Revista "Familia creştină" - 05/2006

Mai întâi, ne cerem scuze pentru mica întârziere cu care apare acest număr al revistei noastre: vă rog să puneţi această întârziere pe seama pregătirilor de vacanţă. Este un bun argument, la îndemâna tuturor, acum, mai ales a familiilor, pentru care organizarea vacanţei presupune eforturi şi alergături suplimentare. Şi pentru că în sumarul acestui număr nu figurează vreun articol dedicat vacanţei, editorialul îşi propune să atingă o mică filozofie în care şi vacanţa îşi găseşte o oarecare ilustrare: pornind de la faptul că o vacanţă nu se bazează doar pe aspectul fizic al călătoriei. Iată, de exemplu, cazurile limită, persoane imobilizate, care însă vor ca drumurile să nu le fie doar o parcurgere de peisaje. Ce se întâmplă în aceste situaţii cu eroii unor astfel de vacanţe este oarecum misterios de imaginat.

Mă gândeam la celebrul cuplu Christopher şi Dana Reeve, doi artişti cu cariere promiţătoare (ea actriţă şi cântăreaţă, la început de carieră, el deja celebru cu al său "Superman"). Când, în timpul unei filmări, Christopher a suferit tragicul accident - căderea brutală de pe cal - care avea să-l ţintuiască într-un scaun cu rotile, Dana tocmai semnase câteva contracte artistice importante pentru mai mulţi ani de carieră promiţătoare. Părea incredibil: acel Superman, care traversa cerul, îmbrăcat în pelerina sa roşie, record de popularitate cinematografică, cu imensul său public adolescentin, trăind într-o eternă părere de tinereţe, a rămas legat de un scaun cu rotile, tetraplegic, neputându-şi mişca decât capul şi fără control respirator, astfel încât purta permanent cu sine un plămân artificial...

Dana - figură atât de dinamică, la fel ca soţul ei (nu comentăm îndoielnicele sale tendinţe politice şi foarte discutabilele acţiuni în favoarea experimentelor cu celule embrionare, în scop terapeutic, căci adevărata ei operă a fost mărturia de soţie exemplară) - s-a trezit în faţa unei radicale opţiuni: între viaţa artistică, de succes, şi cărarea îngustă, dificilă, a personajului real, mai puternic decât în orice ficţiune şi mai nobil prin starea de anonimat pe care o presupunea. Era vorba despre fidelitatea faţă de jurământul pe care îl făcuse în faţa altarului, în clipa de bucurie fără egal, "... să-ţi fiu credincioasă şi la bine şi la rău...", clipe în care mirii nu-şi puteau imagina concret, palpabil, decât binele, pe când nenorocirea nu putea fi pentru ei decât o ficţiune... Şi ce miri fuseseră Christopher şi Dana!... două personaje de vis, coborâte parcă, pentru câteva clipe de fericire personală, din ficţiunile pe care le întruchipau în artă.

Când a sosit nenorocirea, alegerea pe care Dana a făcut-o - departe de a o "îngropa" în anonimatul de care omul public se teme atât de mult, a adus în spaţiul mediatic un personaj cu atât mai puternic şi rezistent uitării, cu cât era cât se poate de real. Acest personaj a arătat că iubirea mirilor, dincolo de efuziune şi de dulce idealism, este alcătuită dintr-un ţesut nebănuit, ţesutul rezistent al jertfei care hrăneşte bucuria, şi care se dezvăluie pe valurile surprinzătoare ale vieţii. Dăruirea sinceră a fost de la început "programul" lor de viaţă, căruia îi dedicau fiecare zi de creativitate şi de revelaţie a celuilalt. Acest program de viaţă matrimonială asumat de la început i-a ajutat să se cunoască şi să se admire unul pe altul: au crescut astfel ca persoane, ar spune un specialist în teoria vieţii de familie.

Deci, accidentul din mai 1995, - ar spune acelaşi specialist - i-a găsit pregătiţi să înfrunte noua situaţie de viaţă, să-i caute sensurile, finalităţile. Sensuri, finalităţi, care trimit mereu la frumuseţea vieţii şi la mărturia de iubire. Se căsătoriseră pentru a se face unul pe altul fericiţi. Fidelitatea înseamnă tocmai a urmări această fericire pentru celălalt. Astfel încât, în momentul tragic, când viaţa li s-a arătat surprinzător, cu cealaltă faţă, a abisului durerii, Dana şi-a părăsit fără ezitare cariera profesională, pentru a se consacra tetraplegicului, a cărui fericire depindea acum într-un sens şi mai total de persoana ei. I-a cerut soţului să surâdă şi să arate că deşi trupul lui era inert, avea un motiv puternic să trăiască: iubea şi era foarte iubit. Vieţile lor au căpătat noi sensuri şi din această dăruire reciprocă a izvorât dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii. Au întemeiat o Fundaţie pentru bolnavi cu afecţiuni ale măduvei spinării, pe care îi vizitau şi îi încurajau. El a scris o biografie, Still Me, transpusă pe disc, cu care a câştigat trofeul celui mai bun Album Vorbit, în 1999. În 2002 a publicat altă carte: Nothing is Impossible; Reflections of a New Life.

