Revista "Familia creştină" - 05/2006

Când prietena mea Ginny m-a sunat să îmi spună că soţul şi fiica ei au avut un grav accident, am simţit cum îmi urcă sângele în cap. "Sunt bine", mi-a spus ea repede. "Anna are o fractură de pelvis aşa că nu va veni mâine să se joace cu Jody." Pe lângă un sicriu maro, o fractură de pelvis sună ca o veste bună! Pe scurt nimeni nu a murit, maşina a fost făcută una cu pământul, iar pentru un copil o fractură de pelvis nu este ceva grav. Aşa după cum mamele constată adesea, copiii sunt făcuţi din cauciuc. Am pus jos receptorul mult mai uşurată, şi am povestit familiei cele întâmplate.

"Trebuie să ne rugăm pentru Anna", ne-a spus fetiţa. Şi desigur aşa am făcut. M-am bucurat că cineva s-a gândit la aceasta. Eram prea supărată de gândul la tragedia ce era aproape să se întâmple, văzând parcă în faţa ochilor geamurile sparte şi botul maşinii îndoit, iar gândul îmi aluneca involuntar spre propria maşină: poate este prea veche, poate ar trebui să ne gândim serios să ne luăm alta, poate chiar mâine! Fusese una din acele săptămâni cumplite. Miercurea aflasem că tatăl meu surd acum orbea. În aceeaşi zi tatăl soţului meu a fost diagnosticat cu o formă de boală similară cu Alzheimer. Mama sa îşi rupsese femurul sâmbătă noaptea, şi era în spital pentru ceva vreme. Iar eu luni am depăşit refuzul în care trăiam şi acceptasem că am nevoie de operaţie la braţ. Sunt programată marţea viitoare. Să vedem... mai lipseşte ceva? Cred că acestea sunt toate. Şi sunt cinstită cu ce spun, nu mă văicăresc.

Vieţile noastre sunt normale, foarte normale. Mâncăm, lucrăm, dormim şi alte lucruri cotidiene. Primim veşti bune şi veşti rele. În fiecare din cazurile din această săptămână, când soţul meu sau eu dădeam o veste proastă copiilor, unul dintre ei spunea: "Să ne rugăm". Şi aveau dreptate. De ce nu a fost acesta primul meu răspuns? M-am gândit în zilele ce a urmat. Şi mi-am dat seama că sunt genul care face. Când se întâmplă ceva, fac ceva legat de ce s-a întâmplat. Mintea mea intră în modul turbo şi, după scurt timp, odată găsită soluţia, motoarele se răcesc şi îmi amintesc atunci că trebuie să mă rog. Multe sunt lucrurile care îmi vin prima oară în minte: să sun sau nu la agenţia de voiaj pentru soţ; să mă uit pe internet să văd ce aflu de boala socrului meu; să văd cum termin de scris articolele înainte să mă las tăiată de chirurg... Rugăciunea este importantă, dar uneori rugându-mă nu simt că fac ceva, şi în plus oameni ca mine nu pot sta nemişcaţi decât în faţa computerului.

Cum am putut să fiu atât de stupidă?

A trebuit ca un copil de 12 ani să îmi amintească. "Trebuie să ne rugăm." Şi avea dreptate. După câteva minute ne rugam împreună, toată familia, pentru cei dragi ai noştri, pentru cei în suferinţă. Doresc să învăţ să mă rog mai întâi, în ciuda faptului că creierul meu pare fără buton de oprire şi fiecare muşchi îmi strigă în cap: "fă!" Dar de fapt când ne rugăm facem maximul ce îl putem face pentru oricine, în orice situaţie. Rugăciunea nu este ultima soluţie: este prima soluţie. Lucrez din greu la aceasta. Rugăciune înainte de acţiune. Când îmi dau seama că încerc să rezolv ceva fără să mă fi oprit mai întâi să mă rog, aud cuvintele lui Isus: "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti" (Luca 10,41). Este mângâietor să ştiu totuşi că am ceva în comun cu o sfântă.

A fost una dintre acele săptămâni groaznice. Sunt recunoscător că mi s-a amintit de acel "un lucru care trebuie" (Luca 10,42). Le sunt recunoscător şi celor doi grozavi copii ai mei care m-au ajutat să mă iau la luptă cu un încă un obicei prost al meu.