Revista "Familia creştină" - 01/2006

Începutul unui an predispune la filozofare, dar nu-i mai puţin adevărat că orice început e o bună temă de cugetare. Credem deci că o privire asupra câtorva orizonturi din realitatea Creaţiei se potriveşte cu această primă ediţie din anul 2006 a revistei noastre.

Este, în plus, o realitate apropiată de familie, din poziţia acelei inefabile demnităţi de a fi custode al vieţii, al noilor vieţi chemate la existenţă printr-o miraculoasă "colaborare" cu Creaţia divină.

Nu putem să nu ne gândim că astăzi această temă cuprinde şi un orizont de acută dezbatere cu conotaţii etice, în impasul "confundării rolurilor", de Creator şi pro-creator.

E o inconsecvenţă aparent măruntă: a admite, privind la propria persoană, că Dumnezeu ne-a chemat la existenţă, ne-a chemat cu numele nostru, deci în unicitatea persoanei - pe de o parte, iar pe de altă parte a considera copilul zămislit - numit cu prea mare uşurinţă cu termenul generic de embrion - un simplu obiect de laborator, o sumă de ţesuturi, de celule. De ce să-l numim embrion şi nu ceea ce este de la început, având în momentul creaţiei şi evoluţia inclusă: o persoană, un copil?

Fascinaţi de putinţa cu care ne-a înzestrat Creatorul, de a avea libertatea şi capacitatea să-i aprofundăm orizonturile mirifice ale creaţiei, am trecut - poate fără să ne dăm seama - graniţa dintre material şi inefabil şi am pierdut din vedere - depreciind tocmai partea sublimă a fiinţei noastre - aspectul sacru al vieţii.

La izvorul ei se află o treime: două persoane umane, care în complementaritatea lor alcătuiesc o unitate, şi Creatorul divin. Este un act de iubire perfect.

Citeam recent despre unul dintre cazurile - care tind să devină tot mai numeroase - ale copiilor care-şi cunosc doar mama, dar nu şi tatăl, fiind aduşi pe lume în regim de anonimat patern. Aceşti copii trăiesc de la o vârstă cu obsesia frenetică de a-şi descoperi părintele ascuns; şi este o firească dorinţă umană de a-şi cunoaşte sursa, izvorul sosirii sale pe lume, obsesie care-i conduce gândul la un gest de iubire binecuvântat de Creator... Nu pot să nu amintesc aici o scurtă meditaţie a Monseniorului Ghika, unul din "gândurile pentru zilele ce vin" sau "pentru şirul zilelor": "Abandon et offrande dans le geste de la source" (din "Monseniorul" de Horia Cosmovici, editura M.C. 1996). Ca toate aforismele sale, scrise în limba franceză, traducerea în limba română implică o multiplicitate de perspective. Abandonare (de sine) şi ofrandă, în "actul" izvorului.

Privind fireasca dorinţă umană de a cunoaşte propriile începuturi, remarcăm înalta demnitate a părinţilor. Papa Ioan Paul al II-lea accentua mult responsabilitatea maternităţii şi paternităţii, pe care modernitatea le-a supus la grele încercări. Se constata la un moment dat o criză a paternităţii (cu implicaţii sociologice puternice şi felurite, una dintre ele fiind, de exemplu, recenta revoltă a suburbiilor imigraţiei din Franţa). Dar o privire mai atentă arată că nu se poate vorbi despre o criză a paternităţii fără una a maternităţii şi invers. Deja în prima parte a secolului trecut, prin diferite consecinţe ale ascensiunii mişcărilor feministe precum liberalizarea avortului, se putea observa o posibilă criză a maternităţii. Este contextul în care apăreau - spre întărirea spirituală a familiilor - cărţi despre misiunea şi demnitatea deosebită a mamei. La un mic interval de timp, au fost publicate două cărţi de referinţă, purtând acelaşi titlu: "Mama", una semnată de Monseniorul Ioan Suciu şi alta de Cardinalul Mindszenty.

Faptul că paternitatea şi maternitatea "funcţionează" împreună, şi că rolurile bine determinate - cel patern şi cel matern - se condiţionează reciproc, ne îndreaptă privirea spre un nou orizont de contemplaţie privitor la "unitatea" oricărui început; dar ne demonstrează o dată în plus că ceea ce noi credem a fi un început urmat de o evoluţie (de exemplu creşterea şi maturizarea copilului), pentru Providenţă este o realitate unică: Creaţia.

Desigur, poetul, dispus să creadă în mister, vede această realitate mai aproape decât filozoful, care o deduce în mod raţional. El se întâlneşte cu revelaţia divină şi este mai dispus la credinţă. Îmi amintesc cum a definit un copil poetul: "este cel care priveşte numai în sus". Ţin minte tăcerea care ne-a cuprins pe noi, adulţii care eram de faţă. Şi cred că nu doar eu am avut atunci impulsul firesc de a "clasifica" oamenii în cei ce privesc în sus şi cei ce privesc în jos (îmi doresc să fi fost o clasificare lipsită de pretenţiile critice ale adultului, dar cu înţelepciunea inefabilă a "copilului" care dăinuie în fiecare dintre noi).

Gândindu-mă la capacitatea poetului de a desluşi orizonturile Creaţiei, îl invoc pe Sfântul Francisc de Assisi, cu al său "Cânt al făpturilor", şi cred că cea mai directă şi sigură cale de a ne cunoaşte "izvorul" este să-L binecuvântăm pe Creator.