Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta. (Sf. Augustin - Confesiuni, cartea a X-a, cap. XXVII)

Ştiu că nu există scăpare, şi totuşi trăiesc. Şi nu din indolenţă, ci bucurându-mă mereu şi suferind în egală măsură. Singura mea speranţă stă în faptul că nu înţeleg temeiul acestei bucurii, care nu poate fi descrisă adecvat decât în termenii unei mistici a luminii. [...] Numesc inexplicabilul acestei bucurii transcendenţă. Nu există nici un motiv să fiu fericit, iar fericirea nu o merit. Totuşi ea există, şi îmi e, Dumnezeu fie binecuvântat, mereu dăruită. Numesc temeiul inexplicabil al acestei fericiri DUMNEZEU. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

"Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Aşa că nu fi neliniştit." (Blaise Pascal - Cugetări)

A-ţi lăsa, la moarte, sufletul lui Dumnezeu. A-L trece, primul, pe lista moştenitorilor... (Andrei Pleşu - Jurnalul de la Tescani)

Cuvântul unui avva către discipolii săi: "Trăiţi o vreme când dacă veţi încălca a zecea parte din Lege veţi fi pierduţi; dar va veni o vreme când cel care va ţine a zecea parte din Lege se va mântui." (din Pateric)

Copiii resimt Crăciunul ca pe o sărbătoare. Aşa simt şi eu cuvintele Evangheliilor: ca pe un sacrament al bucuriei. [...] Asemeni copiilor, găsesc în a fi creştin sentimentul bucuriei înalte şi certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi şi că desfăşurarea ei nu are capăt. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Este adevărat că oferirea încercărilor noastre constituie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, nefiind, bineînţeles, suferinţele în ele însele care îi plac lui Dumnezeu, ci acel soi de zâmbet interior pe care îl păstrăm în adâncul inimii, atunci când trupul sau sensibilitatea noastră sunt rănite. (Pierre Theilhard de Chardin)

Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba: "cine eşti?", îi voi spune: "lasă-mă să-ţi spun mai întâi pe cine am iubit, apoi îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost." (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar - L-am putea însoţi? (C. S. Lewis - Despre minuni)

Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi seninătate ca să ştiu să accept lucrurile pe care nu le pot schimba. Dă-mi curaj ca să mă pot strădui să schimb ce se poate schimba. Dă-mi înţelepciune ca să pot deosebi ce se poate schimba de ceea ce nu se poate schimba. (Marcus Aurelius)

Am avut câteva momente de profundă bucurie, zilele acestea, la gândul că eliberarea mea depinde numai de mine însumi şi nu de împrejurări exterioare. Unde este împărăţia lui Dumnezeu? În noi înşine. (Julien Green - Jurnal)

Dragostea nu are limite; dacă are, nu mai este dragoste. (François-Xavier Nguyen Van Thuan)

Această iubire monstruoasă nu ne lasă nici un răgaz! Stă la pândă, şi îndată ce încetăm o clipă să ne mai luptăm cu ea, năvăleşte în noi. El nu ne părăseşte niciodată, căci iubirea lui e veşnică. La cel mai mic semn de slăbiciune, se năpusteşte asupra sufletului, îl atrage la sine, îl înnebuneşte. Se pune în faţa lui ca un slujitor, îi vorbeşte blând, şi, ca sufletul să-l audă, face pustiu în jurul lui şi tăcere în el, îl atrage într-un loc deşert şi tainic. Cercetat de iubire, îi va păstra o amintire crudă, care-l va bântui până-n ziua morţii. Toate plăcerile lumii nu vor putea şterge amintirea iubirii stranii pe care n-a putut s-o accepte şi pe care o doreşte acum cu o pasiune plină de remuşcare şi deznădejde. (Julien Green - Jurnal)

