Revista "Familia creştină" - 05/2006

Voi vorbi despre importanţa paternităţii şi despre criza paternităţii, şi nu doresc nicidecum să spun prin aceasta că maternitatea nu este importantă. Sunt sigur că soţia mea m-ar corecta repede dacă aş lăsa vreodată să se înţeleagă aşa ceva. Însă criza paternităţii este, cred eu, mult mai serioasă în zilele noastre decât cea a maternităţii. Un prim motiv este acela că mamele tind să fie mult mai bune şi mult mai responsabile în a fi mame decât taţii în a fi taţi. De asemenea, dacă un copil nu are o mamă bună, acest lucru devine vizibil foarte curând, deja când copilul este mic, şi de obicei alte femei văd că mama nu este foarte bună şi intervin. Se va găsi mereu o soră, o bunică, o mătuşă care să preia sarcina atunci când mama este incompetentă sau rea. Deci şi atunci când mama nu este bună alte mame "înlocuitoare" se vor face prezente. Şi, în al treilea rând, dacă un copil are o mamă foarte rea - şi aceasta se întâmplă uneori, dar nu foarte des - de obicei acesta este aşa de distrus, de rănit psihologic încât atunci când creşte nu va fi o problemă atât de mare pentru societate. De ce? Pentru că acest copil va fi, probabil, de cele mai multe ori, într-o instituţie specială, şi astfel păcatele mamelor nu ajung să se transmită atât de uşor societăţii [2]. Scriptura vorbeşte numai despre păcatele taţilor ca fiind transmise mai departe. De aceea doresc să vorbesc despre criza paternităţii din zilele noastre, şi voi vorbi despre aceasta având în vedere mai mult Statele Unite ale Americii, însă cred că problema este destul de asemănătoare şi în alte state occidentale.

Cred că dacă privim la criza culturii noastre putem observa că adevărata criză în cultură este o criză a familiei. Şi dacă privim la criza din familie cred că putem vedea că aceasta este o criză a tatălui, mai ales a tatălui care este absent. Şi, în cele din urmă, voi concluziona spunând că această criză a tatălui este o criză a credinţei. Pentru moment însă voi lăsa deoparte acest subiect şi voi vorbi despre psihologie, mai precis despre psihologia tatălui şi despre ce aduce un tată copiilor săi. Psihologia a devenit limbajul culturii moderne. Ca şi catolici, este greu să vorbim culturii folosind teologia, dar putem vorbi culturii folosind psihologia. S-a ajuns până la urmă ca în ultimii douăzeci sau treizeci de ani cercetarea în ştiinţele sociale - psihologia şi disciplinele legate de ea - să sprijine în mod remarcabil perspectiva catolică cu privire la familie. Deşi rezultatele acestor cercetări nu au fost întotdeauna înţelese de cultura secularizată, aceasta începe totuşi, cred eu, să se trezească, deoarece criza familiei devine acum o criză a economiei în majoritatea societăţilor occidentale. Deci, ca şi catolici, avem un mesaj faţă de care, în cele din urmă, lumea secularizată începe să se deschidă. Mă voi întoarce acum la câteva dintre descoperirile despre taţi în ştiinţele sociale, în literatura psihologică.

Primul lucru care a fost demonstrat în mod repetat, după fiecare pas al cercetărilor, fără nici o excepţie, timp cincizeci de ani sau mai mult, este că absenţa tatălui este un factor foarte important de predicţie pentru comportamentul criminal la copii, mai ales la băieţi. În S.U.A., unde avem o populaţie numeroasă de deţinuţi, aceasta a fost numită populaţia băieţilor sau a tinerilor fără tată. Aproape niciodată nu se descoperă ca vreunul dintre aceşti tineri din închisoare să fi avut un tată cu care a crescut. Mulţi dintre ei nici măcar nu ştiu cine este tatăl lor. Sunt convins că o bună parte din răspândirea mentalităţii fasciste în rândul tinerilor, mai ales în rândul băieţilor, este legată de absenţa unui tată care să-i sprijine în viaţa lor. În afară de tendinţa băieţilor fără tată de a deveni criminali, există şi o tendinţă a fetelor din astfel de familii de a deveni active sexual înainte de vreme şi deseori de a deveni mame singure, căutarea unui tată fiind văzută ca motivul psihologic pentru care aceste fete caută un partener mai vârstnic. De exemplu, fata are paisprezece ani şi găseşte un prieten de optsprezece ani, încep să aibă relaţii sexuale şi ceea ce urmează este graviditatea şi de aici fie avortul, fie o mamă necăsătorită încercând să crească un copil de una singură. Acest lucru este văzut ca o căutare a unui anumit fel de confirmare din partea lumii masculine şi din partea simbolului patern pe care ea îl caută. Când tatăl este prezent în familie într-un mod pozitiv, este foarte neobişnuit ca o fată să facă aşa ceva. Nu simte nevoia. Ea ştie că un bărbat, care este mai bun decât acel băiat de optsprezece ani - adică propriul ei tată, o apreciază. Nu mai trebuie să meargă să caute o confirmare a faptului că ea este o tânără atrăgătoare.

