Revista "Familia creştină" - 01/2006

"Alunelu-Alunelu, hai la joc!", cântau de multe ori cei ai casei, ca nişte copii, întinzând mâinile spre căţelul nu prea înalt, cu păr lung şi ondulat, de culoarea alunelor, şi ochi mari, de aceeaşi culoare caldă. Mai ales privirea lui Alunel e caldă: ţi se uită în ochi ţintă şi, ridicând ba o sprânceană, ba pe cealaltă, te îndeamnă să-i răspunzi, fie şi numai cu o privire sau cu o mângâiere.

Alunel e tare bucuros de joacă şi aleargă cu plăcere pe cărările grădinii, hămăind cu veselie către toţi. Când copiii familiei se întorc acasă din oraşele îndepărtate unde învaţă, e sărbătoare pentru Alunel: câtă alergătură în sus şi în jos prin livadă, ba chiar mai departe, prin Nucărie, câtă hârjoneală, cât râs! În lipsa lor, Alunel îi cheamă la joacă pe pui, dar aceştia nu-l urmează: se simt mai bine printre găini şi raţe, în curtea lor...

Ei, dar vara a trecut... A trecut şi toamna. E linişte mare, nu doar în grădina acoperită de zăpadă, ci şi în casă. Unde e stăpâna care, de cum fusese adus în curte, îi dăduse pe dată acest nume vesel, bucuroasă să-l primească la ei? Plecase. După ce o căutase iar şi iar prin casă, Alunel se oprise agitat în faţa stăpânului: "Unde-i?" Mâna lui ridicată spre cer i-a dat răspunsul, dar cuvintele se înecaseră în tăcere.

Acum stăpânul stă cuc cea mai mare parte a zilei. Nu merge la nimeni şi puţini vin să-l vadă. I se pare că nu are ce le spune: "Ce le-ar păsa unor străini de gândurile mele?" Şi azi aşa, mâine aşa, începuse să nu le mai deschidă uşa prea bucuros, să le vorbească tot mai ursuz, să-i privească bănuitor, mai apoi duşmănos...

Nici Alunel nu mai îndrăznea să se apropie, căci bătrânul îl repezise de câteva ori.

Pe nemeritate: câinelui nu-i plăcea tăcerea aceea apăsătoare şi nici frigul care se ţese tot mai aspru când stai departe unul de altul: încercase de aceea să-l agrăiască, lătrând vesel, dând din coadă şi apropiindu-se destul de mult.

"Marş!"

"Chiar Marş?!" păruse că se miră întristat Alunel, dând înapoi, după o tresărire de spaimă.

Dar într-una din seri, în acest decembrie înaintat, i se păru lui Alunel că sprâncenele bătrânului sunt mai adunate, că fruntea îi e mai încreţită, că e mai mohorât ca oricând, mai înnegurat. De multă vreme nu se mai mişcase deloc.

Deodată, câinele simţi că frica îl părăseşte şi inima i se încălzeşte, ca de milă.

Se apropie încet de bătrân, tot mai mult. Şi mai mult. Era lângă el acum.

Se înfioră, descoperind că ochii stăpânului păreau să nu vadă nimic. Îi veni să fugă departe, atât erau de pustii. Dar îşi luă inima în dinţi şi, ridicându-şi botul, şi-l aşeză încet de tot pe genunchii bătrânului. Ochii lui calzi nu se dezlipeau de ochii acestuia, îndemnându-l cumva să-l privească la rândul său. Şi iată că pustiul se înroură: ochii cei goi şi mohorâţi prinseră mai întâi culoarea tristeţii şi începură să picure lacrimi. Apoi culoarea duioşiei. Mâinile se întinseră, după multă vreme, spre capul cald al câinelui.

Alunel ştia că de acum sunt iarăşi prieteni, că îşi vor împărtăşi multe şi primea mângâierea. Bătrânul începu într-adevăr să-i vorbească. Îi spuse multe, multe. Alunel nu va spune niciodată ce.

"Fiindcă nu ştie să vorbească!" ar putea spune vreunul dintre noi. Sau poate că pentru că trebuie să ştii păstra secretele pe care ţi le încredinţează prietenii...?

De-acum stătea în fiecare seară lângă bătrân şi îl încălzea cu blana lui deasă şi buclată sau primindu-i mângâierea, se priveau cu drag în ochi unul pe altul.

Aşa şi astă seară. Lui Alunel îi fugi gândul, fără să ştie de ce, la ariciul cel bătrân din grădină. Acesta nu era dintre tovarăşii lui de joacă. Stătea mereu în vizuina lui curată, foarte ferită. Doar seara, când paşii oamenilor se opreau în casă, îl putea întâlni şi el.

Odată, între două pufnituri, îi spusese totuşi că îl cheamă Ţepea. Alunel prinsese parcă şi o ameninţare în felul în care îi spusese acest nume scurt. Aşa că vru să-i arate ariciului că nu se teme şi începuse să latre tare. Ţepea se adună tot. Nu mai pufnea. De la o vreme, ne mai ştiind ce să facă, Alunel plecase în căutarea altor prieteni de joacă. La întoarcere, ariciul nu mai era de găsit. Uneori, noaptea, i se părea că-l mai aude prin grădină, dar nu-l mai văzuse niciodată. Îi părea rău.

Părul cărunt al bătrânului singuratic sau sprâncenele lui zbârlite să-i fi adus aminte de ţepii ariciului? Sau mai curând purtarea lui dinainte? Alunel nu era sigur.

Dar cum descoperise că, dacă ai curajul să te apropii de cel pe care îl vezi singur şi trist, îi poţi aduce mângâiere şi, chiar fără cuvinte, îi poţi spune că îi eşti prieten, se hotărî să-l caute pe ariciul cel retras. "Poate şi el mă aşteaptă, dar nu îndrăzneşte s-o arate... Poate mă va lăsa să-i spun Ţepeluş, să mă apropiu şi chiar să ne jucăm puţin împreună...!"

Alunel de-abia aşteaptă primăvara, când aricii ies şi ei pe afară!