Revista "Familia creştină" - 05/2006

Cine sunt eu astăzi are fără îndoială mare legătură cu deciziile pe care le-am luat şi le iau în viaţă. Are apoi evident legătură cu epoca, ţara, localitatea în care m-am născut. Nenumăraţi factori îşi lasă amprenta asupra existenţei fiecăruia dintre noi. Atâtea lucruri ne schimbă viaţa, de la o zi la alta. Cât de mult datorăm oare ceea ce suntem astăzi modului în care am fost crescuţi? Uneori, în momente de criză sau de eşec, tindem să credem că totul: am ajuns unde am ajuns din vina părinţilor, care ne-au crescut defectuos. Alteori, mai ales la reuşite şi când încrederea în noi atinge cote mari, tindem să credem că nimic: sunt omul care am ales să fiu, iar aceasta are prea puţină legătură cu copilăria mea. Adevărul este la mijloc. Chiar dacă unei case nu îi vedem fundaţia, ştim că ea există. Şi dacă vedem un aisberg înalt cât un bloc, ştim că partea de sub apă este de până la de nouă ori mai mare.

Două articole din ultimele două numere ale revistei ne-au explicat care sunt atuurile părintelui catolic, care este patrimoniul lui specific. Pornind de la acelaşi izvor, cartea soţilor Popcak despre creşterea copiilor¹, vă invit în rândurile de mai jos să descoperim mărimea impactului pe care îl are asupra copiilor modul în care îi creştem. Indicii importante ne oferă etnopediatria, ştiinţă care studiază diferitele moduri de creştere a copiilor la diferite popoare. Da, există stiluri "naţionale" de creştere a copiilor. De exemplu, în Japonia tradiţională (spre deosebire de cea modernă, unde acest obicei dispare) comunitatea şi familia erau deosebit de respectate şi preţuite. Pentru cultivarea acestor valori, părinţii dormeau cu copiii în acelaşi pat timp de mulţi ani. Populaţia băştinaşă din Botswana (dacă aţi văzut "Nebunia zeilor" cu siguranţă v-a impresionat) caută să încurajeze generozitatea şi unitatea în triburile ei prin alăptarea copiilor până la 4-5 ani. Mamele îşi poartă constant copiii aproape de sân, într-un fel de "marsupiu", până când pot umbla. Să fie întâmplător faptul că această populaţie încă primitivă este cunoscută ca cea mai paşnică de pe planetă?

La polul opus se află popoarele care încurajează separarea, detaşarea, independenţa. Părinţii britanici sunt cei care apelează cel mai mult la dădace şi la alte forme de delegare a creşterii copiilor. Tot ei au o afinitate specială pentru pedepsele corporale. De ce oare Marea Britanie este capitala europeană a sadomasochismului? Nu departe de această ţară se află Olanda, în care părinţii sunt mândri că îşi îmbrăţişează cel mai puţin copiii. Intenţia lor este încurajarea independenţei celor mici, de la vârste fragede. Să ne amintim că în Olanda prostituatele atrag clienţii stând expuse în vitrine ca nişte obiecte de cumpărat; multe droguri ilegale în alte ţări aici sunt acceptate; şi să nu uităm de eutanasie, care este tot mai acceptată, sprijinită şi încurajată de populaţia ţării. Pentru etnopediatri nu este vorba de simple coincidenţe în nici unul din cazurile prezentate.

Privind mai sus de nivelul naţional, se poate vorbi despre un stil occidental de a fi părinte. Acest stil este orientat spre independentizarea copilului, ceea ce desigur nu este rău dintr-un anumit punct de vedere. Rezultatul îl constituie însă bărbaţi şi femei prea puţin dezvoltaţi emoţional şi prea absorbiţi de realitatea materială. Un specialist făcea următoarea constatare: "Poate cea mai uimitoare descoperire a etnopediatriei este faptul că stilurile de creştere a copiilor din cultura occidentală - acele reguli pe care le preţuim atât de mult - nu sunt neapărat cele mai bune pentru copiii noştri. Practicile parentale pe care le urmăm în Occident sunt simple construcţii culturale ce au prea puţin de-a face cu ce este în mod natural bine pentru copii"². Şi atunci? Practica arată că ataşarea este cea care conduce la încredere în sine, la atitudini sexuale sănătoase, la dispoziţia de a-ţi asuma riscuri, la preţuirea oamenilor mai mult decât a obiectelor, la stabilirea unui echilibru corect între independenţă şi bazarea pe ceilalţi. Un studiu arată că un copil, cu cât este crescut mai independent, cu atât mai mari sunt riscurile să aibă depresii la maturitate, să se alieneze de propria persoană, chiar să aibă comportament infracţional³.

Alte date interesante despre importanţa modului în care ne creştem copiii le oferă un studiu⁴ cerut de Israel pentru a afla răspunsul la următoarea întrebare: "De ce unele persoane şi-au riscat în mod eroic vieţile pentru a salva evrei din mâna naziştilor, în timp ce majoritatea fie au colaborat la atrocităţi fie au stat deoparte?" Aproximativ 700 de persoane au fost chestionate pentru a se găsi răspunsul la această întrebare. Rezultatul se constituie într-o lecţie pentru noi despre "ingredientele" necesare pentru a creşte copii gata de sacrificii eroice, cu motivaţii creştine.

