Revista "Familia creştină" - 04/2006

Motto: "Oare nu pot face să înflorească micile Mele flori acolo unde le vreau?"

Ce-aţi zice dacă Dumnezeu v-ar cere astăzi un lucru, peste puţin timp contrariul lui, pentru ca în cele din urmă să revină la cererea iniţială? De fapt "e imposibil ca Dumnezeu să nu ne deruteze din ce în ce mai mult până la vederea Sa faţă către faţă. Sfinţii sunt oameni care au acceptat odată pentru totdeauna să fie mereu derutaţi: aceasta a devenit pâinea lor de fiecare zi"^[1]. Dumnezeu este foarte imprevizibil. Gândiţi-vă, de pildă, numai la Avraam din Vechiul Testament. Dumnezeu îi promite acum că urmaşii lui vor fi mulţi ca stelele de pe cer, iar după puţin timp îi cere să-l jertfească pe unicul său fiu, avut la bătrâneţe, şi odată cu el şi unica speranţă de împlinire a acestei promisiuni. Dar nu se opreşte aici, ci pare din nou să se "răzgândească", cruţându-i fiul în final. Da, Dumnezeu este surprinzător de imprevizibil, iar căile pe care ne conduce sunt la fel. Nu poate fi întotdeauna prevăzut seara ceea ce El ne va cere a doua zi. S-ar părea că ne cere astfel să fim detaşaţi până chiar şi de cererile lui, pentru că şi acestea s-ar putea să se schimbe. Iar dacă ar fi de fapt să rezumăm tot ceea ce ne cere într-un singur cuvânt, acesta ar fi "supleţe". Supleţe în faţa şoaptelor Duhului Sfânt în vieţile noastre. Flexibilitate în faţa planului pe care-l are cu noi. "Haideţi să ne lăsăm răsturnaţi", spune părintele Molinié, "haideţi să ne lăsăm convinşi că lucrurile nu sunt aşa cum noi ni le-am imaginat, ele se desfăşoară după un secret. Haideţi să lăsăm această lumină să pătrundă în noi. Ea va alunga întunericul nostru. Asta ne va durea, desigur, un pic: cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care pătrunde până la despicătura sufletului. Este sarea - sarea care curăţă. Nu este întotdeauna plăcut, aceasta provoacă o anume repulsie: trebuie să o acceptăm, căci ne va fi atât de bine mai apoi! uşurarea va fi atât de mare!"^[2]. Partea bună a lucrurilor este că, pe căile paradoxale ale vieţii, acest Dumnezeu surprinzător de imprevizibil întoarce întotdeauna răul în bine pentru cei care cred în El (Rom 8, 28).

Aş propune să analizăm împreună un caz mai concret referitor la ceea ce am scris până aici. De aceea, mi-aş permite să încep cu o întrebare: ce-aţi zice, de exemplu, dacă astăzi aţi simţi în suflet că sunteţi chemat de Dumnezeu într-o mănăstire sau într-un seminar, iar peste un timp El v-ar face să înţelegeţi că vă vrea înapoi în mijlocul lumii, chiar pentru a vă uni cu altcineva în căsătorie? Aţi putea accepta ideea că ambele au fost chemări din partea Lui sau aţi fi mai curând tentat să credeţi că e la mijloc o eroare personală? Cei cu experienţă în cele sufleteşti ştiu bine că a fi tentat de frumuseţea şi căldura vieţii de familie este un lucru destul de des întâlnit printre cei care vor să devină preoţi sau călugări (călugăriţe). Dar şi invers se poate. Uneori este întâlnit faptul ca un laic căsătorit şi dornic de sfinţenie să fie tentat de viaţa monastică, câteodată până la... a crede că şi-a greşit vocaţia. Cum spunea cineva, "căsătoria este ca o cetate: mulţi dintre cei care sunt afară tânjesc să intre în ea, iar mulţi dintre cei care au intrat deja nu ştiu cum să mai facă să iasă". Totuşi - ca să continui ideea - dacă tentaţia este un lucru pozitiv dintr-un anumit punct de vedere, întărind credinţa şi vocaţia celui care reuşeşte să o învingă, cedarea în faţa ei poate aduce cu sine drame teribile şi multe pagube sufleteşti.