Sunt însă şi alte lucruri care au fost publicate recent despre importanţa taţilor. Iată câteva dintre consecinţele pozitive ale prezenţei tatălui: apare o mai mare capacitate cognitivă, un IQ (coeficient de inteligenţă) mai ridicat atât la băieţi cât şi la fete; copiii au mult mai multă încredere în ei înşişi şi stima de sine a acestora este mult mai dezvoltată când tatăl este prezent în mod responsabil. Alte lucruri descoperite ar mai fi o mult mai bună identitate sexuală la băieţi, mult mai puţină patologie psihică - de exemplu, depresia şi chiar sinuciderea la adolescenţi este foarte legată de absenţa tatălui, şi aceasta mai ales la fete. La băieţi, dezamăgirea şi mânia faţă de tatăl care i-a părăsit sau care a lipsit de la bun început se exprimă mai degrabă prin agresiune faţă de ceilalţi; aceasta conduce la comportament criminal, sau, cum mai este numit, comportament problematic în şcoli. La fete cel mai des, deşi nu totdeauna, mânia şi tristeţea pentru absenţa tatălui sunt îndreptate înspre interior, şi astfel se ajunge la o depresie mai accentuată, la lipsa sentimentului propriei valori. Dar aceste diferenţe (dintre fete şi băieţi) sunt doar la nivel general; există deopotrivă numeroase excepţii. Şi băieţii pot fi deprimaţi pentru că tatăl nu este prezent, şi fetele pot să înceapă să reacţioneze comportamental fie agresiv, fie sexual, fie respingând legăturile cu părinţii, de obicei cu mama.

Studiile statistice recente au arătat că există, în afară de contribuţia iubirii materne - care este subliniată mereu - o contribuţie pozitivă independentă care vine de la exprimarea iubirii de către tată. Atunci când un tată se identifică puternic cu copiii săi, îi ajută şi este prezent, copiii cresc fiind încununaţi de succes şi simţindu-se în largul lor în lumea exterioară. Poveştile pe care majoritatea cercetătorilor le-au folosit spre exemplificare în acest sens sunt acelea ale câtorva atleţi celebri, atât bărbaţi cât şi femei - de exemplu Michael Jordan sau Tiger Woods -, ai căror taţi sunt prezenţi permanent la competiţiile lor. Nu înseamnă că toţi băieţii sau toate fetele care se afirmă în lumea exterioară trebuie să exceleze în astfel de domenii, deseori ei fac lucruri mult mai tradiţionale, însă se simt încrezători, simt că puterea tatălui lor este cu ei. Aceasta se vede în primul rând în raportul lor cu lumea exterioară. De aceea, dacă un tată este bun, amprenta pe care o va lăsa asupra societăţii va fi una pozitivă, dar dacă un tată este rău aceasta se va vedea în multe generaţii după el - iată efectul păcatelor taţilor despre care vorbeşte Scriptura.