Ea trebuia să răspundă comentariilor sau interviurilor care, încercând să-i descifreze mobilurile opţiunii, o puneau pe seama simţului de responsabilitate, sau compasiunii: "Nu sunt un personaj de film, poate tocmai de aceea este mai greu de înţeles pentru ce mi-am părăsit cariera şi m-am dedicat cu toată libertatea de alegere, unei vieţi de suferinţă. Totuşi, e chiar atât de greu de înţeles că am făcut-o pentru că îl iubesc? Da, îl iubesc nebuneşte pe cel din scaunul cu rotile, pentru mine el este - dacă vreţi - tot Superman. Este soţul meu, mergem împreună în aceeaşi direcţie, fără să ne lăsăm - nici eu pe el şi nici el pe mine - să privim fiecare la el însuşi. Nu-i permit să se lase cuprins de autocompasiune, care sporeşte sentimentul inutilităţii. Îi cer ceea ce pe fiecare dintre noi îl ajută să crească, şi anume, să continue să iubească. Acum, mai mult ca oricând, nu numai el are nevoie de iubirea mea, ci şi eu am nevoie de iubirea lui. Când în faţa noastră a apărut sentinţa scaunului cu rotile - pe viaţă! - i-am spus: Încă eşti tu însuţi, te iubesc şi am nevoie de tine..."

Christopher va mărturisi mai târziu că statornicia acestor cuvinte în viaţa lor l-a salvat de la disperare... "Suntem în continuare un singur trup, transfigurat şi - se poate înţelege? - frumos datorită iubirii, până când moartea ne va despărţi." Christopher a murit înaintea ei. La începutul lui martie 2006, a murit şi Dana. Am văzut, pe o pagină de revistă, o imagine a ei foarte recentă, citind îngândurată despre Cristofor Columb - probabil ceva prilejuit de cei 500 de ani care s-au scurs de la moartea celebrului navigator. Viaţa ca un ocean imprevizibil, corabia construită din esenţa tare a viselor şi apărată până la destinaţie de puterea infailibilă a iubirii!...

În vacanţe căutăm să compensăm, prin drumuri, muzee, destinaţii, peisaje, terapii, prietenii, mistere ale necunoscutului, oboseala adusă de materialitatea cotidiană a angajamentelor. Oferta este mirifică, şi fiecare poate alege, combinând cu imaginaţie resursele materiale şi de timp. Dar parcă nici o altă ipostază decât vacanţa în familie nu este mai plină de bogăţie şi de ecouri. De aceea, chiar dacă industria turistică le oferă multe combinaţii, adesea cu doză de extravaganţă, celor însinguraţi, încărcătura iluzorie a acestor visuri de o vacanţă lasă în urmă un gol imens, care poate, în mod fericit trezeşte până la urmă dispoziţia de a dori o viaţă de familie şi de a face tot posibilul spre a o împlini.

Unii optează pentru confortul iluziilor de o vacanţă, alţii pentru visul transpus în realitatea unei vieţi, chiar dacă şi oricât de tare va fi atacată de potrivnicia furtunii. Important este ţărmul la care se ajunge, destinaţia, sensul. Columb a murit cu convingerea eronată că ajunsese în China, ţărmul proiectelor sale de călătorie... Dar visul lui, visul navigatorului fără odihnă, purtat de vocaţia curiozităţii (şi de misionarism creştin), şi-a avut propria transcendenţă - şi tocmai aceasta a fost partea extraordinară a călătoriilor sale: întâlnirea istorică dintre două lumi.

Dacă pentru unii dintre noi există limite fizice, de natură biologică, materială, politică etc... dispoziţia de a călători cu sens, cu libertatea visului, poate înfrânge orice potrivnicie. Cu atât mai mult, avem posibilitatea şi chiar misiunea, să dăm sensuri bogate vacanţelor noastre, atunci când aceste vacanţe sunt lesne realizabile.

Şi dacă ne gândim că viaţa însăşi este o călătorie, un pelerinaj pe acest pământ, puterea de a trăi nu provine din starea fizică, ci din acea realitate misterioasă a spiritului uman. Recuzita este simplă, la îndemână: să iubeşti dăruindu-te şi să ai suficientă umilinţă pentru a te lăsa iubit, pentru a primi dăruirea pe care ţi-o oferă celălalt.

Nu e nevoie să explicăm că leagănul acestei arte de a trăi este familia. Poate doar să amintim mărturia actorului cu trup inert: "În visele mele navighez cu o barcă cu pânze... împreună cu o mare femeie, cu soţia mea"... au fost printre ultimele sale cuvinte dintr-un interviu, înainte de a atinge ţărmul spre lumea de dincolo...