Dintre toţi factorii posibili, studiul afirmă ca şi concluzie că stilul de a fi crescut în copilărie a avut cea mai mare influenţă asupra comportamentului ulterior vizavi de drama evreilor. Astfel, pentru părinţii celor care nu au salvat evrei în perioada Holocaustului prioritare au fost ascultarea orbească (spre deosebire de ascultarea creştină, prezentată în numărul trecut al revistei) şi respectarea fără abatere a autorităţii părinteşti. Constatarea nu face decât să confirme alte studii anterioare precum cel care afirma că "accentul pus de părinţi pe ascultarea (orbească) a fost deosebit de important în pregătirea germanilor pentru succesul regimului nazist, pavând calea spre supunerea de care era nevoie"⁵. Studiul cerut de Israel mai nota faptul că părinţii germanilor care nu au salvat evrei priveau comportamentele greşite ale copiilor ca dovezi ale răutăţii înnăscute a omului. De aceea ei credeau cu tărie în valoarea pedepsei corporale. Analizele statistice arată că germanii "nesalvatori" au avut parte de mult mai multe bătăi în copilărie decât cei "salvatori".

În schimb părinţii germanilor care au salvat evrei erau văzuţi de ceilalţi, când aveau copii mici, ca nişte părinţi permisivi. Pentru ei, comportamentul greşit venea mai degrabă din ignoranţă decât din răutate. În loc să pună accentul pe pedeapsa corporală, ei le-au explicat copiilor lor de ce unele comportamente sunt greşite. Accentul lor a căzut nu pe pedepsirea comportamentelor greşite, ci pe a-i învăţa pe copii cum să se comporte bine. Cuvinte precum "explicare" şi "motivaţie" au apărut în mod repetat în declaraţiile germanilor "salvatori" despre părinţii lor. Statistic, majoritatea dintre ei nu îşi aminteau să aibă la activ decât "una sau două" bătăi, şi acelea pentru lucruri grave. În fine, o altă observaţie interesantă ne spune că în cazul germanilor care şi-au riscat viaţa pentru semenii evrei, tatăl a jucat un rol important în copilărie; în cazul germanilor "nesalvatori", tatăl fie a lipsit din familie, fie a fost pasiv. Dacă familiile germane ar fi avut un alt stil de creştere a copiilor, Holocaustul ar fi putut să nu aibă loc - iată ceva ce nu trebuie să uităm!

În ciuda acestor afirmaţii cu suport ştiinţific, astăzi suntem tentaţi să acordăm o tot mai mare importanţă (fatalistă uneori) moştenirii genetice. Bagajul genetic cu care ne naştem fiecare dintre noi, o arată alte studii ştiinţifice, poate fi făcut responsabil de o anumită trăsătură a noastră doar în proporţie de 30%, maxim 60%. Per ansamblu însă, rămâne un imens spaţiu necondiţionat genetic, în care creşterea copilului joacă un rol esenţial. Într-o carte citată mai sus putem citi: "Când ziarele scriu aproape în fiecare zi despre descoperirea genei responsabile de această boală sau de cealaltă [...] publicul ajunge să fie bombardat de ideea că genele sunt principalele responsabile de cine sau ce este cineva. Ce nu spun ştirile este că atunci când oamenii de ştiinţă explică un comportament sau un tic personal ca fiind moştenit, ei vor să spună de fapt că genele poartă cam 30%-60% din 'vină'. Cu alte cuvinte, personalitatea - chiar şi acele părţi care pot să fie strâns legate de gene - rămâne un amestec complex de biologie şi experienţă de viaţă."⁶

Şi atunci? Cum trebuie să ne creştem copiii? Există numeroase opţiuni şi, de regulă, câte cărţi citeşti, atâtea moduri de a fi părinte descoperi. După cum constată şi soţii Popcak, majoritatea autorilor îşi prezintă propriile metode ca fiind adevăratul şi corectul mod de a-ţi creşte copii, dar cel mai adesea este vorba de proiecţii ale propriilor valori, concepte, experienţe. Există un mod catolic de a-ţi creşte copiii? Cu siguranţă, dacă există părinţi catolici, atunci ei au un stil propriu lor de a-şi creşte copiii. Biserica nu a aprobat o carte anume ca fiind metoda catolică de creştere a copiilor - şi probabil nici nu va face vreodată aşa ceva -, dar susţine făţiş anumite valori, legate strâns de creşterea copiilor (să menţionăm un singur exemplu: diversele discursuri ale Papei Ioan Paul al II-lea în care este recomandată cu tărie alăptarea la sân). Identificarea acestor valori este un pas important, dar într-un fel introductiv. Adevărata provocare vine atunci când părinţii trebuie să transforme aceste valori din concepte abstracte în realităţi ale vieţii cotidiene.

Meditând la cele scrise în acest articol, să recunoaştem în eu-cel-de-astăzi seminţele puse în fiecare dintre noi în perioada copilăriei. Să găsim motive de reînnoire a recunoştinţei faţă de proprii părinţi şi imbold de a fi părinţi mai buni pentru copiii noştri. Să îl rugăm pe Dumnezeu Tatăl să ne inspire în dificila dar atât de frumoasa sarcină de părinţi. Când ne vom sfârşi existenţa pământească, putem spera la răsplată pentru cum i-am crescut, dar Domnul este bun şi pregustăm acea răsplată de atâtea ori încă de pe acum: când copiii ne zâmbesc, când ne spun "te iubesc", când au ei grijă de noi, când îi vedem cum înfloresc de la o zi la alta.

Note:
[1] "Parenting with Grace. Catholic Parent's Guide to Raising (almost) Perfect Kids", Gregory K. şi Lisa Popcak
[2] "Our Babies, Ourselves", Dr. Meredith F. Small
[3] "High Risk", Dr. Ken Magid
[4] "The Altruistic Personality", Samuel P. Oliner , Pearl M. Oliner
[5] "Adolf Hitler: How Could a Monster Succeed in Blinding a Nation?", Dr. Alice Miller
[6] "Our Babies, Ourselves", Dr. Meredith F. Small