Revista "Familia creştină" - 02/2006

Ieronim copilărise cu multe poveşti despre bunicii lui dintr-un sat cu nume mare, de la munte.

Mama îi spunea cum rosteau părinţii şi bunicii ei unele cuvinte, într-un grai care aducea adieri dinspre Bucovina, deşi aşezarea înconjurată de măguri împădurite nu trecuse dincolo de cumpăna de la care începea acel ţinut, decât poate cu turmele ei vestite sau cu vitele şi mai vestite, spre târguri.

Îi arăta ştergare vechi de o uluitoare eleganţă ţesute de Mama-Bună, bunica ei. (Ani mulţi după aceea, Ieronim le mai privea cu o oarecare îndoială, întrebându-se cum putea o copilă de pe vremea aceea să aleagă atât de sigur culorile şi modelele...)

Mama nu voise să risipească nimic dintr-o zestre pe care, evident, o socotea nepreţuită, deşi era vorba despre cămăşi brodate din care mai rămăseseră doar mânecile princiare, despre perne de la care abia mai putuse salva marginea ţesută într-un roşu sau un galben nobil, despre fote desperecheate, dar cu nuanţe atât de rafinate de roz, ce pregăteau ochii pentru nişte trandafiri minunaţi...! Numai aşa se explica de ce şi cum de le dusese cu ea, în pribegia lor, atât de departe... Cum de, peste zeci de ani, transformându-le în splendide coperte pentru cărţi scrise de mână, despre care ştia că nu vor fi lăsate să vadă lumina tiparului, le-a dat glas să vorbească despre un neam ales şi demn...

În familie se mai spunea o poveste, despre un cioban care îl omenise pe haiducul Pintea şi pe ai lui, aflat în drum spre Maramureş, care la rândul lui răspunsese cu dărnicie mare, aşa încât ciobanul şi-a putut da la şcoală copiii şi ei mai departe pe copiii lor, care pe mulţi alţii i-au ajutat apoi să se ridice.

Mama îi spusese povestea acelui cioban de demult, strămoşul lor Ieronim, cum se zicea pe-acolo, dar băiatului îi plăcea cel mai mult o altă poveste, şi mai veche: povestea rămasă de la străbunica străbunicii Mamei-Bune.

Aceasta era o dată cu treburi, în curte.

La gardul care revărsa flori înalte de aur spre uliţă se opriseră doi drumeţi.

- Frumoasă curte!

- Frumoasă, Doamne!

Pasă-mi-te erau chiar Domnul şi Sfântul Petru!

- Ce să caute ei pe acolo? se minuna Ieronim.

- Ce altceva decât să vadă "care ce credinţă are", vorba colindului!? răspundea mama.

- Sau poate pentru că aşa-i place lui Dumnezeu, să umble printre oameni... Mama zâmbise la cuvintele băiatului şi duse povestea mai departe.

Drumeţii nu se mai dădeau duşi de lângă gard, admirând rânduiala care domnea în împărţirea chibzuită a curţii, între unelte, apoi în curtea puilor, spre grajduri şi şură, între straturile de zarzavaturi din spate, întorcându-şi iar şi iar ochii spre florile care te conduceau până în casă. Aşa că gospodina îi observă.

- Bun venit pe la noi, călătorilor! strigase ea cu glas zâmbitor.

- Bun găsit şi dumitale! răspunseră ei. Frumoasă curte, frumoasă gospodărie!

- Dar poftiţi să vă odihniţi la răcoare, sub viţă, şi-o să vedeţi mai bine ce şi cum..., glumi femeia, deschizând larg poarta.

Se spălă apoi repede pe mâini şi le întinse pe o măsuţă un ştergar curat şi cât ai clipi le aşeză pe el nişte căniţe frumoase şi o cană brobonită de rece ce era apa cea proaspătă!

Ce bine era pe prispa umbrită de viţă... De-abia băuseră două înghiţituri de apă, că stăpâna casei îi îmbie cu felii de pâine moale, mai bună ca un cozonac, după cum o vestea mirosul!

De-abia luase Domnul pâinea în mâinile Lui sfinte, că femeia Îl cunoscu şi se repezi în lacrimi fericite să I le sărute. Dânsul o mângâie ca pe un copil pe creştet şi o chemă să stea cu ei la masă.

Nu era vremea să se codească, să se întrebe dacă se cade..., aşa că, fără să mai zăbovească, se aşeză şi ea.

- Ia spune, draga mea, cum de-s toate aşa de frumoase, de bine rânduite şi de împlinite aici, la voi?

- Doamne, dar parcă n-ai şti!? N-ai binecuvântat chiar Tu izvorul fântânii noastre, când ai mai trecut pe aici, pe vremea strămoaşei mele? Cum să nu crească toate: flori, verdeţuri, pomi, animale..., ca în Grădina cea veche a Raiului, din plin şi din belşug!? Cum să nu fie toate proaspete şi curate, cum au ieşit din mâinile Tale? Noi nu trebuie decât să ne facem cruce şi să zicem: "Doamne-ajută!" de fiecare dată când începem, orice lucru ar fi! Iar la urmă să zicem: "Doamne, fii lăudat!", chiar dacă mâinile noastre, cu graba sau slăbiciunea sau nepriceperea, nu fac lucrul acela tocmai bine... Căci Tu, în bunătatea Ta, ai de unde adăuga ce lipseşte!

