Revista "Familia creştină" - 04/2006

Petrecând împreună cu prietenii, colegii şi cu propria mea familie - aşa cum dorim şi putem mai bine - zilele pregătitoare pentru sărbătoarea Paştelui, avem în ultimul timp tot mai puternic în conştiinţă faptul că suntem martorii unor clipe istorice: o spun cu toată convingerea, nu sunt deşarte vorbe supradimensionate.

Este senzaţia unui petec de albastru apărut în mod neaşteptat într-o spărtură de cer plumburiu. În reveriile ei mistice, Sfânta Tereza a Pruncului Isus privea speranţa şi certitudinea credinţei, în imagini, printre care şi aceea a soarelui care, ascuns privirilor noastre de pătura întunecată a norilor, străluceşte, în toată splendoarea, în limpezimea cerului...

Parcă în aceste clipe de răgaz senin, familia umană este mai apropiată, mai comunicativă - aşa cum se întâmplă atunci când împărtăşeşte, adică împarte acelaşi lucru: fie o bucurie, fie o credinţă, fie o durere, o lipsă... o speranţă, o iubire. Este o stare foarte confortabilă, întăritoare, cu nebănuite energii, conştiinţa acestei împărtăşiri.

Parcă între generaţiile diferite nu mai domneşte neliniştea conflictelor implacabile, se respiră în cotidianul întâlnirii dintre ele bunăvoinţa priorităţilor cu adevărat importante. Şi amănuntele încărcate de orgoliul clipei trecătoare pălesc în faţa a ceva bun de făcut, ca o promisiune.

Dispare pesimismul, încrederea îşi reintră în drepturi, încrederea că este posibil un timp al dreptăţii, al respectului, al preţuirii frumuseţii, frumuseţe a cărei culme este persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este redescoperit cu acea uimire fericită din faţa unui dar de preţ faptul că această făptură, persoana umană, este înzestrată cu o putere de natură divină, puterea discernământului! Răspunsul nu întârzie să apară: este fireasca exaltare a nobleţii umane, care determină conştiinţa unei puternice responsabilităţi, faţă de sine şi faţă de ceea ce o înconjoară...

... Şi scânteia unui gând: probabil că aşa va fi "înseninarea" definitivă, aşa vor răsări "civilizaţia iubirii", "cultura vieţii", atât de mult profetizate, atât de fervent aşteptate. Orice calcul uman se risipeşte în faţa unui miracol, iar sărbătoarea Învierii ne face, în fiecare an, familiari cu miracolul. Celebrându-l, suntem dispuşi apoi să-l vedem, să-l recunoaştem, chiar să-l trăim, în orizontul timpului nostru, sub forme nenumărate: ne aşteaptă, ni se prefigurează, apare ca o inexplicabilă certitudine sufletească, este experienţa unei iubiri neumbrite...

Uşor se poate observa miracolul "spărturii" din norii plumburii ai istoriei, pe care l-a produs un Profet cu totul diferit de profeţii "tradiţionali", prin faptul că s-a bucurat de unanimă recunoaştere şi iubire, chiar în mijlocul timpului său, deşi, ca orice profet, a mers contra curentului, apărând adevăruri incomode lumii aflate în deriva unei civilizaţii a morţii şi a violenţei.

Figura lui este una pascală, şi aceasta nu numai prin faptul că a plecat la Tatăl ceresc la o dată "calendaristică" din timpul pascal, în Săptămâna Luminată.

Ci mai ales pentru că se dovedeşte a fi un Profet al Învierii, printr-o prezenţă de natură spirituală profundă, ce dăinuie poate mai puternic decât în timpul vieţii. Dăinuie în nevoia planetară a staturii sale consolatoare, a însoţitorului prin învăţătura sa de o puternică actualitate, a mijlocitorului minunat al intervenţiei divine.

Deşi a plecat la Tatăl, omenirea nu se desparte de el, îl recunoaşte ca sfânt, sfântul cel mai apropiat, cel mai familiar cu putinţă şi astfel capacitând miracolul imediat al unui mugur de civilizaţie nouă.

În tainica aşteptare a comemorării unui an de la moartea lui Ioan Paul al II-lea, se reflectă o pregătire pascală şi în acelaşi timp, recunoaşterea unanimă a unui martor al Învierii. În miraculoasa spărtură de lumină din norii plumburii palpită certitudinea că lumea nu mai poate fi ca până acum. Lumea care l-a alungat pe Dumnezeu, care a degenerat în logica violenţei, a corupţiei şi injustiţiei, a morţii, nu poate dăinui. Martorul Învierii ne-a întărit încrederea în cuvintele lui Isus: Eu am învins lumea!

Prezenţa slujitorului lui Dumnezeu, acum, este într-un sens profund mai vie decât în impresionant de puternica lui viaţă.

În mijlocul tinerilor din Roma (a fost Episcopul lor!) era atât de prezent, la întâlnirea cu actualul Episcop al Romei, Papa Benedict al XVI-lea, în pregătirea Zilei Tineretului, pentru Duminica Floriilor! Iar încheierea întâlnirii, oficiată prin rugăciunea la mormântul său, în cripta străjuită de mormântul Sfântului Petru, a actualizat mesajul "candelelor aprinse" ale fecioarelor din parabola Mirelui, atât de dragă lui Isus. Benedict al XVI-lea, îngenuncheat în adâncă rugăciune, era înconjurat de tineri care au depus candelele aprinse: "Sentinele ale dimineţii". În acea seară de pregătire a Floriilor, în bazilica Sfântul Petru, la altarul Apostolului, s-a petrecut o staţiune profetică a Căii Sfintei Cruci, purtate de braţele pelerine ale tinerilor: o staţiune a Speranţei şi a promisiunii. Crucea de lemn, simplă, încredinţată lor de Ioan Paul al II-lea, un nepreţuit simbol a cărui păstrare a lăsat-o ca moştenire "noilor apostoli", "sentinele ale dimineţii", Crucea care a înconjurat Planeta, şi care, trecând pragul noului mileniu, stăruie amintind mărturia iubirii - primul "pedagog" al miracolului, a fost venerată într-un puternic spirit de bucurie: Aveţi încredere - Eu am învins adversitatea lumii!

Tinerii care au purtat cuvântul colegilor de generaţie, în faţa Papei, au împărtăşit preocuparea faţă de marile provocări ale prezentului, pe care le-au primit de la generaţia părinţilor.

În cuvântul lor matur, responsabil, nu exista nici urmă de resentiment, de conflict între generaţii, tinerii au evaluat neliniştitoarea moştenire, realităţile lumii prezente, cu generozitatea angajamentului creştin de a transforma lumea, de a o însănătoşi pentru a -L face din nou vizibil pe Dumnezeu. Pe aceleaşi căi, "bătătorite" de generaţiile istoriei: calea vizionară - Dumnezeu descoperit mereu de credinţă şi de raţiune; calea vocaţiei - permanent dialog al omului cu Dumnezeu; calea comuniunii.

Celulă de comuniune, familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie rămâne o prioritate a acestui angajament şi a acestei generaţii, pentru care, aşa cum le explica tinerilor Benedict al XVI-lea, inimile sclerozate, pietrificate, ale timpului nostru au nevoie de un transplant de inimi "de carne". Ca orice transplant, este nevoie de susţinere şi pregătire: cu ajutorul Cuvântul divin, Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit printre noi...

... Şi care a învins moartea!