observăm că acest angajament este un liant sigur al legăturii între generaţii. Prezenţa şi locul fiecărei vârste în arhitectura unei familii se definesc şi prin acest element al tradiţiei.

Apoi există un alt lucru specific familiei, care se cere mereu conştientizat: faptul că viaţa zilnică, activităţile specifice, repetate, nu sunt nicidecum menite a fi o rutină ci o constantă celebrare. Într-adevăr, viaţa de familie se celebrează şi are un început sacru: prima celebrare, pe care soţii o fac în faţa altarului. Apoi, prin calitatea unică pe care o are familia, de a custodia generarea vieţii, şi prin tainica "arhitectură" a vocaţiilor specifice şi a vârstelor, lumina căminului traversează timpul, nu se stinge, pulsează în celebrarea zilnică a acelor gesturi şi obiceiuri ce doar în mod superficial şi iresponsabil pot fi etichetate drept rutină. Ele se contopesc într-un rost rânduit ontologic, fiecare poziţie în arhitectura vie a edificiului familial îşi are locul său specific şi importanţa sa unică: a fi soţ sau soţie, mamă sau tată, fiu sau fiică, frate sau soră, bunic sau bunică, socru sau soacră etc.


Contemplând vocaţia familiei la fericire

Descoperim că fericirea personală, în această arhitectură vie, rezidă în a trăi cât mai conform poziţia specifică pe care o ai. Propriul loc în familie se defineşte doar în raport cu ceilalţi, împlinirea personală depinde numai de capacitatea de a te dărui din această poziţie. Cu alte cuvinte, vocaţia celor ce trăiesc viaţa de familie este aceea de a-i face fericiţi pe ceilalţi, cu care se află în relaţie, prin misiunea pe care o au: ca soţi, părinţi, fii, bunici etc şi astfel îşi împlinesc propria chemare la fericire. Aceste experienţe au fost mărturisite, meditate, analizate, celebrate la Valencia, în cele nouă zile ale întâlnirii mondiale a familiilor.

Paralel cu congresul teologico pastoral - repet, deja tradiţional, aducând în for interlocutori valoroşi şi subiecte incitante - au avut loc un congres al tinerilor şi unul al vârstnicilor - al fiilor şi al bunicilor -, două vârste, două ipostaze care comunică într-un limbaj specific şi care îşi transmit valori specifice, bine rostuite. Faptul că bunicii au un rol important în transmiterea credinţei este ştiut pretutindeni şi se regăseşte, în general, în biografia personală a fiecăruia dintre noi: în "icoanele" copilăriei chipul bunicilor apare parcă mai aproape de Cer.

În oglinda acestei relaţii, vârsta înţelepciunii îşi redescoperă multe rosturi în familie, chiar în familia de azi, în care bunicii nu mai vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu generaţiile succesive: rolul lor esenţial este acela de a da mărturia credinţei, a iubirii generoase, a valorilor sigure.

Pe de altă parte, un congres al tinerilor în ipostaza de fii este în măsură să aducă în prim plan o impresionantă colecţie de imagini şi ipostaze - din păcate, cutremurător de adevărate - care configurează o realitate ce trebuie privită în faţă cu tot curajul: generaţiile tinere de azi se confruntă cu o lume dezumanizată şi nesigură, din ce în ce mai golită de sens şi tributară capricioasei evoluţii a relaţiilor de tip material. Întâlnirea tinerilor a fost un prilej de responsabilizare în faţa acestor mari provocări şi în acelaşi timp, de privit cu speranţă la ceea ce poate rezerva viitorul, în măsura în care tocmai cu această responsabilitate tinerii asumă valorile edificatoare, având în centru viaţa de familie.

Vârsta de mijloc, cea a părinţilor, este aceea care, din diferite motive, legate în primul rând de obligaţiile serviciului, are la îndemână astăzi tot mai puţin timp în interiorul căminului. Dar ea poate fi permanent prezentă prin diferite "semne", în dinamica acelei arhitecturi a vârstelor care o conştientizează, într-o fructuoasă "complicitate", pentru ca "focul" căminului, iubirea, interioritatea vieţii de familie să nu diminueze, din contră, să lumineze cât mai puternic.

Această interioritate a căminului, ce ocroteşte viaţa şi leagănă copilăria, asigurându-i maturizarea, este o creaţie la care contribuie, prin misiunea lor specifică, toate vârstele ce alcătuiesc familia, într-o arhitectură vie, construită din iubire. Astăzi, mai mult ca oricând, datorită provocărilor timpului, e nevoie să fie mereu descoperită şi contemplată.