De exemplu, cel care a ieşit din mănăstire sau din seminar, mergând uneori voit sau alteori din ignoranţă împotriva chemării personale şi a planului de fericire pe care Dumnezeu îl are cu el, încotro s-ar mai putea îndrepta cu inima liniştită şi împăcată? Dumnezeu îl va însoţi desigur pretutindeni, pentru că este un Tată infinit de bun şi milostiv, care nu abandonează fiul risipitor. Pentru omul acela însă, care merge împotriva chemării divine, cu siguranţă că nu va fi la fel de simplu să Îl însoţească pe Dumnezeu pe un drum care nu a fost croit pe măsura lui. Mai mult, purtând în suflet deseori şi sentimentul de vinovăţie şi durere... Pentru unii va fi atât de greu încât vor oscila între nebunie şi moarte, încet dar sigur, de "inimă rea"^[3] - asta dacă nu vor încerca mai întâi să se drogheze cu plăcerile nebune ale acestei lumi, ca să-şi uite durerea...

Din fericire totuşi, lucrurile nu se sfârşesc atât de trist de fiecare dată când cineva iese dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar. Adevărul este că mulţi ştiu de chemarea la viaţa consacrată, pe viaţă. Puţini, foarte puţini cunosc însă că există şi o chemare temporară la viaţa monastică, ce de fapt este o chemare la o formare spirituală specială. Poate că mult mai des decât îşi poate cineva imagina, Dumnezeu formează în inima unei mănăstiri sau a unui seminar apostoli şi misionari pentru a-i trimite mai apoi în mijlocul lumii, ca lucrători în via Sa, în locuri în care activitatea spirituală este enorm de grea: ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Poate că îi cheamă să devină lumină în întuneric şi sare acolo unde viaţa nu mai are gust, tocmai în acele locuri în care preotul sau monahul ajunge foarte greu, sau poate niciodată. Numai că, de cele mai multe ori, vocaţia lor este ucisă încă din faşă, sau poate chiar înainte de a se fi născut, chiar de cei care au fost puşi în jurul lor de către Dumnezeu spre a-i sprijini şi încuraja: fie cei din comunitatea din care au plecat, fie cei de acasă. În ce fel? Vom vedea mai departe...

Privirea: binecuvântare sau blestem

Câţi sunt cei care ştiu că privirea poate da viaţă şi poate să o ia? Dar mai ales că această privire poate fi nu numai ucigaşă, ci şi... sinucigaşă? Ea are de fapt aceeaşi putere ca binecuvântarea sau blestemul. Noi alegem în fiecare clipă ca prin simplele, "banalele" noastre priviri îndreptate asupra noastră înşine sau asupra celor din jur să binecuvântăm sau să blestemăm. Ne binecuvântăm sau ne blestemăm pe noi înşine: îi binecuvântăm sau îi blestemăm pe cei din jur. În fiecare clipă. Mereu...

Nu de puţine ori am întâlnit oameni uimiţi sau de-a dreptul scandalizaţi văzând cum de vieţile spirituale ale celor ieşiţi dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar adesea ori s-a ales praful ori dacă nu, au devenit foarte diluate. De ce un final atât de tragic, când începutul a fost aşa promiţător? Adevărul este că, de cele mai multe ori, atunci când cineva decide să iasă din mănăstire sau din seminar, cei pe care îi lasă acolo în urma lui - într-un mod mai mult sau mai puţin conştient - se supără şi-i poartă pică pentru că s-au simţit înşelaţi în aşteptările lor. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, şi cei care-l aşteaptă pe bietul om acasă (părinţi, rude, prieteni) foarte adesea se simt şi ei la fel de înşelaţi în aşteptările lor. Îi poartă pică şi nu întârzie să şi-o manifeste mai mult sau mai puţin direct. "Vrei să ieşi din mănăstire sau din seminar?" - întreabă din spate unele voci "cu experienţă". "Stai liniştit, e numai o ispită! Dacă ai venit aici pentru Dumnezeu şi acum îl părăseşti, ieşind în lume, şi El te va părăsi". Pe urmă alte voci se aud în faţa omului: "Nu a avut vocaţie! Numai cei care nu ştiu ce vor de la viaţă intră în mănăstire (sau în seminar) şi apoi ies". Sărmana persoană se simte astfel încolţită din toate părţile. Toţi cei din jur par să se fi aliat împotriva ei, tăindu-i craca de sub picioare cu privirile lor neîndurătoare, iar peste puţin timp - curios - se miră şi se întreabă: "Oare de ce s-a prăbuşit?"

