Revista "Familia creștină" - 01/2006 

ALUNEL ȘI ȚEPELUȘ
Maria Goția

Revigorarea Hollywood-ului?CuprinsSatana și sfinții: luându-l în serios pe Prințul Întunericului

 

"Alunelu-Alunelu, hai la joc!", cântau de multe ori cei ai casei, ca niște copii, întinzând mâinile spre cățelul nu prea înalt, cu păr lung și ondulat, de culoarea alunelor, și ochi mari, de aceeași culoare caldă. Mai ales privirea lui Alunel e caldă: ți se uită în ochi țintă și, ridicând ba o sprânceană, ba pe cealaltă, te îndeamnă să-i răspunzi, fie și numai cu o privire sau cu o mângâiere.

Alunel e tare bucuros de joacă și aleargă cu plăcere pe cărările grădinii, hămăind cu veselie către toți. Când copiii familiei se întorc acasă din orașele îndepărtate unde învață, e sărbătoare pentru Alunel: câtă alergătură în sus și în jos prin livadă, ba chiar mai departe, prin Nucărie, câtă hârjoneală, cât râs! În lipsa lor, Alunel îi cheamă la joacă pe pui, dar aceștia nu-l urmează: se simt mai bine printre găini și rațe, în curtea lor...

Ei, dar vara a trecut... A trecut și toamna. E liniște mare, nu doar în grădina acoperită de zăpadă, ci și în casă. Unde e stăpâna care, de cum fusese adus în curte, îi dăduse pe dată acest nume vesel, bucuroasă să-l primească la ei? Plecase. După ce o căutase iar și iar prin casă, Alunel se oprise agitat în fața stăpânului: "Unde-i?" Mâna lui ridicată spre cer i-a dat răspunsul, dar cuvintele se înecaseră în tăcere.

Acum stăpânul stă cuc cea mai mare parte a zilei. Nu merge la nimeni și puțini vin să-l vadă. I se pare că nu are ce le spune: "Ce le-ar păsa unor străini de gândurile mele?" Și azi așa, mâine așa, începuse să nu le mai deschidă ușa prea bucuros, să le vorbească tot mai ursuz, să-i privească bănuitor, mai apoi dușmănos...

Nici Alunel nu mai îndrăznea să se apropie, căci bătrânul îl repezise de câteva ori.

Pe nemeritate: câinelui nu-i plăcea tăcerea aceea apăsătoare și nici frigul care se țese tot mai aspru când stai departe unul de altul: încercase de aceea să-l agrăiască, lătrând vesel, dând din coadă și apropiindu-se destul de mult.

"Marș!"

"Chiar Marș?!" păruse că se miră întristat Alunel, dând înapoi, după o tresărire de spaimă.

Dar într-una din seri, în acest decembrie înaintat, i se păru lui Alunel că sprâncenele bătrânului sunt mai adunate, că fruntea îi e mai încrețită, că e mai mohorât ca oricând, mai înnegurat. De multă vreme nu se mai mișcase deloc.

Deodată, câinele simți că frica îl părăsește și inima i se încălzește, ca de milă.

Se apropie încet de bătrân, tot mai mult. Și mai mult. Era lângă el acum.

Se înfioră, descoperind că ochii stăpânului păreau să nu vadă nimic. Îi veni să fugă departe, atât erau de pustii. Dar își luă inima în dinți și, ridicându-și botul, și-l așeză încet de tot pe genunchii bătrânului. Ochii lui calzi nu se dezlipeau de ochii acestuia, îndemnându-l cumva să-l privească la rândul său. Și iată că pustiul se înroură: ochii cei goi și mohorâți prinseră mai întâi culoarea tristeții și începură să picure lacrimi. Apoi culoarea duioșiei. Mâinile se întinseră, după multă vreme, spre capul cald al câinelui.

Alunel știa că de acum sunt iarăși prieteni, că își vor împărtăși multe și primea mângâierea. Bătrânul începu într-adevăr să-i vorbească. Îi spuse multe, multe. Alunel nu va spune niciodată ce.

"Fiindcă nu știe să vorbească!" ar putea spune vreunul dintre noi. Sau poate că pentru că trebuie să știi păstra secretele pe care ți le încredințează prietenii...?

De-acum stătea în fiecare seară lângă bătrân și îl încălzea cu blana lui deasă și buclată sau primindu-i mângâierea, se priveau cu drag în ochi unul pe altul.

Așa și astă seară. Lui Alunel îi fugi gândul, fără să știe de ce, la ariciul cel bătrân din grădină. Acesta nu era dintre tovarășii lui de joacă. Stătea mereu în vizuina lui curată, foarte ferită. Doar seara, când pașii oamenilor se opreau în casă, îl putea întâlni și el.

Odată, între două pufnituri, îi spusese totuși că îl cheamă Țepea. Alunel prinsese parcă și o amenințare în felul în care îi spusese acest nume scurt. Așa că vru să-i arate ariciului că nu se teme și începuse să latre tare. Țepea se adună tot. Nu mai pufnea. De la o vreme, ne mai știind ce să facă, Alunel plecase în căutarea altor prieteni de joacă. La întoarcere, ariciul nu mai era de găsit. Uneori, noaptea, i se părea că-l mai aude prin grădină, dar nu-l mai văzuse niciodată. Îi părea rău.

Părul cărunt al bătrânului singuratic sau sprâncenele lui zbârlite să-i fi adus aminte de țepii ariciului? Sau mai curând purtarea lui dinainte? Alunel nu era sigur.

Dar cum descoperise că, dacă ai curajul să te apropii de cel pe care îl vezi singur și trist, îi poți aduce mângâiere și, chiar fără cuvinte, îi poți spune că îi ești prieten, se hotărî să-l caute pe ariciul cel retras. "Poate și el mă așteaptă, dar nu îndrăznește s-o arate... Poate mă va lăsa să-i spun Țepeluș, să mă apropiu și chiar să ne jucăm puțin împreună...!"

Alunel de-abia așteaptă primăvara, când aricii ies și ei pe afară!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire