Revista "Familia creştină" - 04/2006

Majoritatea creştinilor se căsătoresc şi-şi trăiesc cea mai mare parte a vieţii lor în această stare de viaţă. Se ocupă cu lucrurile specifice familiei, adică aduc pe lume şi cresc copii, se îngrijesc de cele ale casei, încearcă să se iubească unul pe altul. Rareori însă ei trăiesc toate acestea ca un răspuns la o chemare pe care Dumnezeu le-o adresează personal, ca pe o cale specifică spre sfinţenie şi ca o misiune încredinţată lor de Domnul. Rareori fac alegerea căsătoriei întrebându-se mai întâi dacă sunt chemaţi la aceasta de Dumnezeu, adică dacă au vocaţie la căsătorie. De fapt, puţini consideră căsătoria o vocaţie, o chemare pe care Dumnezeu ţi-o face personal. Vocaţii sunt considerate chemările la viaţa consacrată sau la preoţie. Doar în aceste cazuri, cred unii, Dumnezeu alege pe cineva "din mulţime", punându-l deoparte pentru o viaţă sfântă şi încredinţându-i o misiune specială. Ceilalţi merg înainte în virtutea inerţiei lor naturale şi se căsătoresc urmând evident aceeaşi înclinaţie a naturii care, ce-i drept, tot Dumnezeu a sădit-o în firea umană. Căsătoria ar fi aşadar, pentru cei care gândesc astfel, un fel de răspuns la o "chemare a naturii", o vocaţie naturală, o chemare implicită, pe care Dumnezeu o face omului prin însăşi natura lui de om. Nu ar mai fi nevoie aşadar de o chemare personală din partea lui Dumnezeu la căsătorie, ar fi suficientă înclinaţia pusă de El în om. Doar vocaţia la viaţa consacrată sau la preoţie ar fi, pentru cei care gândesc astfel, o chemare personală şi supranaturală la o misiune specială şi supranaturală.

În faţa unei astfel de perspective despre căsătorie nu pot decât să mă cutremur şi să mă înspăimânt. Noţiunea de sacrament, de taină a căsătoriei pare pur şi simplu ori ignorată, ori diluată până la procente specifice dozelor infinitezimale homeopatice (maxim unu la câteva milioane de miliarde). Unde este căsătoria ca şi icoană a unirii lui Christos cu Biserica, unde este căsătoria ca semn eficace al harului divin, unde este căsătoria ca şi cale spre sfinţenie, ca şi modalitate specifică de urmare a lui Christos? Unde este căsătoria ca misiune de a aduce la viaţă şi de a educa pe copiii lui Dumnezeu? Vă daţi seama care sunt urmările unei astfel concepţii despre căsătorie? Ruinarea vieţii spirituale a majorităţii zdrobitoare a creştinilor, deoarece majoritatea sunt căsătoriţi! Ori, dacă însăşi căsătoria mea nu este un răspuns al meu la chemarea pe care Dumnezeu mi-o face personal, atunci ce este? Cum aleg eu să mă căsătoresc? Pur şi simplu mă las purtat de inerţia naturii mele sau de alte motivaţii, fără să-L întreb pe Dumnezeu ce vrea de la mine? Dacă da, atunci ce fel de creştin sunt? Unul căruia nu-i pasă de voinţa lui Dumnezeu şi de planul Lui? "Păi stai aşa", veţi zice, "în cazul ăsta eşti creştin doar cu numele, în registrul parohial". Aşa este! Un creştin care-şi trăieşte vocaţia de fiu al lui Dumnezeu - că doar asta a devenit prin botez - este permanent în dialog cu Tatăl Ceresc şi pune mereu întrebarea: "Doamne, ce vrei să fac pentru slava Ta şi pentru mântuirea mea şi a fraţilor mei?" În momentul în care îşi va pune problema alegerii stării de viaţă va întreba din nou pe Domnul: "Doamne, cum vrei să Te slujesc? Cum vrei să-Ţi urmez? Ca persoană consacrată în celibat, sau în căsătorie?" Alegerea de a se căsători va veni astfel ca răspuns la chemarea divină, pe care o primeşte personal.

