Revista "Familia creştină" - 05/2006

Cu mai bine de un deceniu în urmă umblam cu blugi pe care scrisesem mare cu carioca "Nirvana" - numele formaţiei mele preferate de atunci. Geanta de şcoală era de fapt o fustă de blugi cusută în partea inferioară, cu fermoar în partea superioară, şi cu un mâner lung. Bineînţeles, scrisesem pe ea tot felul de texte. Aveam părul lung, vopsit roşcat, şi un cercel în urechea stângă. Pentru colegii de serviciu de acum (lucrez într-o Episcopie catolică), şi în general pentru cei care mă cunosc doar de câţiva ani, aceste informaţii provoacă fie surprindere fie un râs copios. Şi pe fiica mea cea mare a umflat-o râsul când a aflat că am purtat câţiva ani un cercel într-o ureche. "Tu, tati?" Dar de-ajuns cu istoria mea. Să vedem o alta.

A fost odată un om important, pe nume Ioan. Avea mai mulţi copii, din mai multe căsătorii. Primul său născut, Vasile, pusese ochii pe Ana, o soră vitregă, provenită din altă căsătorie a lui Ioan. Cu şiretlicuri, inclusiv păcălindu-şi tatăl, a reuşit să o atragă pe fată într-o cameră unde a violat-o. Iubindu-l mult, tatăl nu l-a pedepsit pe Vasile, provocând mânie mare nu numai în inima fetei sale violate, cât mai ales în inima lui Gheorghe, fratele Anei din aceeaşi căsătorie a lui Ioan. Ura acumulată în Gheorghe a făcut ca până la urmă acesta să pună la cale uciderea lui Vasile. Ioan s-a întristat amarnic, în timp ce fiul său ucigaş a fugit de frică, stând ascuns timp de trei ani. În final tatăl şi-a căutat fiul, i-a permis să se întoarcă acasă, dar i-a interzis să îl întâlnească doi ani de zile. Gheorghe şi-a lăsat plete mari, a devenit tot mai rebel, făcând tot felul de prostii în speranţa că îi va atrage tatălui său atenţia asupra sa. A provocat şi un incendiu sperând că tatăl lui îl va chema la el. Dar nimic. Atunci Gheorghe şi-a dat tatăl afară din casă. Vrând să îşi recâştige casa, Ioan a pornit un adevărat război, dar victimă a căzut şi fiul său, Gheorghe. Se pare că din cauza părului său cel mare, Gheorghe a rămas spânzurat de crengile unui copac pe când încerca să fugă pe un cal.

Episodul de mai sus pare a fi luat dintr-un jurnal de ştiri de la ora 17. Cunoscătorii Vechiul Testament însă au recunoscut sursa relatării: Cartea a doua a Regilor. Nu este vorba de Ioan ci de regele David, iar pe copiii lui îi chema de fapt Amnon, Tamara şi Abesalom. Am schimbat numele pentru a sublinia faptul că problemele de astăzi sunt de cele mai multe ori şi problemele de ieri, cauza lor principală găsindu-se adesea în educaţia defectuoasă oferită de părinţi. Povestea tristă a rebelului şi pletosului Abesalom din Vechiul Testament este povestea multora dintre tinerii de astăzi, care suferă diverse drame în familie, fac diverse alegeri greşite, iar uneori, în mod tragic, drumul lor înapoi spre împăcare, iertare, este curmat de un accident stupid. După cinci ani în care a fost ţinut departe de tatăl său, Abesalom face cele mai proaste alegeri şi moare, iar la final tatăl lui îl plânge amarnic... nu ar fi fost mai cu folos să fi acordat atenţie semnelor?

Hainele vorbesc

Dacă David l-ar fi văzut pe Abesalom, poate părul neobişnuit de lung al acestuia i-ar fi atras atenţia. Părul lui Abesalom urla "tată, sunt aici! mă vezi?" Fiecare părinte trebuie să "citească" un semnal de alarmă în hainele extravagante sau poate chiar ciudate ale copiilor săi. De regulă hainele transmit un mesaj, pentru că nu ne este indiferent cum ne îmbrăcăm. Din haine putem deduce multe informaţii: clasa socială, culorile preferate, gradul de meticulozitate, interesul pentru curăţenie, chiar şi gusturile muzicale. În unele cazuri hainele sunt adevărate manifeste de protest. Freza, manichiura, machiajul completează mesajul hainelor. În cazul meu, relatat la începutul articolului, părul vopsit, cercelul în ureche, blugii scrişi, transmiteau un mesaj destul de nevinovat: "m-am săturat să fiu băiatul normal, cuminte". Tocmai de aceea mama nu s-a împotrivit şi a stat lângă mine chiar şi atunci când mi-am găurit urechea cu acul (nu vă recomand aşa ceva: astăzi există centre speciale, cu condiţiile septice necesare). După câţiva ani m-am plictisit să mai ies astfel în evidenţă şi am revenit la "normal".

