Revista "Familia creştină" - 02/2006

Miezul nopţii. Shelly se îmbată pentru ca să se convingă pe sine să meargă acasă cu străinul care stă alături de ea la bar. Ora unu. Steven este ocupat să descarce imagini pornografice cu copii de pe Internet. Ora două. Mary, care obişnuia să petreacă fiecare seară de vineri în pat cu un alt bărbat, se îndoapă şi apoi dă afară începând de la ora unsprezece. Ora trei. Pablo se uită ţintă la tavan prin întuneric, gândindu-se cum să o convingă pe prietena lui să avorteze. Ora patru. După ce a chefuit toată noaptea, Jesse aduce un alt bărbat acasă, fără a-i spune că a fost depistat pozitiv pentru o boală cu transmitere sexuală. Ora cinci. Lisa este în baie, tăindu-şi încet venele cu o lamă de ras.

... Nu la aceasta se aştepta generaţia mea atunci când a inventat revoluţia sexuală. Jocul nu mai este distractiv. Chiar unii dintre încăpăţânaţii susţinători ai acelei înrobitoare eliberări au început să manifeste semne de oboseală şi confuzie.

Oboseala libertăţii

Naomi Wolf, în cartea ei "Promiscuităţi", arată că atunci când şi-a pierdut virginitatea la vârsta de 15 ani, "ceva important lipsea". În mod evident, lipsea tocmai sentimentul că ar putea exista ceva important. În cartea ei "Ultima noapte în Paradis", Katie Roiphe se întreabă în mod dureros ce poate fi rău cu libertatea: "Nu este tocmai absenţa regulilor, sentimentul ameţitor că putem face ce dorim, ci realizarea faptului că nimic din ceea ce facem nu contează".

Vorbind despre epuizare, să vă spun despre studenţii mei. În anii '80, dacă sugeram la oră că ar putea fi vreo problemă cu libertatea sexuală, ei spuneau că totul este în regulă - ce tot vorbeam eu acolo? Acum dacă ridic problema, răspunsurile sunt mai nuanţate. Deşi trăiesc încă într-un stil libertin, acesta devine învechit. Generaţia mea a produs revoluţia sexuală; acum ea şi urmaşii ei plătesc preţul. Nu vorbesc doar de costul medical al promiscuităţii sexuale. Cu siguranţă, aceste consecinţe sunt distrugătoare: la începutul revoluţiei, majoritatea medicilor trebuiau să se preocupe doar de două sau trei boli cu transmitere sexuală, iar acum sunt mai degrabă două sau trei zeci. Nu vorbesc doar de trupuri frânte. Vorbesc, de exemplu, de copilării frânte. Cum este să ţi se destrame familia? Cum este să treci de la un părinte vitreg la alt părinte vitreg şi apoi la alt părinte vitreg? Cum este să creşti ştiind că ai fi putut avea o soră, dar a fost avortată?

Un tânăr remarca la unul dintre cursurile mele că îşi doreşte să se căsătorească şi să rămână căsătorit cu aceeaşi femeie pentru totdeauna, dar pentru că proprii lui părinţi nu au reuşit să o facă, se teme să se căsătorească vreodată. Şi femeile dau semne de evitare, dar într-un mod mult mai contradictoriu. Potrivit unui studiu cerut de "Independent Women's Forum", Norval Glenn şi Elizabeth Marquardt de la Institutul pentru Valorile Americane au descoperit că 83% dintre fetele de colegiu consideră căsătoria ca un scop foarte important pentru ele. Cu toate acestea, 40% dintre ele se implică în aventuri - relaţii fizice - fără să spere într-o relaţie serioasă.

Simţiţi aici o disonanţă cognitivă? Puteţi să vă gândiţi la un comportament sexual mai incapabil să vă conducă la căsătorie? Ideologia aventuristă spune că sexul este o simplă descărcare sau recreare. Ai unii prieteni pentru prietenie şi alţi prieteni doar pentru sex. Ceea ce face trupul tău nu are legătură cu inima ta. Să nu credeţi aceasta. Acelaşi sondaj arată că astfel de aventuri au loc de obicei atunci când ambii participanţi beau sau sunt beţi, şi nu este greu să ghicim de ce: după prea multe aventuri, s-ar putea să ai nevoie să te îmbeţi ca să mai continui cu ele.