De fapt, pentru un creştin adevărat, orice alegere substanţială în viaţă ar trebui să fie răspunsul la o chemare divină. Odată cu botezul creştinul primeşte şi chemarea la sfinţenie, la unirea mistică cu Dumnezeu, şi această chemare implică şi o misiune personală specifică. Ca şi creştin, eu nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru Christos: "Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 7-8). De aceea, odată intrat în viaţa supranaturală a harului, orice aleg să fac ar trebui să vină ca răspuns la şoapta divină. Nu-mi mai pot planifica viaţa după propriile mofturi, am o misiune de îndeplinit. Rămâne să descopăr care este această misiune în dialogul permanent cu Domnul.

Poate că după ce aţi citit aceste rânduri vă puneţi întrebarea: spune acestea de la el însuşi sau aşa învaţă Biserica? Ca să vă răspund - şi de fapt e bine să scriu acestea şi pentru cei care nu şi-au pus încă întrebarea - voi rezuma câteva luări de poziţie în acest sens. Astfel, arhiepiscopul de Denver, J. Francis Stafford, spunea: "când Biserica vorbeşte despre «vocaţie», ea se referă la o chemare către fiecare persoană de a îndeplini o sarcină dinainte hotărâtă de Dumnezeu în co-răscumpărarea lumii" (Vocaţia căsătoriei în planul lui Dumnezeu, mesaj către Congresul Internaţional despre Familie în Lima, Peru, august, 1994 - emfaza ne aparţine). Bine, dar se încadrează căsătoria în această descriere? Să ascultăm ce spune Compendiumul Catehismului Bisericii Catolice, rezumând paragrafele 1534-1535 ale catehismului: "Două sacramente, Preoţia şi Căsătoria, conferă un har special pentru o misiune deosebită în Biserică în slujba edificării poporului lui Dumnezeu. Ele contribuie îndeosebi la comuniunea eclezială şi la mântuirea celorlalţi" (Editura Presa Bună, Iaşi, 2006). Aşadar căsătoria, ca şi preoţia, presupune o misiune specială încredinţată soţilor de Dumnezeu, misiune care contribuie la mântuirea celorlalţi, deci este o vocaţie. Ca în cazul preoţiei, este o chemare pe care Dumnezeu o face personal. "Şi totuşi", vor spune unii, "eu nu prea am întâlnit termenul de «vocaţie» folosit cu referire la căsătorie". Şi le înţeleg dilema, deoarece, după cum observa Pierre Adnčs, "a fost o vreme când căsătoria era considerată ca şi starea comună a creştinilor, termenul de vocaţie fiind rezervat pentru viaţa consacrată sau pentru preoţie". Totuşi, acelaşi autor afirmă:

În zilele noastre, acest termen serveşte la desemnarea oricărei stări de viaţă, şi Conciliul Vatican II îl aplică de mai multe ori căsătoriei (LG 35; GC 49, 52). Enciclica Humanae Vitae a lui Paul al VI-lea îi defineşte pe soţi ca fiind: «aceia pe care Dumnezeu îi cheamă [în limba latină "vocare" înseamnă "a chema"] să slujească în căsătorie»; «vocaţia lor creştină începe odată cu botezul şi este ulterior specificată şi reîntărită prin sacramentul căsătoriei»; acesta din urmă «consacră într-un fel» soţii (expresie preluată din Casti Connubii şi din Vatican II) pentru ca ei să-şi poată îndeplini «vocaţia lor proprie până la perfecţiune» (HV 25).

(Dictionnaire de Spiritualité, s.v. Mariage et vie chrétienne - col. 380)

Vedem aşadar că Biserica învaţă clar că primirea sacramentului căsătoriei presupune o chemare divină, o vocaţie. Aş vrea să întăresc însă cele spuse mai sus printr-un citat şi mai clar, în care se subliniază aspectul personal al acestei vocaţii:

