Revista "Familia creştină" - 03/2006

Să nu-l confundăm pe Neri cu Nero, chiar dacă amândoi i-au dat foc Romei. Filip Neri a incendiat oraşul cu iubirea lui. Această iubire îl consuma într-atât încât uneori trebuia să-şi desfacă grabnic sutana, să deschidă fereastra iarna. Ardea de Focul lui Dumnezeu.

Acest florentin s-a născut în 1515, ca toţi să-i ţină minte numărul de telefon: Neri 1515. Începuturile lui de negustor nu-i fac familia să râdă. Repede părăseşte tejghelele pentru băncile bisericilor, unde-i place să se reculeagă fără sfârşit. În sălile unde studiază, crucile sunt luate: când le vede, se pierde în contemplare, şi îşi pică examenele.

Acest contemplativ este şi un om de viaţă. Veselia lui este molipsitoare, buna lui dispoziţie expansivă. Tinerii se înghesuie în jurul lui în Oratoriu, o confrerie care râde tare, se roagă şi îi vizitează pe săraci.

Trăznitul acesta îşi poartă uneori ţoalele pe dos şi nu îşi rade decât un obraz. Cu toate acestea, discernământul lui devine celebru. Într-o zi, Papa îl trimite să investigheze într-o mănăstire în apropierea Romei cazul unei călugăriţe care ar fi avut revelaţii. Plouă şi suflă vântul - Neri ajunge leoarcă la vorbitor. Intră şi sora reculeasă, severă, gravă. Filip îi întinde un picior şi-i zice: "Hai scoate-mi cizma asta!" Sora se zbârleşte, indignată.

Neri tocmai a inventat "testul sfinţeniei", pe bază de umilinţă. Ceea ce-l face să-i răspundă unui tânăr care l-a întrebat dacă e bine să poarte un ciliciu: "Sigur, cu condiţia să fie peste haine."

Unei doamne care se spovedeşte îi prescrie drept canon să jumulească un pui pe străzile oraşului când bate vântul tare, după care să se întoarcă la el. "Acum mergeţi şi adunaţi penele. - Dar e imposibil! răspunde penitenta. - Aveţi dreptate. Dar e mai uşor decât să aduni bârfele dumneavoastră!"

Alta îl întreabă dacă e vanitate să poarte tocuri înalte. Răspuns: "Cu condiţia să nu cădeţi." Unui burghez trufaş îi cere să ducă în braţe pe străzile Romei un câine mare. Orgoliul ucide mai mult decât ridicolul.

Drumul lui răsună "bum bum"; nu e un banc, e un gong. Uneori bătăile sunt atât de puternice încât obiectele se zguduie şi oamenii tresar. Dar adevărata dramă a lui Filip este extazul. Mai ales când celebrează Sfânta Liturghie. E imposibil să-l desprinzi.

Într-atât încât fratele ministrant iese înainte de împărtăşanie, lasă un mesaj pe uşa capelei ("Părintele celebrează Sfânta Liturghie"), se duce după cumpărături, se întoarce două ore mai târziu şi îl trage de patrafir pe celebrant ca să-l scoată din contemplaţie.

În timpul celebrărilor publice, Neri se foloseşte de stratageme ca să alunge extazul. Uneori scoate o carte cu bancuri de sub cartea de rugăciuni şi citeşte câteva în plină Liturghie; alteori îşi gâdilă pisica care toarce pe un coş lângă altar.

Luptă împotriva seducţiilor păgâne ale Renaşterii printr-o viaţă interioară profundă. Umorul este o formă de iubire când îl eliberează pe altul de povară. Este şi o formă de umilinţă. Filip va dansa ca un caraghios în faţa cardinalilor. Sfântul măscărici râde, face pe clownul pentru ca să nu fie luat drept sfânt, dar nu merge. Una din cele mai mari minuni ale lui va fi să convertească Curia.

N-a murit de râs, ci de sfârşeală, după ce a spovedit până târziu în noapte, în 26 mai 1595. Va fi numit patron al umoriştilor şi protector al reumaticilor. Oare îl va prinde pe Sfântul Petru de barbă în Rai, cum a făcut cu un gardian elveţian în timpul unei procesiuni cu Sfântul Sacrament ca să nu leviteze?

A fost canonizat în 1622, împreună cu alte patru "mari figuri": Ignaţiu de Loyola, Francisc Xaveriu, Tereza de Avila şi Izidor Muncitorul. "Patru spanioli şi un sfânt!" au spus cetăţenii Romei, fără să râdă.