Nu suntem concepuţi pentru aceasta

Realitatea este că nu suntem concepuţi pentru aventuri sexuale. Inimile şi trupurile noastre sunt concepute pentru a lucra împreună. Nu o ştim aceasta deja? Un scriitor de la "New York Times Magazine" care a intervievat adolescenţi ce susţin aventurile, relatează o întâmplare. O fată, Melissa, i-a spus: "Am prieteni pentru nevoile mele emoţionale, aşa că nu am nevoie de împlinire emoţională de la un tip cu care fac sex. Este cu totul o altă problemă." Şi totuşi, în ziua interviului, "Melissa era într-o proastă dispoziţie. Prietenul ei pentru sex tocmai se despărţise de ea. 'Cum se poate aşa ceva?' a spus ea, cu capul plecat. 'Sensul la a avea un prieten doar pentru sex este acela că nu ai de ce să te desparţi de el, nu ajungi să fi rănit."

Să fie clar: când spun că nu suntem concepuţi pentru aşa ceva, vorbesc şi despre bărbaţi. Este mai probabil ca o femeie să plângă în dimineaţa următoare; nu este uşor să te culci cu un bărbat care nici măcar nu te va mai suna la telefon. Însă şi un bărbat are de plătit un preţ. Probabil el crede că poate instrumentaliza relaţiile cu femeile în general, şi totuşi să fie capabil de intimitate romantică atunci când apare femeia potrivită. Îmi pare rău, fraţilor. Nu aşa merge treaba. Sexul este ca aplicarea unei benzi adezive; promiscuitatea este ca şi când ai smulge banda. Dacă o smulgi iar şi iar, în final banda nu mai este adezivă deloc. Aceasta contribuie probabil la o şi mai largă problemă socială care ar putea fi numită sindromul Peter Pan. Bărbaţi cu vârsta peste patruzeci de ani cu copii cu vârsta peste 20 de ani vorbesc ca adolescenţii. "Încă nu mă simt ca un adult", spun ei.

Acum, mai pe ocolite, tocmai v-am prezentat conceptul de lege naturală. Deşi tradiţia legii naturale nu este cunoscută majorităţii oamenilor de astăzi, ea a fost pilonul principal al gândirii etice apusene timp de 23 de secole, şi de fapt cunoaşte o renaştere. Conceptul cheie este planul. Am spus că nu suntem concepuţi pentru aventuri sexuale, ci suntem concepuţi astfel încât trupurile şi inimile să lucreze împreună. Noi, fiinţele umane, avem cu adevărat un plan după care suntem concepute, şi spun aceasta cât se poate de literal - nu doar un plan biologic, ci şi emoţional, intelectual şi spiritual. Planul uman este sensul străvechii expresii "natura umană". Unele dintre modurile în care trăim sunt în acord cu planul nostru. Altele nu.

Desconsiderând planul

Din perspectiva legii naturale, problema sexualităţii din occidentul secolului XXI este aceea că desconsideră principiile de bază ale planului sexualităţii umane. Vorbind cu dumneavoastră despre sarcinile neplanificate şi despre bolile cu transmitere sexuală, un specialist în medicină sau un lucrător în domeniul sanitar ar putea evidenţia consecinţele desconsiderării laturii biologice a planului sexualităţii umane. Vorbind cu dumneavoastră despre femei care se trezesc plângând şi despre bărbaţi care se tem să se maturizeze sau să se căsătorească, un filozof susţinător al legii naturale, ca mine, evidenţiază consecinţele desconsiderării celeilalte laturi a planului sexualităţii umane. Aceste două laturi trebuie să fie văzute împreună.

Dacă dorim să luăm în serios planul sexualităţii umane, trebuie să acordăm atenţie scopului său. Dacă are mai multe scopuri, atunci acestea trebuie să se armonizeze. Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem despre planul sexualităţii noastre este aşadar: "Care este scopul sau scopurile sale? Pentru ce este ea?" Voi răspunde la această întrebare puţin mai încolo. Înainte să o pot face, trebuie să introduc o paranteză pentru a trata două inevitabile obiecţii la legea naturală. Prima obiecţie este aceea că e o prostie să vorbim despre scopuri naturale, deoarece noi doar ni le imaginăm; scopurile lucrurilor nu sunt naturale; ele există doar în mintea noastră. Este însă oare adevărată această afirmaţie? Să luăm de exemplu plămânii. Când spunem că scopul lor este să oxigeneze sângele, doar inventăm acest lucru? Sigur că nu. Scopul oxigenării nu este doar în mintea noastră; este în planul plămânilor înşişi. Nu există vreo raţiune pentru noi să avem plămâni în afara acestui scop.

