Revista "Familia creştină" - 05/2006

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am avut ca o povară scumpă visuri, doruri şi gândurile pentru vremile ce vor să fie. Visuri, doruri şi gânduri izvorâte din dragoste pentru neamul nostru. Şi aşa am înţeles noi neamul nostru: o dâră de foc sfânt pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele care izvorăsc din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternic luminată şi terminată la picioarele Domnului Cristos, în Ziua cea mare. În această dâră de foc din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem aportul nostru de foc: candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. La daci era obiceiul ca la zile mari să se jertfească de bună voie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, ci cei mai buni. Pe linia lor, vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţa tihnită. Şi, de candela ce am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm.

Nu am luat arma în mână pentru ambiţiile noastre, ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult, suntem departe de meschinele probleme materiale. Nici pentru poftă de îmbogăţire în viitor. Nici unul dintre noi nu avem de apărat nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, n-am exploatat viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelora care în viaţă am cunoscut mai mult foamea şi lipsa decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie.

Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice din lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm a-l înţelege şi studia în virtutea vreunui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră nu au încolţit niciodată visuri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici, părtaşi ai durerii şi bucuriilor lui, ai destinului lui, în valul căruia vom şi noi să ne contopim soarta noastră cu a lui.

Noi nu admirăm şi nici nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre. Noi îl iubim. Cu iubirea oşteanului, care s-a jertfit sub comanda Domnului pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea, alături de aprodul Purice, ca Domnul să încalece. Şi simţim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorului Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horia şi Iancu.

Comunicăm de la suflet la suflet de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, se merită să le jertfeşti.

Ne-am lovit însă şi de răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru nu o dată sărutul scârbos al lui Iuda şi nu o dată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam.

Şi v-am cunoscut pe voi, suflete mari de pe cuprinsul acestei ţări: pe dumneata, suflet şi chip de apostol, bădie Trifan, care ne-ai învăţat prin propria dumitale viaţă, că brazii se frâng, dar nu se îndoaie niciodată; pe dumneata, moş Bâră, care te-ai jurat că nu te vei întoarce în sat până la victoria crezului dumitale; pe dumneata, bătrâne Arieşan din creierii munţilor Apuseni; pe dumneata, văcsuitor de ghete, nene Pleşa din Turda; pe tine, înflăcărat dascăl Pridon din satul Părău-Făgăraş. Iar voi, dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales, am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu. Atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte sau deznădejde, aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi îndelungi, îngropaţi în zăpezi, pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma în mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin făgărăşean Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

(Ion Gavrilă-Ogoranu, conducătorul unui grup de rezistenţă armată anticomunistă, a decedat de curând, în vârstă de 83 ani. În amintirea lui şi a celor care, ca el, au înţeles să se jertfească fără preget în lupta cu răul, publicăm un material primit personal de la Ion Gavrilă-Ogoranu, în speranţa că lupta lui şi a prietenilor lui ne va însufleţi şi pe noi. Andrei Goţia)