Revista "Familia creştină" - 05/2006

Mama nu îşi priveşte copilul doar ca pe o creatură mică ce trebuie numai să fie hrănită pentru a ajunge om. Ea înţelege că şi cel mai mic copil are un suflet nemuritor, destinat să îl slăvească pe Dumnezeu. Copilul este un dar şi în acelaşi timp un mesager. Zâmbetul strălucitor al lui Dumnezeu se aşează pe buzele lui nevinovate asemenea soarelui dimineţii care mângâie piscurile albe ale munţilor. Prima privire inteligentă a copilului este deja o năzuinţă după lumina clară a lui Dumnezeu. A sosit timpul în care mama trebuie să îi dea din nou naştere copilului pentru Dumnezeu.

Ochii curioşi ai copilăriei

Prima privire curioasă a copilului ei va trezi o mare emoţie în sufletul mamei. Atunci când copilul priveşte uimit cerul, şi pune întrebări, mama lui trebuie să fie pregătită să răspundă. Chiar şi un copil mic poate să îşi pună cele mai profunde întrebări: de unde venim, încotro ne îndreptăm. Copilul este dornic să afle despre Creatorul cerului şi al pământului, despre Tatăl nostru ceresc. Atunci când mama vorbeşte despre stele şi îngeri, despre Dumnezeu şi slava Lui, este ea însăşi copleşită de uimire, şi în mod natural începe să îl înveţe pe copil să se roage. Aceste rugăciuni pot să fie scurte şi fără o formă specială. De fapt, privirea uimită îndreptată către cer este deja o rugăciune. Dacă dorim ca viaţa noastră să fie cu adevărat profundă şi să rămână aşa, nu trebuie să ne pierdem capacitatea de a ne uimi. Căci uimirea plină de veneraţie este începutul înţelepciunii. Celui care se pierde în uimire, mai multe minuni i se vor descoperi. În final i se va îngădui să vadă faţa lui Dumnezeu.

Credinţa nu trebuie doar să transfigureze amurgul vieţii, trebuie de asemenea să constituie primii zori ai ei. Omul care se roagă este cea mai măreaţă imagine din întreaga creaţie. Doar prin rugăciune omul atinge perfecţiunea şi este demn de răsplată. Însă dintre toţi oamenii care se roagă, nu există o imagine mai impresionantă decât aceea a unui copil nevinovat aflat în rugăciune. Mama, ca sprijin şi călăuză către Dumnezeu, îngenunchează alături de copil. Aici se împlinesc cuvintele Domnului: "unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor". Cel mai bun timp de rugăciune este dimineaţa, când copilul îşi deschide ochii pentru o nouă zi; şi seara, înainte de a se retrage la odihnă.

Clement Brentano povesteşte că mama lui nu îi lăsa niciodată pe copii să se retragă la culcare fără a-i însemna pe frunte cu semnul crucii. Când se întâmpla să se întoarcă târziu acasă, intra încet pe vârfuri în cameră şi făcea semnul crucii pe sprâncenele copiilor adormiţi. În anii de mai târziu simţul religios poate să dispară, însă amintirea rugăciunii învăţate în copilărie va renaşte la momentul potrivit. "Fiul risipitor" care a învăţat în copilărie să se roage nu este în întregime pierdut; rugăciunile lui din primii ani ai vieţii îl vor conduce înapoi la Dumnezeu.

Mamă, preoteasă

Cea mai sfântă datorie a mamei este aceea de a-i învăţa pe copiii ei să se roage. Ea îl învaţă pe copil să privească spre cer de unde trebuie să aştepte tot binele, toată mângâierea, tot ajutorul. Îl învaţă pe copil să aibă un mare respect pentru crucea lui Cristos, şi să o sărute. În copilărie, mama este preoteasa şi învăţătoarea personală.