Să presupunem că un tânăr este mai interesat să îşi folosească plămânii pentru a priza droguri. Ce aţi crede despre mine dacă aş spune: "Interesant - presupun că scopul plămânilor mei este acela de a-mi oxigena sângele, iar scopul plămânilor lui acela de a priza"? M-aţi considera nebun, şi pe bună dreptate. Scopul plămânilor este inclus în planul plămânilor. Tânărul nu schimbă acest scop prizând droguri; doar îl încalcă. Putem deduce scopurile celorlalte caracteristici ale planului nostru în acelaşi fel. Scopul ochilor este a vedea, scopul inimii este a pompa sânge, scopul degetului mare este a se opune celorlalte degete pentru a putea apuca, şi aşa mai departe. Dacă putem deduce scopul tuturor acestor capacităţi, nu există motiv să ne gândim că nu putem deduce şi scopul sau scopurile capacităţilor sexuale.

A doua obiecţie este aceea că nu contează dacă putem deduce scopul sau scopurile capacităţilor sexuale, deoarece nu înseamnă că trebuie să le folosim conform acestor scopuri. Şi această doctrină acceptată în ziua de astăzi este falsă. Dacă scopul ochilor este a vedea, atunci ochii care văd bine sunt ochi buni, iar ochii care văd slab sunt slabi. Având în vedere scopul lor, aceasta înseamnă pentru ochi să fie buni. Mai mult, trebuie să căutăm binele; oportunitatea faptului de a urma scopul este ceea ce face ca ceva să fie bun. Astfel, cel mai potrivit lucru de făcut cu ochii slabi este să încercăm să îi facem să fie buni. Dacă într-adevăr ar fi imposibil să ne folosim capacităţile în conformitate cu planul uman, atunci medicina nu ar avea nici un sens. Şi nici o educaţie sănătoasă.

Să ne gândim din nou la tânărul care prizează. Ce ar trebui să îl sfătuim? Este irelevant scopul plămânilor lui? Ar trebui să îi spunem: "Prizează cât vrei, deoarece nu trebuie să îi foloseşti conform planului"? Sigur că nu; trebuie să îl sfătuim să renunţe la acest obicei. Fiecare dintre noi trebuie să respectăm planul nostru. Nimic în noi nu trebuie folosit într-un mod care desconsideră scopurile intrinseci.

Care este scopul sexualităţii?

După ce am prevenit două inevitabile obiecţii, să ne întoarcem la întrebarea privind scopul sau scopurile capacităţilor noastre sexuale. Propria noastră judecată ne spune că principalul lor scop este procrearea. Dar cum astăzi nu mai credem judecăţii noastre, voi da şi o explicaţie. Iertaţi-mă dacă sună a filozofie, dar pentru a face explicaţia mai clară mă voi folosi de litere.

Două condiţii trebuie satisfăcute înainte ca să poţi spune că scopul lui P este să cauzeze Q, şi răspunsul nostru le satisface pe amândouă. În primul rând, trebuie ca P să poată într-adevăr să cauzeze Q. Această condiţie este satisfăcută deoarece capacităţile sexuale conduc cu adevărat la procreaţie; în cazul oamenilor, dar şi al păsărilor sau al albinelor. În al doilea rând, pentru a explica de ce există P, trebuie să fie necesar că P cauzează Q. Această condiţie este de asemenea satisfăcută, deoarece faptul că capacităţile sexuale duc la procreaţie este o parte necesară a explicaţiei cu privire la motivul pentru care avem astfel de capacităţi. Altfel spus, dacă nu ar fi la fel şi în cazul păsărilor şi al albinelor, ne-ar fi destul de greu să înţelegem de ce avem de fapt capacităţi sexuale. Chiar şi un darwinist trebuie să recunoască acest punct. (Apropo: dacă v-aţi îngrijorat de explozia populaţiei, puteţi să vă liniştiţi. În ţările în curs de dezvoltare, rata reproducerii este 0,7 şi tot scade, ceea ce înseamnă că următoarea generaţie va reprezenta 70% din cea actuală. Demografii încep să îşi dea seama că ameninţarea de la orizont a suprapopulării globului nu este veridică: în loc de explozie asistăm de fapt la o implozie demografică.)