Pentru creştini, căsătoria, care îşi are originea sa în Dumnezeu Creatorul, implică de asemenea o vocaţie reală la o stare particulară şi la o viaţă a harului. Pentru a fi condusă la maturizare, această vocaţie cere o pregătire adecvată şi particulară şi o cale specifică de credinţă şi iubire, cu atât mai mult pentru faptul că această vocaţie este dată unui cuplu pentru binele Bisericii şi al societăţii. (...) Viu în tradiţia Bisericii şi adâncit de Magisteriu, Cuvântul lui Dumnezeu insistă asupra faptului că pentru soţii creştini căsătoria implică un răspuns la vocaţia (chemarea) lui Dumnezeu şi acceptarea misiunii de a fi un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi membrii familiei umane prin participarea la legământul definitiv al lui Christos cu Biserica. (...) «În acest fel ei (soţii) ajung să recunoască şi să accepte în mod liber vocaţia lor de a-L urma pe Christos şi de a sluji împărăţia lui Dumnezeu în starea căsătoriei.» (FC 51)

(Consiliul Pontifical pentru Familie, Pregătire pentru sacramentul căsătoriei, 9, 16).

"Bine", vor obiecta unii, "dar însuşi papa Ioan Paul al II-lea spune, în scrisoarea către familii Gratissimam Sane: «Căsătoria rămâne totuşi vocaţia obişnuită a omului, care este îmbrăţişată de marea majoritate a poporului lui Dumnezeu» (18). De asemenea, Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că «vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii» (§1603). Nu înseamnă asta că omul care se căsătoreşte urmează calea obişnuită, în virtutea înclinaţiei naturii umane, nefiind aşadar nevoie de o «vocaţie» (chemare) divină specială la căsătorie?"

Ca să răspund acestei obiecţii va trebui să fac nişte precizări. Din perspectiva naturii umane, care tinde în mod natural la căsătorie (aici nu vorbesc de căsătorie ca şi sacrament, ci în sensul cel mai larg cu putinţă), se poate spune că toţi oamenii sunt înclinaţi spre căsătorie. Mai departe, întrucât natura noastră umană îl are ca autor pe Dumnezeu, se poate vorbi oarecum despre o "chemare" (vocaţie) - folosind termenul în sens mai larg - naturală la căsătorie. Totuşi, această "vocaţie" naturală este doar o înclinaţie, nu este expresia voinţei concrete pe care Dumnezeu o are cu privire la starea de viaţă a unei anumite persoane. Vorbim despre vocaţie specifică sau personală când ne referim la această voinţă concretă a lui Dumnezeu cu privire la cineva anume. Dumnezeu are din veşnicie un plan pentru fiecare persoană în parte, deoarece El "ne-a ales înainte de întemeierea lumii,... mai înainte rânduindu-ne..." (Efeseni 1, 4-5) şi ne-a cunoscut înainte de a ne naşte (Psalmul 138). El ne cheamă să acceptăm acest plan al Său, şi această chemare reprezintă vocaţia noastră specifică şi personală. De asemenea, pe majoritatea creştinilor El îi cheamă să-L slujească în sacramentul căsătoriei, iar căsătoria necesită această chemare specială, deoarece misiunea încredinţată prin primirea acestui sacrament depăşeşte puterile naturii umane. Papa Ioan Paul al II-lea spune:

Vocaţia soţilor, de tată şi mamă, este caracteristică marii majorităţi a membrilor Poporului lui Dumnezeu. Starea lor de persoane botezate este specificată de sacramentul căsătoriei, care îi face să participe în misterul unirii lui Christos cu Biserica Sa. Conştientizarea chemării [vocaţiei] universale la sfinţenie, precum a reamintit credincioşilor Conciliul Vatican II, implică faptul ca cineva să descopere voinţa concretă a lui Dumnezeu în existenţa lui sau a ei, şi ca să aibă dorinţa de a răspunde cu generozitate la acesta. Astfel, în lumina credinţei şi cu ajutorul Spiritului Sfânt, viaţa obişnuită a soţilor şi a tuturor credincioşilor capătă dimensiunea unui dialog al creaturii cu Creatorul său, al omului cu Dumnezeu, al copilului cu Tatăl său

(Ioan Paul al II-lea, Ajutaţi pe soţii creştini să descopere
harul şi misiunea pe care ei le au în Biserică.
Discurs către participanţii adunării plenare
a Consiliului Pontifical pentru Familie).

