| | Revista "Familia creștină" - 05/2006 | | |
| |
| |
SCRISOARE-TESTAMENT
LĂSATĂ DE GRUPUL DE REZISTENȚĂ ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ DIN MUNȚII FĂGĂRAȘULUI (APRILIE 1954)
Ion Gavrilă-Ogoranu
Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am avut ca o povară scumpă visuri, doruri și gândurile pentru vremile ce vor să fie. Visuri, doruri și gânduri izvorâte din dragoste pentru neamul nostru. Și așa am înțeles noi neamul nostru: o dâră de foc sfânt pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele care izvorăsc din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternic luminată și terminată la picioarele Domnului Cristos, în Ziua cea mare. În această dâră de foc din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem aportul nostru de foc: candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. La daci era obiceiul ca la zile mari să se jertfească de bună voie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, ci cei mai buni. Pe linia lor, vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viața tihnită. Și, de candela ce am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm.
Nu am luat arma în mână pentru ambițiile noastre, ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult, suntem departe de meschinele probleme materiale. Nici pentru poftă de îmbogățire în viitor. Nici unul dintre noi nu avem de apărat nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, n-am exploatat viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelora care în viață am cunoscut mai mult foamea și lipsa decât tihna și belșugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie.
Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice din lume, prin prisma dragostei. Exiști în măsura în care iubești și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire. Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm a-l înțelege și studia în virtutea vreunui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră nu au încolțit niciodată visuri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici, părtași ai durerii și bucuriilor lui, ai destinului lui, în valul căruia vom și noi să ne contopim soarta noastră cu a lui.
Noi nu admirăm și nici nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre. Noi îl iubim. Cu iubirea oșteanului, care s-a jertfit sub comanda Domnului pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea, alături de aprodul Purice, ca Domnul să încalece. Și simțim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorului Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horia și Iancu.
Comunicăm de la suflet la suflet de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, se merită să le jertfești.
Ne-am lovit însă și de răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru nu o dată sărutul scârbos al lui Iuda și nu o dată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam.
Și v-am cunoscut pe voi, suflete mari de pe cuprinsul acestei țări: pe dumneata, suflet și chip de apostol, bădie Trifan, care ne-ai învățat prin propria dumitale viață, că brazii se frâng, dar nu se îndoaie niciodată; pe dumneata, moș Bâră, care te-ai jurat că nu te vei întoarce în sat până la victoria crezului dumitale; pe dumneata, bătrâne Arieșan din creierii munților Apuseni; pe dumneata, văcsuitor de ghete, nene Pleșa din Turda; pe tine, înflăcărat dascăl Pridon din satul Părău-Făgăraș. Iar voi, dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.
Și mai ales, am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu. Atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte sau deznădejde, aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege drama de pe Golgota.
Aceste gânduri, adânc frământate în nopți îndelungi, îngropați în zăpezi, pe crestele Carpaților, sau în ceasurile de veghe cu arma în mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.
Grupul carpatin făgărășean Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954
(Ion Gavrilă-Ogoranu, conducătorul unui grup de rezistență armată anticomunistă, a decedat de curând, în vârstă de 83 ani. În amintirea lui și a celor care, ca el, au înțeles să se jertfească fără preget în lupta cu răul, publicăm un material primit personal de la Ion Gavrilă-Ogoranu, în speranța că lupta lui și a prietenilor lui ne va însufleți și pe noi. Andrei Goția)