Pe lângă procreaţie, mai există alte două scopuri asociate în general capacităţilor noastre sexuale. Să le analizăm pe rând. Primul sugerează că scopul sexualităţii ar fi plăcerea. Că exercitarea sexualităţii este sursă de plăcere e greu de negat, dar a spune că plăcerea este scopul sexualităţii este o idee complet greşită. Pentru a vedea de ce, să analizăm analogia dintre a avea relaţii sexuale şi a mânca. Scopul mâncatului este alimentarea trupului. Dar a mânca este totodată şi ceva plăcut. Să presupunem deci că scopul mâncatului este, ca la sexualitate, plăcerea. Atunci orice gest de a mânca ce provoacă plăcere este bun, fie că este sau nu util hrănirii noastre. Unii romani din antichitate ar susţine aşa ceva. Ei îşi prelungeau plăcerea mâncatului la chefurile lor, vomând ce mâncaseră la o masă, pentru a face loc în stomac pentru următoarea masă. Cred că este evident că un astfel de comportament este anormal, dezordonat. Vreau să ajung la faptul că, deşi plăcerea însoţeşte actele exercitării capacităţilor noastre, fie că este vorba de a mânca sau a avea relaţii sexuale, nu devine niciodată scopul capacităţii. Oferă doar un motiv de a ne folosi de aceste capacităţi - un motiv periculos uneori, ce poate intra în conflict cu scopul real şi ne poate conduce pe căi greşite.

Intimitatea unitivă

Cealaltă părere comună este că scopul capacităţilor sexuale este uniunea: producerea unei legături intime între parteneri. Aceasta este o interpretare mai interesantă, dar doar pe jumătate adevărată. Îndrumă în direcţia corectă, fără a merge până la capăt. Care este partea bună? Noi nu am fost concepuţi ca peştii care cooperează doar un moment. Pentru noi procreaţia solicită un parteneriat durabil între două fiinţe, un bărbat şi o femeie, care sunt diferiţi dar complementari. De aici deducem nu că unirea sexuală are un scop diferit, independent de procreare, ci că el are loc în contextul procreării şi caracterizează modul în care procreăm.

Pentru a face, creşte şi educa un copil este nevoie de câte un părinte de fiecare sex. Pentru a-l face, este nevoie de amândoi, pentru că femeia dă ovulul, iar bărbatul îl fertilizează, pentru ca apoi femeia să îl incubeze, rezultând zigotul. Pentru a-l creşte este nevoie de amândoi, deoarece bărbatul este conceput în special pentru protecţia copilului, iar femeia în special pentru nutriţia acestuia. Pentru a-l educa, este nevoie din nou de doi, pentru că el are nevoie de un model al unei persoane de acelaşi sex cu el, de un model al unei persoane de alt sex, şi de un model al relaţiei între persoane de sexe diferite. Mama şi tata sunt împreună de neînlocuit. Parteneriatul lor început la procreaţie continuă chiar şi când copiii cresc mari, pentru că ei au nevoie de ajutor pentru a-şi întemeia propriile lor familii.

Sociologii Sara S. McLanahan şi Gary Sandefur remarcă în cartea lor "A creşte cu un sigur părinte" că "dacă am fi rugaţi să gândim un sistem pentru a ne asigura că nevoile de bază ale copilului sunt îndeplinite, probabil am ajunge la ceva similar idealului de doi părinţi". Desigur, nu este o idee a noastră, ci este planul după care am fost creaţi. Un alt sociolog, René König, explica în "Enciclopedia Internaţională a Dreptului Comparat", referindu-se la copiii proveniţi din orfelinate, că aceştia reuşesc mai puţin în viaţă decât cei din familii medii, chiar dacă în instituţiile unde au fost crescuţi au fost bine îngrijiţi, depăşind - din perspectivă sociologică - nivelul unei familii medii ca igienă, asistenţă medicală, psihologică şi pedagogică. Toate acestea se explică prin faptul că tânjim după intimitatea unitivă, aflată în centrul planului nostru. Fără ea, parteneriatul procreativ ar fi greu de crezut că va dura astfel încât să producă familii sănătoase şi stabile. În concluzie, repetăm, atingerea uniunii între persoane este un scop real al capacităţilor sexuale, dar nu este un scop separat de procreare; pentru oameni, uniunea vine ca parte a "pachetului" procreativ.