Simbolul acestei realităţi (mă refer la rolul pe care îl are tatăl în introducerea copilului în lumea exterioară) este, pentru mine, diferenţa dintre felul în care un tată şi o mamă vor primi, dacă le dai, un copil mic. Dacă dai copilul unei mame sau unei femei, ea îl va ţine la pieptul ei; de obicei femeile oferă un sprijin, un fel de fundament al securităţii emoţionale de care are copilul nevoie. Dacă însă dai acest copil unui tată, unui bărbat, el nici nu ştie ce să facă cu el. Se uită la el şi ce face? Îl aruncă în sus. Dar aceasta înseamnă să-l introduci pe copil în lumea exterioară; şi, dacă îl prinde pe copil - să sperăm că o face - îl priveşte şi îi zâmbeşte, iar când aceasta se repetă de câteva ori şi devine prea mult, copilul începe să plângă. Atunci îl dă imediat înapoi mamei. Această dinamică se reproduce pe întregul parcurs al vieţii copilului, şi tatăl are misiunea de a-l ajuta pe copil să iasă în acea lume exterioară, fie că este vorba despre lumea sportului, a activităţii intelectuale, etc., căci aceasta este funcţia lui majoră. Îi dă copilului putere şi încredere în această lume. Avem nenumărate dovezi experimentale care sprijină această perspectivă, şi aceste studii nu vin numai din SUA sau Marea Britanie, ci de peste tot, de exemplu din Japonia şi mai recent, din China, sprijinind aceeaşi idee, şi anume că iubirea tatălui reprezintă o contribuţie importantă şi distinctă la sănătatea psihologică a copilului. Criza zilelor noastre se datorează faptului că taţii s-au îndepărtat de copiii lor. Uneori ei sunt oarecum prezenţi, dar sunt implicaţi în cariera lor, vin acasă şi dau drumul la televizor sau citesc ziarul şi îşi părăsesc astfel copilul.

Păstrând în minte toate aceste lucruri, doresc să mă întorc spre două sarcini cu care se confruntă toţi copiii, şi mai ales doresc să vorbesc despre felul în care intervine tatăl în acestea. În general psihologii sunt de acord că există două sarcini majore, de natură psihologică, pentru orice copil: prima se numeşte separare şi individualizare, şi aceasta înseamnă că copilul trebuie să înveţe să se separe de mama lui, şi să-şi individualizeze caracteristicile lui proprii şi distincte. Cealaltă sarcină majoră este numită identitatea sexuală - copilul trebuie să înveţe să devină bărbat sau femeie. Psihologii tind să fie de acord că, în medie, identitatea sexuală este mai dificilă pentru băieţi decât pentru fete. Există câteva motive pentru aceasta. Fetiţa are deja în mamă un model a ceea ce înseamnă să fii femeie, ea ştie că este asemenea mamei, şi mama ştie că fetiţa este asemenea ei. Această identitate modelează şi sprijinul este prezent de la bun început. Băieţelul şi mama băieţelului ştiu că "tu nu eşti la fel ca mine" şi băiatul spune "da, ştiu că suntem diferiţi, cumva eu nu sunt ca tine, dar atunci ca cine sunt?" Şi astfel băieţelul trebuie să privească în jurul lui şi în multe familii tatăl nu prea este prezent, mai ales în primul an sau în primii doi ani de viaţă; de asemenea, în familiile în care tatăl nu este deloc prezent, copilul de doi ani sau de trei, patru sau cinci ani priveşte în jur şi, întrucât tatăl nu a fost prezent, deseori ca urmare a unui divorţ, copilul are o problemă: "ştiu ce nu sunt, dar atunci ce sunt? Unde este modelul meu?"

Deci această sarcină a identităţii sexuale este mai dificilă, în medie, pentru băieţi decât pentru fete. Problema separării şi a individualizării, totuşi, este de obicei văzută ca fiind mai dificilă pentru fete decât pentru băieţi. De ce? Fetiţa tinde să fie apropiată de mama ei, ea ştie ca cine este; fetele tind să fie, în general, mai contopite cu mama lor, din punct de vedere psihologic şi emoţional. Ele au nevoie aşadar să se separe de mama lor şi să se individualizeze, să renunţe la starea lor contopire. Repet, aceasta în general, există şi cazuri de băieţi care sunt, după cum spune vorba, "lipiţi de fusta mamei". De asemenea, sunt fete care par să fie băieţoase, care par să nu fi avut nici o problemă în a se separa de mama lor. Dar, în general, aceasta este problema.

Una dintre funcţiile importante ale tatălui este de a ajuta la rezolvarea acestor două probleme. Este uşor de înţeles faptul că unui băiat, care are nevoie de un model a ceea ce înseamnă să fie bărbat, dacă tatăl nu este prezent, îi va fi greu să-şi formeze identitatea sexuală. Cum ar putea să facă aceasta? De fapt, lucrul crucial cu privire la tată pare să fie iubirea acestuia pentru băiat. Avem destule dovezi experimentale că nu depinde foarte mult de faptul că tatăl este sau nu în mod particular masculin, în sensul tradiţional al cuvântului. Nu trebuie să fie un atlet, un şofer de camion, un fermier sau ştiu eu ce altceva; poate fi chiar şi un profesor de liceu! Esenţialul este să fie un tată iubitor. Dacă băiatul ştie că tatăl lui îl iubeşte, va gândi: "bine, voi deveni un băiat, un bărbat, chiar dacă tata nu este un mare jucător de fotbal sau ceva de genul ăsta". Aceste lucruri se pot înţelege cu uşurinţă, sunt de ordinul bunului simţ.