Astăzi modalităţile de exprimare pentru tineri s-au înmulţit: pe lângă haine, frizuri, cercei, se practică imprimarea de tatuaje şi piercing-ul. Motivaţiile sunt diferite: dorinţa de a fi ca ceilalţi sau mai deosebit decât ceilalţi; dorinţa de a fi asemenea unei vedete sau de a impresiona pe cineva; dorinţa de a experimenta; exhibiţionism, nesiguranţă, imaturitate ş.a. Părinţii au de-a face uneori cu pasiuni trecătoare ale copiilor lor, sau cu nişte probleme de gust îndoielnic, care trebuie educat. Articolul de faţă vrea să se axeze însă pe acele cazuri în care hainele, aspectul în general, comportamentul copilului nostru se constituie într-un urlet disperat, într-o cerere de atenţie din partea noastră. În contextul în care în majoritatea familiilor ambii părinţi lucrează, în care programul de lucru este adesea depăşit, casa devenind de atâtea ori şi birou pentru câteva ore, timpul petrecut cu copiii a scăzut dramatic. Rezervorul lor afectiv este adesea gol, iar acul indicator bătând pe roşu poate fi tocmai "look"-ul copilului. În cazul fetelor, de exemplu, afectivitatea neprimită acasă este căutată în afara casei, hainele lor comunicând "vreau iubire", dar traducându-se în mintea băieţilor cu "vreau sex".

Ce este de făcut? În cele mai multe cazuri părinţii reacţionează prin impuneri cu forţa. "Să nu te mai prind cu rochia aceasta minusculă." Sau: "Îţi ard una de îţi mai ungi părul cu gel şi mai ieşi cu geaca asta de piele, fără mâneci." Îi conving oare astfel de metode pe tineri?

Problemele serioase cer tratamente serioase

Dacă o febră nu trece cu câteva medicamente antigripale ne întrebăm dacă nu cumva este o problemă mai profundă. Febra este de regulă semnul unei infecţii în organism, reacţia acestuia la infecţie fiind sesizabilă în exterior prin creşterea temperaturii. Dacă ne încăpăţânăm cu antigripalele s-ar putea după o săptămână să ajungem la spital. Şi în cazul copiilor este recomandat să căutăm cauza mai profundă a comportamentului lor. Dacă un anume comportament deranjant persistă şi după ce l-am rugat de câteva ori să înceteze, atunci trebuie să ciulim bine urechile şi să citim hainele, înfăţişarea lui, comportamentul lui. Pentru aceasta este nevoie de răbdare şi de auto-control.

Adesea, ca părinţi, greşim acţionând reactiv şi nu proactiv. Reactiv este cel care dacă primeşte un pumn, răspunde cu un pumn. Este modul de a răspunde al animalelor, care reacţionează instinctiv la stimuli. Omul are însă raţiunea, care îi permite să intervină după primirea stimulului răspunzând nu din instinct ci din alegere conştientă. Proactivul poate alege cum să reacţioneze după primirea unui pumn. Proactivitatea este utilă în toate domeniile vieţii, inclusiv în relaţia cu copiii. Un părinte care strigă imediat la copilul său adolescent şi îi interzice să poarte o anumită haină este reactiv. Părintele care caută să înţeleagă motivaţia copilului, după care răspunde aşa cum consideră el că este cel mai bine, este proactiv.

Comportamentele negative vorbesc. Despre ce? Vorbesc despre o nevoie nesatisfăcută. Părintele reactiv se va întreba în faţa unui comportament negativ: "Cum îl pot corecta?" Părintele proactiv se va întreba însă: "De ce are nevoie copilul meu?" Când copiii sunt mici, un comportament negativ denotă de regulă o nevoie fizică. Dacă plânge, mama se întreabă mai întâi dacă nu cumva copilul trebuie schimbat (sau dacă nu este flămând, sau obosit). Degeaba ar striga la el să tacă sau i-ar da biberonul: nevoia lui este aceea de a fi schimbat. Când copilul ajunge adolescent, comportamentele negative denotă în schimb aproape întotdeauna o nevoie emoţională. Familiile în care părinţii nu investesc suficient emoţional în copiii lor (însemnând gesturi şi cuvinte de iubire, timp petrecut cu ei, ascultare, atenţie ş.a.) sunt familiile în care este cel mai probabil să apară probleme.

