Revista "Familia creştină" - 04/2005

Ca de undeva de departe, mai mult ca-ntr-un suspin, brăduţul auzea în amintire ciripitul prietenilor din pădure: "Vei fi fericit!..." din acea dimineaţă de început de iarnă...

De o vreme ningea în fiecare zi. În liniştea pădurii cu urme puţine şi repede acoperite de fulgi moi, prinseseră să răsune lovituri seci de secure. Brazii tineri, care abia ce se înălţaseră în vară deasupra tufelor de mure, se înfiorară:

- Au şi venit tăietorii de lemne? îndrăzniră ei să ridice o întrebare spre brazii cei falnici din apropiere.

Aceştia însă păreau să nu aibă altă grijă decât să-şi lase crengile largi să prindă orice adiere, care risipea apoi în aer o pulbere fină şi scânteietoare de zăpadă.

Doi piţigoi prieteni se aşezară în brăduţul nostru şi îi ciripiră:

- Sunt căutătorii de pomi de Crăciun! Sunt căutătorii de pomi de Crăciun!

Brăduţul tăcu puţin, apoi întrebă cu glas nesigur:

- E de bine sau de rău?

- Dacă te vor alege pe tine, te vor lua de aici...

- E de rău, deci! Nici nu-i venea să mai întrebe cum se va petrece asta, căci i-o spunea răspicat zgomotul securii. Era speriat de moarte.

Dar piţigoii ciripiră iute mai departe:

- E adevărat că-ţi vor lovi tulpina cu securea, dar altfel nu se poate: numai aşa vei putea sărbători Crăciunul într-o casă cu copii!

- Te vor împodobi cu globuri, cu beteală şi cu lumânări şi vei străluci cu fiecare rămurică! În vârf îţi vor aşeza un înger frumos din hârtie aurită. Când îl vor privi, toţi, mari şi mici, îşi vor aduce aminte de îngerul care le-a vestit păstorilor Naşterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu... Şi-I vor cânta colinde.

"Multe mai ştiu piţigoii..." se gândea brăduţul, şi era adevărat, căci atunci când cauţi firimituri pe la ferestre, prinzi multe din zbor!...

Şi brăduţului îi suna cumva cunoscută această veste de demult care, într-un chip nelămurit încă, îl umplea de bucurie. "Viaţa mea nu va mai fi la fel..." O simţea. Urma să se petreacă ceva important.

Nu, nu era vorba de izbitura tăişului aproape de rădăcină... Lacrimile mari de răşină care picurau din tăietură nu erau de părere de rău. Brăduţul era în drum spre cei cărora le va aduce bucuria Crăciunului, şi nu voia să o umbrească cu durerea lui.

Piţigoii, refugiaţi în tufişurile apropiate la ivirea străinilor, îşi făcuseră apoi curaj şi-i zburau în preajmă, ciripind, până ce brăduţul fu pus în sanie.

- Vei fi fericit! Drum bun!

- Va fi cea mai frumoasă zi din viaţa ta!

- Cea mai fericită!

Sania zbura la vale şi ecoul acelui ciripit se împletea cu clinchetul clopoţeilor. "... Cea mai fericită!... Fericită!"

Şi aşa a fost! Erau încântătoare globurile colorate, jucăriile micuţe de sticlă poleită, firele îmbelşugate de beteală... Era ca de poveste licărul lumânărilor care făceau să freamete tot frunzişul şi alte raze să aurească fiecare din podoabele cele minunate... Dar ce să fie mai frumos decât feţele acelor oameni bucuroşi, care se ţineau îmbrăţişaţi şi colindau, luminaţi de gânduri bune?...

"De raze mii străluceşte pomul şi ni se clatină uşor... Să fi şoptit, cum a zis Domnul: 'O bucurie tuturor!'...?" Brăduţul ştia acum: aceasta era clipa lui, clipa cea mare! Şi mireasma lui umplea toată casa. Era fericit.

Brăduţul, acum pe jos, în zăpada amestecată cu noroi de lângă container, nu regreta pădurea, nu suspina după aerul tare al muntelui: el fusese pom de Crăciun! Nu mai purta nici un glob, nici un fir de beteală, căci toate fuseseră strânse în cutii, pentru Crăciunul următor, dar crenguţele îi rămăseseră în aceeaşi poziţie, cum erau atunci. Brăduţul nostru era curajos şi nu-şi plângea de milă, ci încerca să ţină minte cât mai bine şi cât mai mult timp bucuria din privirile oamenilor cu care îşi petrecuse Crăciunul.

"... Doi îngeri albi din cer coboară şi lângă pom au îngenuncheat... Se-nchină-n taină şi apoi zboară, plutind spre cerul îndepărtat..." Brăduţul îi petrecu în gând pe îngerii din colind şi se dori o secundă şi el în zbor spre cerul lui Dumnezeu. Dar Ziua de Crăciun trecuse.

Nu ştiu însă cum de tocmai atunci se opri lângă container un biet zdrenţăros înfrigurat. Puse repede mâna pe brad şi din două mişcări îşi încropi din el un foc pe cinste, chiar acolo. Întinse mâinile spre flăcări mai să le atingă, să le prindă toată căldura. Brăduţului nu-i venea să creadă ce i se întâmplă: ardea, ardea chiar el. Dintre flăcări, întâlni o clipă privirea luminată a omului care, în sfârşit, se încălzea! Nu mai apucă să vadă mai mult, căci fu cuprins cu totul de foc. Se lăsă în voia lui. Simţi cum se împuţinează tot mai mult, cum devine tot mai uşor, tot mai uşor, în timp ce un roi de scântei se înălţau fericite, pe urmele îngerilor.