Domnul zâmbea bucuros. Petru Îl privea nerăbdător şi emoţionat, căci Îl ştia bine, nu va pleca fără să umple pe oamenii acelei case de daruri peste orice aşteptare!

- Ce dar ai vrea tu, Anişoară? căci Ana o chema pe femeie, întocmai ca pe mama lui Ieronim.

Acesteia i se umplură iar ochii de lacrimi, de duioşia cu care îi rostise Domnul numele şi cum o alintase, ca pe un copil. Ce să-şi dorească oare mai mult? Dar cum era mamă, răspunse totuşi, cu mare sfială:

- Doamne, eu aş vrea ca toţi din familia noastră, nu doar cei de-acum, ci şi cei care vor veni, să tânjească să bea din fântâna harurilor Tale, căci dacă Tu le vei da de băut din ea, de nimic nu vor mai înseta vreodată!

- Aşa să fie, spuse Domnul. Apoi Se ridică, întinse mâna şi-i făcu Anei o cruce mică pe frunte. "Ahaa, se gândea Ieronim de fiecare dată când asculta povestea, de-acolo ştie mama să facă la fel, de câte ori ieşim din casă...!"

- Fii lăudat în veci! Fii lăudat! răspunse din inimă femeia.

Apoi, Domnul Dumnezeu mulţumi de primire şi-i spuse lui Petru:

- Drumul ne-aşteaptă şi nu mai are răbdare, Petre!

Şi porniră cu pas grăbit şi plini de veselie, mai departe.

Ori de câte ori Mama ajungea cu povestea aici, Ieronim se bucura că Domnul şi Sfântul Petru nu sunt nişte moşi greoi, împovăraţi de ani, cum cred unii, ci în putere şi plini de viaţă.

Câte nu se întâmplaseră de când auzise povestea pentru întâia dată! Părinţii lui vorbeau acum faţă la faţă cu Domnul şi cu sfinţii, pe prispa răcoroasă şi înverzită a Raiului, împreună cu înaintaşii lor.

Dar paşii îi erau acum parcă de bătrân. Venise după mulţi ani în satul acela de unde bunicii lui fuseseră alungaţi pentru că nu voiseră să se lepede de credinţa lor, deşi ştia bine că oamenii se vor feri de el, că nu va fi loc unde să tragă peste noapte: de frica stăpânirii, să nu fie puşi laolaltă cu cei din neamul pe al căror gard cineva scrisese, ca pe o ocară: CREŞTINI, sau poate şi de ruşine, că nu le-au stat atunci alături.

Aşa a şi fost. Era bărbat în toată firea, şi statura, fruntea, privirea, vorba aminteau pe dată de Moşul lui celor ce-l cunoscuseră. Dar întorseseră capul unul după altul, intrând în curţi şi închizându-le bine.

Ieronim punea pas după pas, dar parcă nici drumul nu-l primea. Ajunse în sfârşit la casa bunicilor.

Curtea era acoperită de zăpadă şi el Îi mulţumi lui Dumnezeu că îl scuteşte să vadă urâţenia pustiului. În casa lor nu putu intra, fiind ferecată cu lanţuri şi lacăte. Prin ferestre zări doar pustiu şi iar pustiu, aşa că merse mai departe, spre restul de grajd, să se aşeze acolo, dacă va găsi vreun colţişor uscat.

Găsi un butuc uitat şi mulţumi şi pentru el. Atât putu face. Ghemuit, îşi strângea tare cu mâinile braţele lângă trup. Durerea îi legase fedeleş toate gândurile şi toate simţămintele, îi înăbuşise toate cuvintele şi acum se ostenea să-i închidă şi ochii. Dar când să-şi apropie pleoapele, zări în mormanul de scânduri din faţa lui ceva cunoscut. Se ridică îndată şi începu să caute cu înfrigurare. Peste câteva clipe ţinea în mâini chiar vechea lor troiţă care odinioară străjuia intrarea în curte.

O smulseseră dintre flori, o trântiseră la pământ, dar uite că fusese cineva care o dusese pe furiş în fundul grajdului şi o salvase astfel să fie arsă ca lemn de foc!

Ieronim se privea ochi în ochi cu Cristos. Culorile se veştejiseră, dar El era acolo şi îşi lăsa braţele străpunse în mâinile lui. Aşa cum nu te mai desprinzi de mâinile calde ale unui prieten regăsit după multă aşteptare, aşa şi ei. De la un timp, Ieronim se simţi înconjurat de toţi cei plecaţi. Porni să colinde încet, încet, căci era Crăciunul.

Nu băteau clopotele, căci biserica era şi ea ferecată şi pustie; nu se auzeau colindători, căci oamenii se învăţaseră să stea mai mult ascunşi. Ieronim colinda mai departe însă şi nu se simţea singur.

- Ţi-aş fi adus măcar ramuri de brad, dar aici nu mai creşte nimic, dacă nu-i cine să-şi facă cruce şi să zică: "Doamne-ajută!" când începe ceva şi nici să-Ţi mulţumească. Tocmai aici, unde apa e binecuvântată de Tine... murmură el, amintindu-şi cu un zâmbet uşor de povestea din copilărie.

Să fi fost doar aburii respiraţiei lui sau, fiind o noapte sfântă, să-l fi auzit un fir chiar din acea apă ce îndelung aşteptase, ascunsă în pământ, să fie iarăşi semn de binecuvântare...? Nu ştim! Dar pe un ochi de geam al grajdului ruinat înfloriră atunci cele mai frumoase flori de gheaţă pe care Ieronim le văzuse vreodată.