A te concentra pe nevoia copilului nu înseamnă a trece cu vederea un comportament negativ. El trebuie sancţionat, dar măsura sancţiunii trebuie să fie corelată cu nivelul satisfacerii nevoii lui de iubire. Dacă rezervorul lui de iubire este gol, comportamentul său anormal este de fapt într-o mare măsură normal. A-l pedepsi cu asprime este ca şi cum ai da cu piciorul într-o maşină cu rezervorul de benzină gol, nervos că nu porneşte.

Atenţia negativă

Când părinţii sunt foarte ocupaţi şi copiii nu reuşesc să aibă parte de atenţia lor atât cât ar dori, cei mici găsesc totuşi o soluţie. Făcând boacăne, devenind neastâmpăraţi, captează atenţia... este una negativă, după cum o numesc psihologii, dar este atenţie. O mamă avea tot timpul probleme dimineaţa cu fetiţa ei. Când să îi dea de mâncare şi să o îmbrace, fetiţa se încăpăţâna şi era foarte dificilă. Constant mama întârzia la grădiniţă cu fetiţa, apoi ea la serviciu. Într-o zi s-a întrebat dacă nu cumva fetiţa ei avea nevoie de mai multă atenţie dimineaţa. Aşa că a pregătit de seara mâncarea, bagajul ei şi al fetiţei, hainele... Dimineaţa a trezit-o pe micuţă cu un sfert de oră mai devreme şi au petrecut puţin timp împreună. Masa şi îmbrăcatul au decurs apoi fără incidente. Mama şi-a dat seama că din dorinţa de a sta cu mama ei, fetiţa căuta să amâne cât mai mult plecarea de acasă. În timp problema a dispărut, nu a mai fost nevoie nici de trezirea cu 15 minute mai rapid, nici de pregătirea cu o seară înainte.

De fapt una dintre veştile bune pentru părinţi este că problemele la copii de regulă durează doar o perioadă, cu atât mai scurtă cu cât suntem proactivi, nu reactivi. Acum câţiva ani, fetiţa noastră cea mare nu accepta cu mare încântare să îmbrace hainele pe care mama ei i le alegea. Dându-şi seama că, deşi mică, dorea să aleagă şi ea, soţia a început să o întrebe tot timpul ce culoare alege pentru elasticele pentru codiţe. Era vorba de un element minor al garderobei ei, dar nu aceasta conta, ci faptul că în sfârşit decidea şi ea. Împlinindu-i-se această nevoie, de a se implica în procesul decizional, fetiţa nu a mai protestat apoi la hainele alese de mama ei. Ce ar fi însemnat dacă în locul satisfacerii nevoii ei, i s-ar fi explicat zi de zi că trebuie să fie ascultătoare, sau ar fi primit câte o palmă uşoară pe fund? Problema nu s-ar fi rezolvat cu siguranţă, dimpotrivă frustrarea ei putând creşte până la transformarea în ceva grav.

Am avut şi eu o perioadă în care relaţia mea cu copiii era destul de pe ace. Lucrând mult, la serviciu dar şi acasă, rezervorul afectiv al relaţiei lor cu mine era gol. De atunci am început să preţuiesc foarte mult plimbările cu întreaga familie, ştiind că ele contribuie la satisfacerea nevoilor lor emoţionale. Trebuie să fie foarte grave motivele care să mă oblige ca într-o săptămână să nu fi ieşit de câteva ori cu copii în parc, la pădure, la grădina botanică, pe lac, la plimbare printre blocuri. Este infinit de preferat să le acordăm noi copiilor atenţie pozitivă, decât să ceară ei o atenţie negativă.

Desigur, toate acestea sunt aplicabile şi adolescenţilor. Faptul că sunt mai mari, mai independenţi, nu înseamnă că au mai puţină nevoie de afecţiunea şi atenţia părinţilor. Diferă mai degrabă modul de manifestare al acestora (mama nu îşi mai conduce băiatul de 16 ani la şcoală şi îl sărută pe frunte ca în clasa I). Dacă nu le acordăm atenţie, nici măcar cea negativă, o vor căuta prin teribilisme în faţa altora (sau pornind incendii ca Abesalom). Dacă nu le arătăm iubire, o vor căuta în braţele altei persoane, de la vârste fragede. Dacă nu găsesc măcar acasă sprijin, încurajare, admiraţie, se vor retrage poate în universul înşelător al drogurilor.

Probleme cu fiii noştri, fie ei copii sau adolescenţi, vor tot fi. Până şi regele David a avut parte de ele. Mai apoi şi-a plâns durerea în psalmi impresionanţi. Să ne dea Domnul înţelepciunea de a citi în comportamentele negative ale copiilor noştri nevoile lor neîmplinite, să fim mereu cu un pas în faţa problemelor lor, prin proactivitate, iar pe buzele noastre să fie mereu doar psalmii de bucurie ai lui David.