Însă tatăl ajută de asemenea şi fata să se separe de mama ei şi să se individualizeze. Cum se întâmplă aceasta? Tatăl îi ia pe copii în lumea exterioară şi îi face să se simtă în siguranţă în ea. De ce îi face să se simtă astfel? Tocmai pentru faptul că, în comparaţie cu ei, este mare şi are o voce adâncă, şi pentru că este puţin "înspăimântător", dar este totuşi de partea lor. Are uneori barbă, are păr pe el - ştiu de o fată care a aflat abia la 10 ani că bărbaţii au păr pe piept şi a plâns când a auzit aceasta - şi uneori nu miroase aşa de frumos. Dar este acolo, de partea lor. Ştiu un caz în care un tată, un prieten de-al nostru, era plecat la lucru şi copiii lui erau acasă, în timp ce s-a pornit o furtună mare, cu trăsnete şi fulgere, etc., şi când a venit acasă copiii erau teribil de furioşi pe el, pentru că nu a fost acolo. "Eram speriaţi, tăticule, şi tu nu erai acolo!" Deci acest simţ al securităţii, atunci când ieşi în lumea exterioară - sau când această lume vine la tine, ca în exemplul cu furtuna - este foarte important, şi o ajută pe fiică să se separe de mamă. Fata începe să gândească: "Pot să fac anumite lucruri, chiar dacă mama mea nu le poate face, şi tata mă scoate în lume şi-mi arată asta". De exemplu, dacă au un weekend tată-fiică la şcoală, sau dacă tatăl o invită pe fiica lui la un restaurant, el o tratează pe fată ca la un rendez-vous. Este un rendez-vous sănătos, în care poţi învăţa unele abilităţi sociale, poţi merge la un restaurant şi aşa mai departe. Şi fraţii mai mari, dacă sunt de treabă, pot ajuta în acest sens.

Deci una dintre funcţiile tatălui este să-şi ajute fiica să se separe de mamă şi să se individualizeze. Aceasta s-ar putea să devină o problemă specială în timpul adolescenţei, când fata începe să simtă că este o femeie tânără; atunci ea şi mama ei devin incomode una pentru alta. De exemplu, în bucătărie fetei nu îi place să fie condusă de mamă, şi la cine poate merge dacă nu la tatăl ei? Poate vorbi cu el, poate fi tratată ca o persoană distinctă şi aceasta o ajută să se separe de mamă şi să se individualizeze. Bineînţeles că aceasta nu înseamnă să rupă legătura, ci doar să i se dea puţin spaţiu pentru a creşte. Deci acestea sunt două dintre sarcinile majore în care tatăl îşi ajută fiica sau fiul: fiul prin identitatea sexuală, fiica în procesul de separare şi individualizare.

Criza paternităţii în societatea noastră ridică întrebarea: ce se poate face? Este o problemă socială generală, cum găseşti o cale pentru a îmbunătăţi lucrurile în acest sens? Un mod este acela de a-i lămuri pe băieţii tineri de faptul că ei sunt importanţi ca taţi. Mulţi bărbaţi au uitat aceasta, sau mai degrabă cultura contemporană a uitat acest lucru. Deci trebuie să fie făcut cunoscut faptul că taţii sunt foarte importanţi pentru fericirea copiilor lor şi că atunci când sunt absenţi există o probabilitate mult mai mare ca aceşti copii ai lor să cauzeze probleme societăţii şi lor înşişi. Primul lucru este aşadar să facem cultura conştientă de acest lucru.