Părintele Porfirie - un călugăr ortodox de origine greacă, despre care oamenii spun că avea darul de a citi inimile - spunea aşa: "Când oamenii se supără şi se înfurie, se răspândeşte o putere rea ce vine de la răul din ei, putere care îl influenţează pe celălalt chiar şi atunci când nu-i zic nimic (...) Vezi? Îl răneşti pe celălalt chiar şi fără să-i vorbeşti deloc! Fiindcă sufletul nostru este imaterial şi e mereu influenţat de puterile care lucrează, atât de cele bune cât şi de cele rele (...) Gândeşte pozitiv despre celălalt. Rugându-te, vei reuşi prin Hristos să-l influenţezi în bine. Să nu gândeşti nimic rău despre aproapele tău, fiindcă astfel îl vei influenţa în rău."^[4]

Desigur, în aceeaşi măsură se poate spune că şi gândurile rele (negative) îndreptate de cineva asupra lui însuşi au aceeaşi putere de a-l influenţa în bine sau în rău. Credeţi că este uşor pentru cineva care tocmai a ieşit din mănăstire sau din seminar să aibă o privire pozitivă asupra lui însuşi? Ei bine, nu, deloc! Gândiţi-vă numai că rareori intră cineva într-un astfel de loc numai ca să încerce apa cu degetul sau poate ca să schimbe decorul. De cele mai multe ori oamenii se duc în aceste comunităţi religioase decişi să rămână acolo pentru tot restul vieţii lor. Însă în momentul în care realizează că locul lor nu e acolo şi că trebuie să se întoarcă în lume, unde să reia viaţa de la capăt, cu mâinile goale, tot orizontul li se întunecă şi, fără un har special, pot cădea într-o deprimare fatală. La început ei au crezut din toată inima în visul lor; acum însă, odată cu dărâmarea lui, simt că parcă li se prăbuşeşte întreaga lor viaţă. Este nevoie de mult curaj pentru a te putea ridica într-un astfel de moment, dar mai ales este nevoie de mult sprijin.

Amândouă însă sunt două pietre preţioase foarte rare şi foarte greu de dobândit. De fapt, ele nu strălucesc decât în lumina la fel de rară a supleţei spirituale care, în cazul de faţă, face să se nască întrebarea: ce presupune oare mai mult eroism, a ieşi din mănăstire luând viaţa de la început (cu mâinile goale), cu tot greul ei, sau a rămâne în mănăstire de teama de a nu fi arătat cu degetul? Eu, personal, cred că ambele căi presupun la fel de mult curaj... cu singura diferenţă că una duce către viaţă, iar cealaltă către moarte. Cum altfel s-ar putea explica faptul că în străinătate, în unele mănăstiri, vizita la psihiatru a devenit un lucru din ce în ce mai obişnuit, "la modă" chiar?

Supleţea, cheia care deschide toate uşile: "Urmează-Mă!"

Desigur, a avea această supleţe în faţa unor astfel de evenimente înseamnă de fapt a le privi cu ochii lui Dumnezeu Însuşi. Este un mare har, unul din cele mai mari haruri pe care un om le poate primi în viaţa sa. Atunci când îl primeşte iese de fapt din închisoarea strâmtă a propriului legalism, care l-a făcut să-şi programeze cu stricteţe viaţa sa şi a celor din jur poate, într-un mod pur omenesc... mult prea omenesc. Fără să realizeze, de fapt, că în acest fel a uitat tocmai ceea ce era mai important: să ia partea ei spirituală în serios. Cu toate acestea însă,

celor care încearcă să practice legea, Hristos nu le spune că sunt pierduţi. Dimpotrivă, le zice:

"- Tu nu eşti departe de Împărăţia Cerurilor.

- Ce-mi lipseşte atunci?

- Urmează-Mă."