Din fericire incompleţi

Permiteţi-mi să explic puţin mai mult natura uniunii sponsale. Intimitatea unitivă este mai mult decât dorinţa sexuală intensă care conduce la plăcerea actului sexual. Organele sexuale au fost gândite pentru a fi complementare. Ceva lipseşte în bărbat, care trebuie să vină de la femeie; şi ceva îi lipseşte femeii, ce poate fi oferit de bărbat. Fiecare singur este incomplet; pentru a fi un întreg, trebuie să fie uniţi.

Faptul că suntem incompleţi este din fericire o adevărată binecuvântare, deoarece face posibil ca bărbatul şi femeia să se dăruiască unui altuia şi le dă un motiv să o facă. Dăruindu-se unul celuilalt, fiecare primeşte în dar ceva ce nu ar putea avea singur. În momentul căsătoriei, fiecare dintre parteneri renunţă la toţi partenerii posibili pentru unul singur - cel din faţă. Este aşa din însăşi natura darului: nu te poţi dărui parţial pe tine, pentru că tu eşti indivizibil. Singurul mod în care te poţi dărui este total. Dăruindu-te total, nu mai pot să fie incluşi alţii în ecuaţie; dacă mai sunt şi alţii, nu este vorba de o dăruire totală.

Putem spune multe despre acest dar, deoarece uniunea dintre trupurile soţilor are o semnificaţie mai mult decât trupească; trupul simbolizează persoana, iar unirea trupurilor simbolizează unirea persoanelor. Este un simbol care participă la însăşi ceea ce simbolizează: unitatea trupurilor este exprimarea în limbajul trupesc a unităţii de viaţă. Filozoful John Finnis observa că în cazul oricărei alte funcţiuni biologice, un singur trup ajunge pentru îndeplinire. O persoană poate să digere mâncarea singură, nu are nevoie de stomacul altcuiva decât de stomacul propriu; poate să vadă singur, nu prin ochii altuia ci ai lui; poate să meargă singur, cu picioarele lui nu ale altuia; şi aşa mai departe cu fiecare capacitate a organelor ce ne compun. Fiecare poate să îşi îndeplinească funcţiunea vitală de unul singur, mai puţin o funcţiune: aceasta este procreaţia.

Dacă ar fi vorba despre respiraţie, ar fi ca şi cum bărbatul ar fi un plămân şi femeia altul, împreună inspirând şi expirând. Dacă ar fi vorba de o inimă, unul ar fi atriu drept, altul atriu stâng, pulsând împreună. Într-un fel similar este cu funcţiunea procreaţiei. Unirea părţilor complementare este singura realizare posibilă a potenţialului procreativ; dacă nu devin "un singur trup" - un singur organism cu două personalităţi - procreaţia nu are loc.

Peisajul sexualităţii

De ce pierd vremea cu aceste probleme? O fac pentru a sublinia densitatea cu care diferitele fire se împletesc împreună în planul sexualităţii noastre. Dăruirea de sine, reciprocă şi totală, sentimentele puternice ale ataşării de celălalt, plăcerea intensă şi procrearea unei noi vieţi sunt legate în natura umană într-un singur şi complex scop. Dacă este adevărat că ele sunt legate în natura umană, atunci dacă încercăm să le rupem unul de altul, ne rupem pe noi înşine. Dacă nu reuşim să înţelegem aceasta ne ruinăm vieţile.

Problema este că nu vrem să credem că aceste lucruri sunt cu adevărat unite; nu vrem "pachetul" pe care ele îl reprezintă. Dorim să ne transcendem propria natură, ca zei. Dorim să luăm doar ce ne convine din elementele planului sexualităţii noastre, să ne bucurăm de părţile ce ne plac, ignorându-le pe celelalte. Unii aleg un element, alţii altul, dar cu toţii au în comun faptul că trăiesc o iluzie: aceea că poţi alege. Uneori această alegere se face pentru "a avea totul". Tocmai aceasta nu se întâmplă. Mai degrabă se refuză totul, căci insistând să îţi însuşeşti doar o parte din plan, sfârşeşti prin a nu avea nimic.