Un alt lucru care poate ajuta în mare măsură atunci când apar situaţii în care tatăl lipseşte este găsirea unor taţi înlocuitori. Sunt mulţi bărbaţi care sunt bunici sau care nu au propriii lor copii, dar care într-o parohie sau altă comunitate asemănătoare ar putea fi nişte taţi înlocuitori excelenţi, dacă s-ar comporta asemenea unor bunici. Un tată înlocuitor ar putea fi şi unchiul, pentru familiile în care nu există un tată. Sunt o mulţime de oameni vârstnici care pot fi luaţi drept model pentru ce înseamnă a fi bărbat şi care se irosesc, pentru că nu sunt folosiţi. Avem nevoie de ei ca exemple de taţi pentru familiile în care tatăl lipseşte. Există foarte multe exemple de taţi înlocuitori în literatura istorică, în care bărbaţi sau femei, care au avut succes sau care au devenit importanţi în cultură, au recunoscut că un alt bărbat, în afară de tatăl lor, a intrat în viaţa lor şi le-a dat un exemplu despre ce înseamnă să fii un tată.

Toţi bărbaţii sunt chemaţi să fie taţi, într-un anume fel. Ca şi catolici, ştim că aceasta nu înseamnă că eşti chemat să fii un tată biologic, Papa nu este aşa ceva, dar Papa este un tată. Deci toţi oamenii sunt chemaţi într-un fel sau altul să fie mentori, să fie taţi pentru cei din jurul lor. De obicei pentru copiii lor, dar deseori şi pentru alţii. Prin aceasta bărbaţii devin maturi, iar cei care nu devin niciodată taţi rămân oarecum infantili psihologic, centraţi pe ei înşişi, un fel de James Bond - adică un bărbat fără nici o obligaţie, fără nici un copil, fără soţie sau familie. Deci un mod în care poate fi abordată această criză este găsirea de taţi înlocuitori şi aducerea lor în prim plan, lăsându-i să ajute. Ei vor descoperi curând ceva foarte pozitiv atât pentru ei înşişi, cât şi pentru copiii sau tinerii cu care interacţionează.

Bineînţeles că un tată înlocuitor de prim rang poate fi găsit pentru noi în însăşi credinţa catolică. Nu este vorba numai despre faptul că preoţii noştri sunt (sau ar trebui să fie) taţi pentru copiii cu care vin în contact, şi că noi avem o mulţime de surori care sunt mame în Biserică. Maica Tereza de Calcutta nu a avut nici un copil biologic. Însă ea a avut o mulţime de copii şi a fost cu siguranţă o mamă deosebită. Deci, ca şi catolici, suntem chemaţi la paternitate şi maternitate, fie că aceasta este sau nu una explicit biologică. În Biserică avem aceste modele în preoţii noştri şi în surori. Dar le avem de asemenea în teologia şi în sfinţii noştri. Şi aceasta este o resursă care nu e bine înţeleasă.

Ştiu o poveste despre un tânăr care a devenit preot dominican, şi încă unul minunat; tatăl lui a avut întotdeauna o relaţie emoţională distantă faţă de el, era prezent, dar nu era niciodată legat foarte puternic de el, precum acesta ar fi vrut. La vârsta de optsprezece ani a fost chemat spre preoţie şi a mers la seminar, şi acolo se simţea destul de singur, abandonat de tatăl său, care nici înainte nu fusese foarte apropiat de el. Nu era vorba despre un abandon sever, dar era totuşi ceva de care el credea că are nevoie; acum înţelege mai bine ce s-a petrecut, pe-atunci nu înţelegea. Şi-a format o devoţiune adâncă faţă de Sfântul Iosif şi pe parcursul acelor ani de seminar a înţeles. "Sfântul Iosif", spunea el, "a fost tatăl meu pe tot parcursul formării mele preoţeşti. M-am îndreptat spre el în rugăciune ca să-i cer sprijinul pe care i l-aş fi cerut propriului meu tată".

Ştiu de asemenea despre o tânără care a făcut acelaşi lucru, care avea o relaţie foarte rea cu mama ei, şi care a primit ocrotirea maternă a Sfintei Fecioare. Aceasta a dus la o vindecare psihologică dramatică pentru ea. Ceea ce vreau să spun este foarte important, deşi deseori nu este prea bine înţeles: putem avea probleme de natură psihologică care nu au răspunsuri psihologice, dar au în schimb răspunsuri spirituale. Găsim aceste răspunsuri în viaţa noastră de credinţă, deşi putem merge şi la psiholog sau putem încerca şi alte soluţii terapeutice. Dumnezeu ştie că iubirea taţilor nu este întotdeauna de încredere [3], deci ne-a oferit posibilitatea de a avea şi un alt fel de tată, ni l-a dat pe Sfântul Iosif, ni i-a dat pe ceilalţi sfinţi. De asemenea, nici mamele nu se ridică întotdeauna la înălţimea chemării lor, deci ne-a dat-o ca mamă pe Sfânta Fecioară, mama evreică perfectă [4]. Ca să conchid, un alt mod de a trata criza în discuţie în cazuri individuale este acela de a găsi taţi înlocuitori în viaţa noastră spirituală, care sunt aşadar părinţi spirituali: fie preoţi, fie Sfântul Iosif, Don Bosco sau cineva ca ei.