Acest răspuns e extraordinar: nu mai este nevoie de a dobândi ceva, de a face una sau alta, ci de a urma pe cineva: asta răstoarnă toate perspectivele. Vă gândiţi dinainte ziua (şi viaţa) după un plan, după un program, după un aranjament în conformitate cu principiile şi convingerile dumneavoastră: asta este legea. Iar după aceea cineva dă năvală şi bulversează totul: în numele autorităţii sau în numele iubirii (ceea ce este şi mai rău), vă cere pur şi simplu să faceţi altceva. Nu este ceva penibil, e altceva: legea persoanei se substituie legii obiectului. O persoană, aceasta trăieşte şi e imprevizibilă. (...) În fond, prin tot ceea ce ne cere, Isus aşteaptă numai supleţea: să-L urmăm, pe El.^[5]

Nu face totuşi să ne mirăm atunci când greşim, luând-o pe alte căi, mai uşoare, dar care nu duc spre Dumnezeu. Cu toţii suntem de fapt rătăcitori: rătăcirea (eroarea) este omenească. Face oarecum parte din noi. Nu putem evita să greşim, noi deraiem tot timpul de la calea cea dreaptă. Problema însă nu este că nu evităm această deraiere, ci că nu suntem suficient de supli pentru ca Dumnezeu să ne poată pune din nou pe şine. Numai sfinţii ajung la o astfel de supleţe: ei sunt singurii capabili să expulzeze în permanenţă orice eroare şi rătăcire din viaţa lor^[6]. Nimic totuşi nu ne împiedică să cerem şi noi acelaşi har. Dacă ei l-au dobândit, de ce nu l-am dobândi şi noi? Suntem slabi? Cu atât mai bine, doar şi ei au fost. În mod paradoxal, tocmai asta l-a făcut pe Dumnezeu să-şi reverse harurile asupra lor: "Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (2 Corinteni 12, 9), i-a spus Domnul lui Pavel. Iar acesta răspunde la rândul său: "Deci, foarte bucuros mă voi lăuda întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos" (idem).

Să cerem şi noi harul supleţei spirituale! El ne va deschide toate uşile către Împărăţia lui Dumnezeu. Labirintul vieţii noastre, cu drumuri paradoxale, atât de încurcate uneori, se va transforma în pârtie de săniuş. Îi vom înţelege cu siguranţă într-un mod cu totul diferit atât pe cei din jur - care ies dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar - cât şi pe noi înşine... pentru faptul de a nu-i fi înţeles la timp. Şansa noastră este că niciodată nu e prea târziu. Să-i încurajăm chiar acum. Să-i ridicăm din prăpastia disperării în care poate i-am aruncat, din ignoranţă, cu propriile noastre mâini. Să le vorbim - cu iubirea pe care au nădăjduit-o de la noi atât de mult şi în care poate că au încetat să mai spere - despre noua noastră viziune asupra lucrurilor. Să le vorbim despre încrederea pe care o avem acum în noua lor vocaţie: aceea de a fi focare de lumină şi iubire în mijlocul lumii. Despre încrederea pe care - în definitiv şi înaintea noastră - însuşi Dumnezeu şi-a pus-o în ei. Oare nu ar putea Isus să le şoptească şi lor aceleaşi cuvinte pe care le-a adresat cu câtva timp în urmă unui suflet simplu ca şi al lor, contemporan cu noi:

Nu mai regreta că nu eşti ceea ce ţi-ar fi plăcut să fii. Eu nu vreau pentru tine altă stare decât cea în care te-am aşezat. Sfinţenia este posibilă pretutindeni, copila mea, iar într-un mediu ostil mai mult decât în adâncul unei mănăstiri. Oare nu pot face să înflorească micile mele flori acolo unde le vreau?^[7]

Note

[1] Pere Marie-Dominique Molinié, Le courage d'avoir peur (Paris: Les Éditions du Cerf, 2003), p. 7.
[2] Ibidem, p. 10.
[3] Aceasta este părerea Părintelui Porfirie, vezi Antologie de sfaturi şi îndrumări, traducere din limba greacă de: drd. Sorina Munteanu (Bacău: Editura Bunavestire).
[4] Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, traducere din limba greacă de: drd. Sorina Munteanu (Bacău: Editura Bunavestire), p. 284.
[5] Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 34.
[6] Vezi de asemenea Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 9.
[7] Margareta, Mesajul iubirii milostive către micile suflete, Bucureşti, p. 8 (mesajul din 24 februarie 1966).