Pe măsură ce copilul creşte, trebuie să fie învăţat să participe la rugăciunile familiei. Tatăl, mama şi copiii formează o mică biserică, şi biserica este un loc de rugăciune. Privesc cu plăcere înapoi la zilele propriei mele copilării. Noi cei trei copii ne rosteam rugăciunile împreună cu mama. Ne rugam Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Crezul apostolic, spuneam cele Zece Porunci şi Poruncile Bisericii. Le consideram pe toate rugăciuni, neînţelegând că mama începuse să ne instruiască din punct de vedere religios. Înainte să începem şcoala, am fost învăţaţi să postim în Miercurea Cenuşii, în Joia Sfântă, în Vinerea Mare şi în Ajunul Crăciunului şi al Rusaliilor. Mama a fost prima noastră catehetă. Ea ne-a iniţiat în diferitele ceremonii ale anului bisericesc. Fără a ne da seama, acumulam o mare comoară de cunoştinţe religioase. Era ceva de la sine înţeles că trebuia să urmăm anul bisericesc, ceva atât de natural precum a respira aerul, sau a o vedea pe mama.

Ce amintire fericită prima noastră vizită la biserică! Cât de mult m-am bucurat când mi s-a spus: "Să mergem în casa Domnului." Mulţi dintre catolicii "pioşi" erau poate deranjaţi de faptul că mama ne ducea la biserică la o vârstă atât de fragedă, dar pentru noi a fost o binecuvântare. Sufletele copiilor nu pot fi aduse prea curând sub influenţa divină.

Mamă-învăţătoare

Un copil dintr-o bună familie credincioasă, atunci când intră la orele de cateheză, are deja multe cunoştinţe pe care un copil neglijat le poate dobândi doar printr-un studiu asiduu. Ştie să îşi facă semnul crucii şi ştie despre viaţa veşnică. Mama l-a învăţat să aibă un mare respect pentru Creatorul cerului şi al pământului. Ea i-a încredinţat copilului această cunoaştere ca o comoară de preţ. Înainte să ajungă de vârsta şcolară, copilul a auzit de Paradis, de şarpe, de Adam şi Eva; cunoaşte Naşterea lui Isus în Betleem, înmulţirea pâinilor şi alte minuni. A aflat despre cumplitele Patimi şi Moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Copilul unei mame credincioase cunoaşte fundamentele credinţei. Cel mai învăţat teolog nu poate adăuga mult mai mult la ceea ce l-a învăţat ea. O viaţă clădită pe un fundament atât de solid este asemenea unei case construite pe stâncă. Vin furtuni şi ape mari, însă ele nu pot clătina această casă. Eotvos spunea: "Îl putem căuta pe Dumnezeu cu toate puterile noastre raţionale, însă îl vom găsi în primul rând cu inima noastră". Mama ne învaţă nevoia de a face din inimile noastre o jertfă totală lui Dumnezeu.

Mamele bogate le pot lăsa copiilor lor o mare moştenire în lucruri materiale, însă nici unul dintre acestea nu este atât de valoros precum darul credinţei. O mamă săracă ce nu îi poate da copilului ei o altă comoară decât cea a credinţei i-a dat o zestre bogată. Experienţa păstorilor şi a învăţătorilor ne spune că sufletul unui copil este mai receptiv la supranatural decât minţile adulţilor. Aceasta explică marea grijă a Domnului pentru sufletele copiilor: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri."

(Materialul de faţă reprezintă capitolul XVII din cartea "Mama". Pentru traducere s-a folosit ediţia în limba engleză din 1949. Joseph Mindszenty s-a născut în Ungaria în 1892, fiind creat Cardinal de Papa Pius al XII-lea în 1946. Venirea regimului comunist a însemnat suferinţă îndelungată pentru prelatul catolic, care în 1971, la cererea Papei Paul al VI-lea şi-a părăsit ţara natală, retrăgându-se în Austria. Aici a murit patru ani mai târziu, în 1975.)