Revista "Familia creştină" - 03/2006

Moştenire, zestre... sunt noţiuni care îşi văd modificat, dacă nu chiar uzul tradiţional, cel puţin o parte din conţinut... Este o realitate certă faptul că valorile tradiţionale sunt puse în cumpănă în actualitatea acestui început de mileniu, în contextul unui paroxism al mobilităţii, al căutării obsesive de orizonturi noi. Trăim, cu alte cuvinte, o nouă civilizaţie, opusă cumpătării, cumpănirii, înţelepciunii, modestiei: o civilizaţie tributară grabei, lucrului gata făcut şi deci bun doar de primit, a schimbării ca modă şi nu ca necesitate morală.

Şi astfel, moştenirea valorilor - această tradiţională legătură de continuitate între generaţii -, zestrea, cu multiplele ei sensuri, materiale, morale, spirituale, sunt realităţi care se pierd în talazul alinierii la graba timpului. Fără putinţa de a moşteni o zestre de valori - repet, nu numai materiale - vârsta tânără se vede nevoită să trăiască doar pe termen scurt, un prezent al oportunităţii şi un viitor gata făcut şi deci bun doar de primit.

Personalităţile reflexive, cu spirit critic, sunt din ce în ce mai rare - înţelepciunea clădită pe valori umane cedează locul unui simţ îngust, al adaptării la necesităţi de moment - şi acestea privite în pripa "ocaziilor": "... un prieten mă ajută să plec să muncesc pentru bani mai mulţi. Chiar dacă e undeva, departe de familie... ocazia se poate pierde, pe când copiii pe care îi las acasă sunt încă mici, mai pot să aştepte... În balanţă am pus două opţiuni: ocazia şi prezenţa acordată copiilor mei..."

Timpul accelerat este favorabil ocaziei şi nu copiilor. Poate tocmai de aceea, copiii, atunci când devin adulţi intrând în viaţa cu responsabilităţi, cântăresc în mod neaşteptat moştenirea pe care au primit-o: ori se aleg cu o "zestre" a frustrării (datorate absenţei părinţilor din copilăria lor), ori cu acea zestre morală care supraestimează "ocazia" în dauna "prezenţei" umane (desigur, la rândul lor, şi a prezenţei alături de părinţii deja atinşi de nevoile vârstei); ori, nu pun prea mare preţ pe amintiri - deci pe trecut -, pe familie, pe valori umane, căci toate acestea, atât de necesare, au "dezertat" din biografia propriei copilării.

Sunt prea multe aceste biografii pentru a nu alcătui, laolaltă, un stil de viaţă, o cultură... Dacă ele provin dintr-o necesitate socială, ce depăşeşte biografia individuală a familiei româneşti din perioada tranziţiei, prin amploarea fenomenului însă, pot constitui o mentalitate: mentalitatea vieţii de ocazie. Adică a slujirii ocaziei şi nu vieţii.

În primii ani după revoluţie, lucram împreună cu un grup de tineri, în Centrul pentru viaţă şi familie "Bunavestire", la un sondaj care încerca să afle calitatea motivelor pentru care femeile din Bucureşti avortau în număr atât de mare. Am grupat motivele în mai multe categorii, dintre care amintesc două: o motivare de ordin filozofic - psihologic, iluzorie manifestare a "libertăţii", după o viaţă trăită în totalitarism şi după ce printre primele reglementări, în decembrie 1989, se numărase desfiinţarea legii ceauşiste anti-avort. O altă motivare avea încărcătura unui tragism nebănuit, arătând în ce măsură "clipa", "ocazia" de moment erau preferate faţă de noua viaţă, cu zestrea ei certă de speranţă. În acea cumpănire din partea mamei, în talerul balanţei opus copilului, "atârnau" priorităţi precum: o excursie în Bulgaria, o maşină second-hand din Germania, însoţirea unui om de afaceri în localitatea X...

Comentând aceste argumente cu o doctoriţă şi o asistentă medicală, acestea - şi ele impresionate de calitatea motivelor - le diagnosticau drept "capricii ale discernământului". Era un diagnostic care, de fapt, îndulcea cu tristeţe o realitate amară, realitatea unei calităţi a vieţii din care speranţa începea să dispară, îşi pierduse puterea, se demonetizase. Speranţa fiind o valoare extrem de sensibilă şi de preţioasă, trebuie susţinută prin tărie sufletească, prin acea disponibilitate de "ardere de sine" care derivă din credinţă. Adică acea disponibilitate de a crede în binele invizibil, mai degrabă decât a te încrede în oferta tangibilă a momentului.

Aducerea pe lume a unui copil, ocrotirea vieţii, a devenit în general, în zilele noastre, o dificultate, pentru că sentimentul speranţei pâlpâie cu flacără din ce în ce mai scurtă, ca timp, iar priorităţile "momentului", cât se poate de tangibile, prevalează. Viaţa zămislită, viaţa acelor prime clipe de existenţă - aşa cum a început pentru fiecare dintre noi, de altfel, - este o tainică promisiune (şi cine mai crede astăzi doar în promisiuni?); fiind deci atât de "invizibilă" nu are şanse să intre în radarul actual al speranţelor.

Criza declanşată de mentalitatea vieţii de ocazie şi consecinţele ei îngrijorătoare atrag deja numeroase analize şi cer soluţii grabnice, printre care, în mod deosebit, recuperarea zestrei de valori tradiţionale. Speranţa, credinţa şi iubirea - numite "virtuţi teologale" - fac parte din acea zestre cultivată în tradiţia vieţii de familie şi demonetizată de noile stiluri de viaţă. Aceste virtuţi se întregesc reciproc şi îi conferă persoanei tăria sufletească necesară în dificultate, în adversitate. Moştenirea lor este indispensabilă formării persoanei, echilibrului şi discernământului şi merită deci o atenţie specială.

"Transmiterea credinţei în familie" este tema întâlnirii mondiale a familiilor cu Papa, care va avea loc în luna iulie la Valencia (Întâlnirile mondiale ale familiilor se desfăşoară începând din 1994 din trei în trei ani, în diferite oraşe din lume şi pe diferite teme de actualitate).

Credinţa - această virtute teologală - le antrenează pe celelalte: iubirea şi speranţa. Cu un interes din ce în ce mai mare se vorbeşte despre civilizaţia iubirii - civilizaţia vieţii, a speranţei, şi despre chemarea familiei ca protagonistă a acestei civilizaţii. Papa Benedict al XVI-lea şi-a inaugurat magisteriul cu enciclica dedicată iubirii, iar tema întâlnirii de la Valencia - care cuprinde şi un congres teologico-pastoral -, este deja privită cu mult interes. Căci o necesitate incontestabilă, pretutindeni, este aceea de a reface speranţa autentică, zestrea de valori umane primite în familie.