Să ne gândim la peisajul sexualităţii umane ca la un pătrat cu patru colţuri: A, B, C şi D. În colţul A sunt oamenii - în general bărbaţii - care cred ideea fantezistă conform căreia se pot bucura de o mai mare plăcere sexuală dacă îşi instrumentalizează partenerii şi refuză să se dăruiască în relaţie. Făcând astfel, ei cad de fraieri în ceea ce a fost numit "paradoxul hedonist": cel mai bun mod de a ruina plăcerea este să faci din ea scopul tău. Plăcerea vine în mod natural ca o consecinţă a căutării a altceva, precum binele unei alte persoane. Când le vorbesc studenţilor, ilustrez aceasta cu un cântec al lui Mick Jagger pe care cu toţii l-au auzit, deşi ei cred că Rolling Stones este o trupă de bătrânei. Cântecul este "I Can't Get No Satisfaction" ("Nu pot obţine satisfacţie"). Nimeni dintre cei care ascultă acest cântec nu îşi poate închipui că Mick Jagger ar suferi pentru că nu ar avea parte de suficient sex. Problema este că toată satisfacţia obţinută nu mai satisface acum...

În colţul B al pătratului stau alţii - de regulă femei - care încearcă să substituie sentimentele de uniune, uniunii înseşi. Recunoaştem aceasta în falsificarea limbajului intimităţii. Astăzi femeile spun: "Am avut relaţii intime cu el". Ce relaţii intime? "Am făcut sex cu el", aceasta este traducerea brută. La fel de bine sau mai bine ar putea spune: "Am avut relaţii fiziologice cu el", care îţi comunică tot ce trebuie să ştii despre relaţia dintre ei. Cele două părţi s-au antrenat într-un fel de tranzacţie cu trupurile. Poate că au atins unitatea trupească - cu alte cuvinte trupurile lor poate că au acţionat ca "un singur trup", în scopul procreării - dar nu a existat o unitate de viaţă, deoarece aceasta ar cere dăruire de sine reciprocă şi totală. Această unire imperfectă produce sentimente de uniune, pentru că aşa este concepută să producă. Unii confundă aceste sentimente cu ceea ce vor ele să reprezinte şi să încurajeze, mirându-se apoi de ce totul s-a dus de râpă. Doar "ne-am simţit atât de apropiaţi". Partenerul "părea atât de angajat în relaţie". Şi "ne-am simţit atât de bine împreună". Da, aţi avut totul mai puţin substanţa pe care trebuiau să o semnifice aceste sentimente.

În colţul C al pătratului sunt cuplurile care îşi imaginează că respingând latura procreativă a sexualităţii se pot totuşi bucura de latura ei unitivă - cei care deliberat evită aşa numita greutate reprezentată de copii, pentru ca să se bucure de o mai mare intimitate. Nu aşa merg lucrurile. De ce ar merge? Capacitatea unitivă a soţilor nu există doar aşa; există în completarea capacităţii procreative. Ele există ca feţe ale aceleiaşi monede. Iar copiii sunt cei care ne schimbă într-un mod în care avem nevoie disperată să fim schimbaţi. Ei ne trezesc noaptea, îşi udă scutecele, depind total de noi. Vrem nu vrem, ne scot din scoica obiceiurilor noastre egoiste şi ne forţează să trăim sacrificându-ne pentru ceilalţi; ei sunt continuarea necesară şi naturală a şocului pe care egoismul nostru îl primeşte în momentul intrării în căsătorie. Desigur, soţii pot căuta şi fără copii să trăiască sacrificându-se unul pentru celălalt, dar această iubire se întoarce prea uşor spre sine. Să nu creadă cineva că mă refer la cuplurile care nu au copii fără vreo vină din partea lor. Pentru ei a nu avea copii este o pierdere, dar problema pe care doresc eu să o evidenţiez nu este a sterilităţii biologice ci a sterilităţii intenţionate, premeditate. Dacă în cursul natural al lucrurilor noi cu deplină voinţă refuzăm latura procreativă a uniunii sexuale, atunci această uniune este deteriorată. Avem de-a face cu o schimbare dintr-o pereche de doi egoişti "eu" într-un singur egoist "noi".