Gândul suprem pe care îl putem gândi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu-l putem gândi până la capăt. Există o disproporţie uriaşă între înzestrarea noastră curentă şi anvergura acestui gând. Miraculos e până şi faptul că realizăm această disproporţie. [...] Tensiunea activă spre Dumnezeu ţine de statutul ontologic al creaturii. Mi se cere, deci, să nu uit că am de a face cu un dat infinit (şi, ca atare, de neposedat), dar să mă situez faţă de el în postura efortului plin de speranţă: să-mi valorific maximal capacităţile, pentru a mă apropia de Dumnezeu cât mai mult cu putinţă. Pe scurt, e vorba a lua imposibilul ca ţintă, ştiind că e imposibil: a gândi la limita puterilor tale de gândire, a încerca să pricepi la limita puterilor tale de pricepere. A fi într-o harnică ofensivă, fără iluzii, dar plin de încredere. Efortul şi îndrăzneala sunt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale. [...] În fond, problema se pune la fel în plan ascetic şi etic: Dumnezeu îmi cere mereu o performanţă care mă depăşeşte (vezi predica de pe munte). Orice credincios ştie că nu va fi niciodată - în planul virtuţii - la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gândeşte să abdice de la efortul ascetic, sub cuvânt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui. (Andrei Pleşu - Jurnalul de la Tescani)

Fundamentala necesitate a omului întrucât vieţuieşte ca om: de a nu fi robul niciuneia din creaţiile sale, de a nu fi încai robul personalităţii sale deja realizate, ci de a încerca întotdeauna depăşirea, creşterea, rodirea, în pofida oricăror victorii sau agonii. Acesta e unul din sensurile existenţei: de a o epuiza conştient şi glorios, în cât mai multe văzduhuri, de a te împlini şi rotunji continuu, de a afla ascensiunea, iar nu circumferinţa, drum care să înfăptuiască toate virtuţile şi să reveleze nu o inteligenţă sau o încrengătură de instincte, ci omul. (Mircea Eliade - Soliloquii)

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. (Nicolae Manolescu - Cititul şi scrisul)

M-a scutit Dumnezeu să nu cred, aşa cum m-a scutit să merg în patru labe sau să mănânc iarbă. (Julien Green - Jurnal)

Cotidianul nu este umil decât pentru ne-simţirea noastră. În fapt, ceea ce trăim este un miracol continuu, egalat doar de faptul că trăim într-adevăr. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Timpul e făcut din credinţă nestrămutată şi din îndurare fără margini. (Hölderlin)

Ideea unui suflet este un lucru atât de mare şi atât de capabil să farmece spiritele cu frumuseţea sa încât, dacă ai avea ideea sufletului tău, nu te-ai mai putea gândi la altceva. (Malebranche)

Când spun cuiva "Te iubesc", îi spun de fapt că nu va muri niciodată. (Gabriel Marcel)

Dacă fazele cristalizării iubirii pot fi oarecum precizate, momentul îndrăgostirii niciodată. Moartea şi iubirea intră în noi prin intermediul unor clipe care nu sunt ale timpului. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Când ai înţeles că nu este nimic degradant în a fi fost îngenunchiat de iubire, deja în tine s-a născut ceva care nu îţi va putea fi smuls niciodată. Nici tortura, nici decrepitudinea bătrâneţii, nici moartea violentă, nici măcar senilitatea nu pot anula demnitatea fundamentală a omului care a fost iubit, şi care a dăruit iubire. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Ştiu să gândesc. Ştiu să aştept. Ştiu să postesc. (Hermann Hesse - Siddhartha)

Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii. (Mircea Eliade - Oceanografie)

Toate făpturile pe care le-am iubit sunt zidite în mine până la Judecata de Apoi. Iar motivul pentru care le-am iubit este că ele existau în mine încă de mult, cu mult înainte ca înţelegerea să dea seamă. [...] Tot ce nu mi s-a întâmplat, şi am iubit, mi se va întâmpla. Iar tot ce am iubit, se va reîntoarce mereu, fără răgaz, în mine. (H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Ceea ce este greu nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni. (Monseniorul Vladimir Ghika)

Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară. - Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi - oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente - mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări în invizibil? (H.-R. Patapievici - Omul recent)

În inima visului sunt singur. Rămas fără nici o garanţie, despuiat de artificiile limbajului, de protecţiile sociale, de ideologiile liniştitoare, mă regăsesc în izolarea totală a făpturii în faţa lumii. Din mine nu mai rămâne decât făptura şi soarta ei, inexplicabila şi atotputernica ei soartă. Descopăr uluit că eu sunt această viaţă nesfârşită: o fiinţă ale cărei origini sunt dincolo de tot ceea ce pot cunoaşte, a cărei soartă depăşeşte orizonturile unde-mi ajunge privirea. În străfundurile singurătăţii, după ce am avut curajul să accept sărăcia, nu regăsesc disperarea, nici tristeţea. Pierzându-mi speranţa în tot ce îmi oferea lumea, n-am ajuns la dezolare. Renunţând la comuniunile facile şi întristătoare care se stabilesc între indivizi în viaţa de toate zilele, nu mi-am pierdut bucuria. Făptură, mă aflu cu celelalte făpturi în comunitatea cea mai profundă, care nu există decât în centrul sufletului. Din vis, mă întorc cu acea putere de a iubi viaţa, de a iubi oamenii şi lucrurile şi faptele, pe care o uitasem şi de care mă dezvăţasem părăsind paradisul copilăriei. (Albert Beguin - Sufletul romantic şi visul)

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni - ei nu pot fi mulţi - pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. (Gabriel Liiceanu - Declaraţie de iubire)

Pe planeta noastră moartă şi pustie, nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus. (Dan Tărchilă - Jurnal de vise)

Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop şi mijloc al vieţilor noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun-simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemână. [...] Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale - fie acestea doar gândurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decât firele de nisip din tot universul. (H.-R. Patapievici - Omul recent)

Nu este dureros să suferi pentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. (Sf. Vasile cel Mare - Despre Duhul Sfânt, cap. XXIX)

Nu există război sfânt (jihad); numai pacea este sfântă. (Ioan Paul al II-lea)

A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. (Soren Kierkegaard)

Mă rog Ţie, Dumnezeul meu, fă-mă să Te cunosc şi să Te iubesc, ca să pot sta în Bucuria Ta. Şi dacă aceasta nu e cu putinţă pe de-a întregul în această viaţă, ajută-mă măcar să înaintez până-ntr-atât încât Bucuria Ta să mă cuprindă cu totul, altcândva; fie ca ce ştiu despre Tine aici să crească atât cât să ajungă la împlinire dincolo; fie ca Iubirea de Tine să crească aici, pentru a fi totală dincolo; fie ca bucuria mea de-acum să fie uriaşă în speranţă, pentru ca dincolo ea să fie totală în fapt! (Sf. Anselm din Canterbury)

Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă. [...] Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor - nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită. (Monseniorul Vladimir Ghika)

Noi suntem înclinaţi în mod natural - şi educaţi în mod iresponsabil - să credem că, pentru chiverniseala destinului nostru, nu ne sunt trebuincioase decât împrejurări favorabile, bunătăţi, răsfăţuri şi noroace. Nimeni nu se roagă să capete vreo încercare aspră, vreo năpastă, vreun eşec. Şi nimeni nu crede că asemenea neajunsuri pot veni prin intermediul îngerului, consacrat, îndeobşte, ca un produs de cofetărie. Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu intră în iconografia noastră mentală, deşi e unul din cele mai caracteristice portrete ale sale. Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri aşa ceva. (Andrei Pleşu - Despre îngeri)

În această lume întunecată care ne înconjoară, orice lumină interioară, orice bucurie intimă şi siguranţă intimă se datorează întunericului de pe Golgota. Să nu uităm niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. (Hans Urs von Balthasar)

Doamne, fă ca cei răi să devină buni, iar cei buni să devină simpatici. (Papa Ioan al XXIII-lea)