Revista "Familia creştină" - 05/2006

- Bunico, atunci când am venit în primul an la tine în grădină, ai luat în mână un melc şi mi l-ai arătat... Întâi cum stă ascuns în căsuţă, apoi cum îşi scoate corniţele, după ce i-ai cântat:
Melc-melc,
Codobelc,
Scoate coarne boureşti,
Şi te du la baltă,
Şi bea apă caldă...
- Şi îndată a început să le întoarcă în toate părţile, în căutarea drumului spre baltă! râse Bunica, încântată de sporovăiala sfătoasă a Ştefanei.
Dănuţ, lângă ele, asculta cu ochii mari, uitându-se de la una la alta.
De fapt, sora lui, fiind mai mare, ştia că trebuie să-l înveţe şi pe el tot ce afla nou, iar acum era tare mulţumită că Dănuţ era atât de atent. Doar că pe melcul luat dintre păpădiile ude, băieţelul îl ţinea numai cu două degete: era foarte neobişnuit!
- Dar acum nu-mi mai plac melcii! spuse hotărât Ştefana.
Dănuţ, nici una - nici două, îl aruncă atunci înapoi în iarbă.
- Cum aşa? se miră Bunica, luând iar melcul de jos. Uită-te la căsuţa lui cea rotunjoară, cu mai multe rânduri de cercuri, să stea mai la aer sau mai ferit, în adânc, după cum se simte el bine... Şi cu un ţugui în vârf!
- Nu-mi mai plac!
- Ştefana, hai să ne uităm la corniţele lui, ce delicate sunt, străvezii aproape!
Dănuţ aştepta să vadă ce înseamnă acest cuvânt nou.
- Ce înseamnă străveziu? întrebă Ştefana, uitând să mai fie supărată pe melci.
- Înseamnă că aproape vezi prin ele.
"Vezi! Asta ştiu şi eu!" Dănuţ nu mai era încurcat.
- Şi corpul e ca de sticlă moale...
- Dar rod varza şi florile! Mi-a spus Eleonora. (Eleonora venea să-i ajute pe bunici în grădină.)
- Asta aşa e, recunoscu Bunica.
- Să-l calc?
Bunicii nu-i venea să creadă că aude o asemenea vorbă de la nepoţica ei cea miloasă.
- Draga bunichii, stai puţin! Tu ai văzut ce face Bunicul atunci când găseşte melci pe frunzele de varză?
- Îi strânge într-o găleţică.
- Şi?
- Şi-i aruncă peste gard!
- Baltă! se avântă Dănuţ în discuţie, semn că ştia de acum unde e drumul melcilor: la baltă, să bea apă caldă.
- Sigur, să se sature acolo cu alte frunze, nu cu varză! completă Bunica.
- Sunt destule! Ştefana era acum mai liniştită, cum nici ei nu-i venea la socoteală să fie stăpână rea cu melcii... Căci ştia de la Mama şi de la Tata că toate pe care le-a făcut Dumnezeu au un rost.
- Dar la ce sunt melcii buni?
- Crede-mă că nu ştiu!
"Bunica nu mai e mică. Să fii uitat, cum uită ea câteodată, sau chiar nu ştie?" Spuse apoi cu voce tare:
- Eu o să ştiu la cinci ani?
Era vârsta cea mai mare la care se putea închipui.
- Poate atunci, poate după ce vei învăţa să citeşti singură şi vei afla din cărţi...
- Bine, se împăcă fetiţa. Dănuţ, spală-te pe mâini şi hai la culcare!
Era iar sora cea mare, care ştia ce e bine.
Copiii s-au culcat, dar nu au adormit pe dată. Bunica nu-i zoreşte ca atunci când venea vremea culcării de după-masă pentru tatăl lor şi fraţii lui, cu mulţi ani în urmă.
- Când închizi ochii, pleoapele tale sunt opaline.
Bunicii îi plăceau cuvintele frumoase şi se bucura că nepoţii le învăţau uşor. Dar acum o şi păcălea puţin pe Ştefana, ca să închidă ochii.
- Nu ştiu ce înseamnă opaline.
- Opalul e o piatră frumoasă, care parcă are o luminiţă înăuntru. Dar numai o ghiceşti, nu o chiar vezi.
Ştefana ţinea ochii închişi. Parcă pleoapele i se zbăteau tot mai puţin.
- Şi eu?
- Tu, Dănuţ, ai pleoapele ca sideful! Bunica începu să-i spună ceva despre scoicile din nisipul mării, dar Dănuţ era mulţumit cu un cuvânt frumos, numai al lui şi adormi aproape pe loc.
Ştefana visa şi auzea un glas foarte molcom, de melc.
Melcul vorbea cu Dumnezeu şi Dumnezeu îi răspundea.
- Doamne...
- Spune melcule-codobelcule!
- Ţie îţi place de mine?
- Te iubesc, melcule, nu doar îmi place de tine. Pe tine te-am făcut altfel decât pe oricare dintre fraţii tăi. Căsuţa ta e netedă pe dinăuntru şi sidefie, iar pe dinafară e desenată cu linii fine, numai pentru tine! Căsuţa frăţiorului mai mare are desene mai apăsate, a celui mai mic, desene mai subţiri şi dese... Frumoasă fiecare şi bună de adăpostit. Iar mersul tău încet şi fără zarvă te lasă să fii atent la ceea ce nu vede oricine şi nici nu tulbură pe nimeni...
- Dar eu cum să-ţi spun că Te iubesc?
- O să găseşti tu ceva, pe când te plimbi prin grădină, către foile de varză, zâmbi Dumnezeu.
Melcul din vis porni într-acolo, ca să se ţină de cuvânt, de bună seamă.
Se lăsase de acum întunericul.
Ştefana îl urmărea cu privirea de sub pleoapele închise, când luna, ieşind dintre nori, revărsă o ploaie de argint liniştit peste grădină.
"Pentru ea e uşor..." se gândi Ştefana cu admiraţie. Şi se trezi zâmbind.

A trecut după-masa, a trecut seara, copiii s-au culcat din nou, apoi a trecut şi noaptea.
"Acum a ajuns poate şi melcul meu din vis în grădina de zarzavat!" îşi aduse aminte fetiţa. Şi plecându-şi privirea spre locul unde îl lăsase în somn, fu mirată să vadă, înaintând de acolo, pe un drum cu ocolişuri frumoase, o dâră lucitoare, sidefie şi delicată.
Calea melcului ducea până la verze, dar Ştefana nu se mai supără. Ba chiar era bucuroasă că şi melcul avea ceva atât de frumos cu care să-i spună lui Dumnezeu: "Te iubesc!"