Revista "Familia creştină" - 05/2006

La 13 mai 1917, Sfânta Fecioară Maria a apărut pentru prima oară în faţa celor trei copii, păstori din Cova da Iria (Fatima), începând un dialog care scăpa de sub "controlul" oricărei autorităţi pământeşti, inclusiv cel al Instituţiei divino-umane care este Biserica lui Cristos, căci fidelă preceptelor sale, Biserica evaluează cu maximă prudenţă faptele şi datele până să confirme un miracol.

În secolul prezent, la distanţă de catastrofele profeţite atunci copiilor, după ce evenimentele anunţate s-au petrecut, însângerând istoria cu valuri de războaie şi de cruzimi inimaginabile, 13 mai continuă să fie comemorat prin puternica semnificaţie spirituală pe care o poartă : nevoia de convertire a inimii, implorată oamenilor de Sfânta Fecioară Maria. Preţul transformării inimii umane a fost plătit de Isus pe cruce şi nu numai "privirile" copiilor, care văd "mai mult" decât adulţii, cât mai ales inimile lor curate puteau recepta cu totală încredere şi devotament mesajul Sfintei Fecioare, misiunea covârşitoare de a vesti din nou oamenilor chemarea urgentă la transformare interioară, pentru a evita catastrofa istorică. Azi istoria poate confirma că de s-ar fi produs acea convertire planetară, nu ar fi avut loc tragediile care au însângerat secolul al XX-lea şi au schimbat cursul umanităţii, îndreptându-l spre un dezechilibru accelerat.

Ca orice eveniment cu adevărat mare al istoriei, şi întâlnirea de la Fatima trecea în vremea ei neobservată. Au fost necesare eforturile şi jertfele copiilor - pe care le-au făcut fără ezitare, din preaplinul credinţei lor - pentru ca o parte a lumii să afle de acele întâmplări. Nici miracolul cu dansul soarelui, la care au asistat mulţimile, nu a fost suficient pentru ca mesajul planetar al transformării inimilor să fie primit mai ales acolo unde urgenţa lui fusese avertizată de Sfânta Fecioară: în Rusia (care avea să îmbrăţişeze comunismul). Doar copiii pentru a crede apariţiilor nu au avut nevoie de semne spectaculoase şi demonstrări miraculoase, pentru că inimile lor sunt familiare miracolului. Folosind un termen al fizicii, aş putea spune că prin curăţia inimii, copiii trăiesc într-o dimensiune a realităţii în plus faţă de restul lumii.

Dar astăzi, se face orice pentru a încărca inimile copiilor. Puţini sunt cei ce apreciază puritatea, candoarea şi mai ales puterea extraordinară a ingenuităţii.

Agendele părinţilor din zilele noastre, încărcate în mod exponenţial de cerinţele unor stiluri de viaţă tot mai complicate şi contrare intereselor familiei, pierd esenţialul în relaţia cu copiii: să fie prezenţe prin care să le transmită, să le asigure copiilor "vitaminele" vieţii, nu doar trupeşti, ci mai ales sufleteşti şi spirituale, căci lor, părinţilor, le este încredinţată această vieţuire pământească a Înţelepciunii, ca esenţă a curăţiei, prin fiecare copil adus pe lume, din momentul conceperii şi până la vârsta adultă, când locul educării este luat de sfaturi şi mai ales de rugăciune.

Comorile încredinţate soţilor, în această sublimă relaţie cu Creatorul - de a aduce pe lume viaţa - merită să fie mereu descoperite şi nu îngropate în neştiinţa din ce în ce mai neputincioasă a orgoliului de a găsi mereu un "altceva". Victimele acestui orgoliu au fost generaţii întregi de părinţi şi de copii, iar acum se vorbeşte despre suferinţa generală a familiei sub presiunea vieţii cotidiene.

Comorile încredinţate familiei: relaţia de iubire dintre soţi, cunoaşterea trupului uman ca expresie a darului, transfigurarea suferinţei în câştig, valorile vârstelor, calitatea relaţiei interumane, dimensiunea socială - solidaritate, civism, emulaţie, dăruire - civilizaţia vieţii şi a iubirii - toate acestea alcătuiesc corpul unei Înţelepciuni...

...pentru răspândirea căreia au fost create în Vatican două instituţii: Consiliul Pontifical pentru Familie şi Institutul Ioan-Paul al II-lea pentru Ştiinţele Căsătoriei şi Familiei.

A existat un "botez de sânge" la începutul lor: în ziua de 13 mai 1981, după ce dimineaţa semna decretul de întemeiere a Consiliului Pontifical pentru Familie ("Ministerul vatican al Familiei"), în mijlocul mulţimii din Piaţa Sfântul Petru, Ioan Paul al II-lea era lovit de mâna ucigaşă a atentatorului.

Despre miracolul petrecut atunci s-a vorbit, dar merită mereu amintit: o "mână maternă" a deviat glonţul, astfel încât nu au fost atinse organele vitale ...la Spitalul Gemelli, medicii consemnau inexplicabila lui traiectorie.

Cele două instituţii şi-au sărbătorit 25 de ani de existenţă, cu speranţa şi credinţa în victoria vieţii şi a unei noi civilizaţii, a iubirii. Când vorbesc despre acest jubileu nu mă gândesc neapărat la o expresie a bucuriei din noutatea unui foc de artificii în Piaţa San Pietro, în noaptea cuprinsă de reverberaţiile maiestuoase ale muzicii lui Händel, ci în primul rând la ceea ce dăinuie dincolo de realităţile dramatice şi tragice ale istoriei, ceea ce dăinuie în taină, în tăcerea plină de sens a inimii care se încredinţează Domnului, fără rezerve, a inimii pure. La căderea serii, în tăcere, nenumărate persoane, cu rozarii în mână, se rugau. În colţul marcat cu o dală de piatră - locul în care Ioan Paul al II-lea a fost lovit - un grup de tineri polonezi, în mijlocul lor, probabil, un profesor, cântau ...îi cântau lui Ioan Paul al II-lea cântecul lui preferat, din vremea în care, împreună cu tinerii, traversa în canoe râul spre malul de unde începea urcuşul muntelui şi le vorbea despre tot ceea ce este omenesc dar se poate înţelege şi sfinţi, despre iubire şi responsabilitate, despre familie, despre relaţiile umane, despre sensul suferinţei, despre vocaţii. În cartea-interviu acordată lui Vittorio Messori ("Să trecem pragul speranţei"), Ioan Paul al II-lea amintea că din întâlniri ca acestea "a învăţat să iubească iubirea umană"...

Acel cântec preferat vorbeşte despre Domnul care, venind pe apă, i-a invitat într-o mică barcă pe oamenii aflaţi pe mal... Noi, cei ce-l cântăm acum, vă mărturisim că i-am răspuns Domnului: desigur, vom veni în mica barcă, cu inimile noastre, cu braţele noastre, cu mintea noastră...

Vestea cea bună a iubirii ("recapitulată" şi contemplată de Papa Benedict al XVI-lea chiar în prima sa Enciclică) şi a familiei - ca sanctuar al vieţii ne face familiari cu miracolul, cu această altă dimensiune care dăinuie în inimile curate...