Toate aceste soluţii ne dau posibilitatea de a depăşi câteva dintre deficitele create de un tată absent sau disfuncţional, atât de răspândite în cultura noastră. Şi, după cum am lăsat să se înţeleagă prin ultimele mele exemple, criza paternităţii este cu adevărat o criză a credinţei. Întreaga cultură are nevoie de credinţă pentru ca bărbaţii să înţeleagă că paternitatea lor este ceva care le-a fost dăruit şi că îl are ca model pe Dumnezeu. Dacă ştii după cine trebuie să te modelezi, respectiv după Isus (pentru că cine L-a văzut pe Isus, L-a văzut pe Tatăl), atunci ai mult mai multe şanse să devii ceea ce ai fost făcut să fii. Isus este singurul model ce va funcţiona în societatea noastră, deoarece acest model este acela al unui Tată iubitor care se sacrifică pe sine pentru alţii.

În momentul de faţă cele două modele pentru bărbat în cultura noastră sunt modelul numit "macho" ["durul"] - dominaţie, exploatare, indiferenţă, transformare a mamei şi a copilului în obiecte - şi modelul numit "wimpo" ["papă-lapte"] - bărbatul androgin, pentru care nu există vreo diferenţă între mamă şi tată, nu există vreo diferenţă între bărbat şi femeie. Acest ultim model a apărut prin anii '70 şi încă mai este prezent, dar nu funcţionează foarte bine, pentru că, asemenea celuilalt model, nu îşi va asuma obligaţii faţă de soţia sa sau faţă de copilul său. "Wimpo" nu are nici o putere, este prea slab ca să îşi asume vreo obligaţie. Celălalt ("macho") este destul de puternic pentru a-şi asuma obligaţii, dar nu o face deoarece este interesat doar de el însuşi. Deci ambele modele de bărbat sunt falimentare, pentru că nu îşi pot asuma obligaţii faţă de soţiile lor sau faţă de copiii lor. Cel mai puternic răspuns dat culturii moderne este acela al bărbatului care, contemplându-şi adevăratul său model, îşi trăieşte paternitatea atât în propria familie, cât şi în societatea din care face parte. Astfel iubirea şi virtuţile taţilor vor fi transmise nenumăratelor generaţii care le vor urma.

Note:
[1] Paul Vitz, PhD, este profesor emerit de psihologie la Universitatea din New York. Prezentul material oferă selecţii din conferinţa de la Sonntagberg, 1 aprilie 2006, Austria.
[2] Aici autorul vrea să spună că, datorită stării psihice grave, copiii astfel răniţi nu vor mai fi în mijlocul societăţii, ci vor fi izolaţi, şi de aceea traumele lor nu vor avea un impact puternic asupra celorlalţi. De obicei astfel de persoane distruse psihic nu se căsătoresc, nu au copii, nu lucrează, nu au roluri importante în societate şi prin urmare ele nu pot avea un impact serios asupra societăţii.
[3] Paul Vitz se referă la faptul că, datorită naturii decăzute a omului, tatăl nu este capabil să îşi exercite misiunea paternă fără să îşi rănească uneori profund proprii copii. Uneori părinţii sunt ei înşişi victimele unor astfel de răni, şi aceasta îi poate face chiar incapabili de a-şi exercita paternitatea sau maternitatea, dacă nu găsesc o cale de a se vindeca şi de a învăţa să fie părinţi buni.
[4] Prin aceasta autorul nu vrea să spună că devoţiunea noastră către aceşti sfinţi are doar justificări de natură psihoterapeutică, sau că Dumnezeu ni i-a dat numai pentru acest scop. Autorul arată doar una din raţiunile pentru care Dumnezeu vrea ca noi să trăim în deplină comuniune cu sfinţii Săi, care oglindesc dragostea Sa deopotrivă paternă şi maternă.