În colţul D al pătratului sunt cei care gândesc exact invers. Dacă cei dinainte credeau că pot avea dimensiunea unitivă a sexualităţii fără cea procreativă, aceştia din urmă cred că pot avea roadele dimensiunii procreative fără cea unitivă. Acest mod şocant de viaţă nu este încă comun între noi, dar cum tehnologia îl face posibil, şi legile se vor adapta în timp. Faceţi cunoştinţă cu Amber, care locuieşte singură, şi care se întâlneşte din când în când cu Dave, care nu o interesează din punct de vedere sexual. Se culcă ocazional cu Robert, dar nu vrea o viaţă cu el. Amber vrea un copil, fără complicaţiile unei relaţii şi în plus fără să rămână gravidă. Şi dacă aceasta vrea, aceasta va face. Pe Paul îl ia ca donator de spermă, pe Danielle o foloseşte ca donatoare de ovul, iar Brooke va fi incubatorul noii vieţi care, pentru că are nevoie de un tată, va fi vizitată din când în când de Brian pentru a petrece câteva ore împreună. Lăsând la o parte sentimentele noastre în faţa unui astfel scenariu, să vedem ce se întâmplă de fapt. La oameni procreaţia are loc în contextul unei relaţii unitive. A distruge latura unitivă a actului procreativ înseamnă a-l transforma în altceva. Nu mai este procreaţie ci producţie; copilul nu mai este o expresie a iubirii părinţilor, ci un produs. De fapt el nu are părinţi. A fost orfan dinainte de a se naşte. Relaţia lui cu cea care îl va îngriji este aceeaşi cu a unui produs cu cel care l-a cumpărat.

(Contra)Revoluţia

Am dezvoltat doar patru teme în acest articol; permiteţi-mi să le reiau puţin. Prima spune că trebuie să respectăm principiile planului sexualităţii noastre. Aşa cum acele moduri de a trăi care batjocoresc aspectele trupeşti ale planului după care am fost creaţi ne îmbolnăvesc şi ne ucid, tot aşa şi modurile de a trăi care batjocoresc aspectele emoţionale, intelectuale şi spirituale ale aceluiaşi plan ne ruinează şi ne golesc viaţa de sens.

A doua temă spune că evident şi capacităţile sexuale umane au un scop. Aşa după cum capacitatea vederii este pentru a vedea, iar scopul capacităţii digestive este hrănirea noastră, aşa şi scopul capacităţii sexule este procreaţia. Acest scop nu este doar în mintea noastră; aparte de acest scop, nu am avea cum să explicăm de ce avem această capacitate. Mai mult, dacă încercăm să ne folosim de puterile sexuale în modurile care se opun şi violează acest scop, ne opunem şi ne violăm pe noi înşine.

A treia temă este cea a planului uman pentru procreaţie, ce presupune viaţa maritală şi de familie. Pentru peşti nu există; ei se descurcă să procreeze fără acestea. Pentru noi însă există. Altfel spus, noi suntem făcuţi pentru căsătorie şi familie, şi potrivirea pentru ele este unul dintre criteriile planului nostru. Nimeni nu le-a inventat, nimănui nu îi sunt indiferente şi nu a fost vreun timp în istorie când ele să nu fi existat. Chiar şi în dezordine ele persistă. Soţii şi membrii familiilor separaţi de un dezastru de regulă depun eforturi herculiene pentru a se reuni. Căsătoria şi familia nu sunt nişte bunuri aparente, ci bunuri reale, şi regulile şi obiceiurile necesare pentru înflorirea lor ţin de legea naturală.

Tema finală vorbeşte despre legătura sponsală, care îşi are propria structură, ce hrăneşte şi este hrănită de aceste instituţii. Având propriile ei structuri, îşi are şi propriile principii. Printre acestea se numără şi următoarele: fericirea nu poate fi atinsă prin folosirea sexuală a celuilalt; iubirea conjugală cere dăruire reciprocă şi totală. Sentimentele de unire nu sunt un substitut pentru unire; scopul lor este să încurajeze realitatea faţă de care ele reprezintă doar o pregustare. Semnificaţiile procreativă şi unitivă ale sexualităţii sunt unite prin natura lor; nu pot să fie separate fără distorsionarea sau diminuarea ambelor.

Aceste principii sunt motivul real pentru poruncile şi interdicţiile conţinute în morala tradiţională privitoare la sexualitate. Respectaţi-vă părinţii. Îngrijiţi-vă copiii. Păstraţi relaţiile sexuale pentru căsătorie. Faceţi căsătoria rodnică. Fiţi fideli partenerului.

Fie ca noua (sau contra) revoluţie sexuală de acum să îngroape revoluţia sexuală începută secolul trecut. Încheind circuitul, am sosit de unde am plecat. Ceea ce mama Dvs, ba pardon, bunica Dvs, ba pardon, străbunica Dvs v-a spus despre sexualitate a fost adevărat tot timpul. Acestea sunt legile naturale ale sexualităţii.