Cu alte cuvinte, creştinul alege să se căsătorească în urma descoperirii, prin dialogul intim cu Dumnezeu, a voinţei concrete pe care Domnul o are cu privire la el. Nu e urmarea inertă a unei porniri naturale (chiar dacă această pornire există şi îşi are rolul ei, fiind asumată şi transfigurată de harul divin), ci e urmarea chemării pe care Dumnezeu i-o face personal. "Fiecare vocaţie creştină", ne spune Ramón García de Haro, "ca şi dar al harului făcut unei persoane umane deja existente, implică o singularitate concretă: o întâlnire personală cu Christos, individuală, unică, şi irepetabilă pentru fiecare om, deşi cere aceeaşi sfinţenie de la toţi" (Marriage and the Family in the Documents of the Magisterium. A course in the Theology of Marriage, Ignatius Press, San Francisco, 1993, p. 227).

Bine, acum să spunem că este clar şi evident faptul că pentru un creştin şi căsătoria, ca şi viaţa consacrată în celibat, este o vocaţie personală. Dar cum stau lucrurile atunci cu cei care nu-şi trăiesc botezul, ci acţionează în virtutea impulsurilor naturale sau în virtutea intereselor personale? O astfel de persoană nu alege căsătoria ca o vocaţie, ci fie urmează chemarea naturii sale, fie urmează anumite interese personale. Nici măcar nu-şi pune problema ce vrea Dumnezeu de la ea. Ce se întâmplă dacă mai târziu se întoarce la Domnul şi-şi pune această problemă a vocaţiei după ce a ales deja?

Ca să răspund trebuie să specific mai întâi un adevăr de credinţă foarte important: dacă persoana este botezată şi căsătoria este validă, atunci căsătoria unei astfel de persoane este ipso facto sacramentală. Dacă însă persoana nu-şi trăieşte vocaţia de creştin, harul specific sacramentului căsătoriei nu poate lucra în viaţa sa. Odată intervenită convertirea pot exista, în general, două posibilităţi:

1) Persoana realizează darul sacramentului, răspunzând la chemarea botezului, şi îşi înţelege starea de căsătorit(ă) ca vocaţie personală. Descoperă de fapt că Dumnezeu a chemat-o din veşnicie la aşa ceva şi începe să trăiască căsătoria aleasă anterior ca şi chemare, ca şi misiune divină. Are loc aici un fel de sanatio in radice (o "vindecare la rădăcină", deşi nu în sensul canonic al termenului), deoarece alegerea iniţială este confirmată dar este în acelaşi timp şi vindecată de orbirea şi imperfecţiunea ei. Totul este văzut într-o nouă perspectivă.

2) În cazuri excepţionale Dumnezeu va chema această persoană la viaţa monastică chiar înainte de moartea soţului/soţiei, cu acordul celuilalt (ca de exemplu în cazul Sfântului Nicolae de Flue) sau după moartea soţului/soţiei (ca în cazul Sfintei Ioana de Chantal, a Sfintei Rita de Cascia, etc.), dar până atunci îşi va trăi căsătoria ca pe o vocaţie personală, chiar dacă ea e temporară. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 7, 24) Şi mai departe: "Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare" (1 Corinteni 7, 27). Când spune aici "în starea în care a fost chemat" se referă la chemarea la botez. În cazul nostru ar fi vorba însă despre momentul conştientizării botezului şi al trăirii lui. Dumnezeu ştie din veşnicie ce alegeri vom face, şi planul Lui pentru noi ia în consideraţie aceste alegeri. De aceea şi cei care se căsătoresc "din inerţia naturii" pot să fie de fapt chemaţi la căsătorie, numai că ei vor realiza această chemare mai târziu, post factum. Ei vor fi chemaţi să trăiască altfel, adică în mod divin, ceea ce ei trăiau deja într-un mod imperfect.

Ca şi încheiere, în lumina tuturor celor spuse mai sus, aş vrea să reiau aici îndemnul papei Ioan Paul al II-lea, îndemn care ar trebui să răsune în inimile tuturor celor care au ales să-L slujească pe Dumnezeu în căsătorie: Familie, fii ceea ce eşti! (Familiaris Consortio, 17).