Revista "Familia creştină" - 04/2005

Ni-i amintim, oarecum vag, ca blajini închinători din icoanele Naşterii sau uimiţi adoratori în clar-obscurul unor tablouri de maestru... Colindele i-au adus pe plaiurile noastre cu flori de câmp în mână... Şi totuşi, citind Evanghelia Naşterii lui Isus, îi descoperim pe păstorii din Betleem nu doar ca oameni în carne şi oase, dar şi faptul că tocmai ei, cei trecuţi şi astăzi cu vederea, întocmai ca în vremea lor, au un rol de minunată demnitate, care le vine de Sus.

Dragoste care veghează

Sfântul Evanghelist Luca ne spune despre ei că stăteau afară în câmp şi vegheau noaptea împrejurul turmei lor. Vegherii din timpul zilei, cu purtarea mioarelor la păşune şi apă bună, cu chemarea fiecăreia pe nume pentru a nu rătăci pe cărări străine, îi urmează vegherea de noapte, care cuprinde turma adormită cu o atenţie la fel de iubitoare, căci fiarele pândesc la un pas de tabără, iar furii îndrăznesc, la cea mai mică slăbiciune a păstorilor, poate chiar şi cei dintre oamenii tocmiţi cu simbrie.

Vegherea presupune să dai întâietate altcuiva, îndemnat de grijă, îndemnat de milă, să rămâi cu ochii deschişi; iar ochii deschişi sunt şi conştienţă, puternică ancorare în realitate; mai înseamnă să fii pregătit de înfruntări aspre, să ai curaj; vegherea nu ţine o noapte numai, ci face parte din viaţa acestui străjer credincios. Veghere fără dragoste nu se poate: dragostea este aceea care îi dă sens. Iată prima descoperire, anume că viaţa acestor oameni are un sens.

Dragoste smerită

Celor credincioşi în cele mici, Dumnezeu le încredinţează mult: deodată, un înger al Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, iar păstorii s-au înfricoşat.

Să fie aceasta teama în faţa necunoscutului, să fie cutremurarea la atingerea dumnezeirii? Mai mult: ei s-au purtat cu simplitatea celui care în nici un chip nu se socoteşte îndreptăţit la minune, cu smerenia adevărată a celui care le primeşte toate ca pe un dar şi pentru toate mulţumeşte.

Dragoste care ţine vie credinţa

Spiritul golit de căutarea de sine, care îşi recunoaşte puţinătatea, inima de copil, se potriveşte atât de bine cu aşteptarea darului de Sus!

Când le vesteşte bucuria Naşterii lui Isus, îngerul li se adresează ca unora aflaţi în această aşteptare, asemenea vechilor profeţi, ca unora dornici de Mântuire. Le dă un semn sărac, un semn tainic, care cere însă putere; un semn potrivit cu inima lor - căci Dumnezeu ştie că ei pot crede că a cercetat pe poporul Său. Copilul nou născut, înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle, este un semn menit să le sporească smerenia, să le împlinească aşteptarea credincioasă, să le crească dragostea, să-i apropie cu şi mai multă încredere de Dumnezeu, Care, iată, este atât de aproape! S-au dus aşadar de grabă şi I S-au închinat.

... din care se naşte spiritul vestirii

Întâlnirea cu Mântuitorul le deschide buzele pentru a vesti la rândul lor cele spuse de înger despre acest Copil: «Nu vă temeţi, căci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul, căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Cristos, Domnul». Iar spusele lui erau adevărate.

Slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce le auziseră şi le văzuseră se întorc păstorii la turmă! Maria nu cântase oare şi ea: «Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură de Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a servei Sale»?

Inima iubitoare este trează, este răbdătoare şi dornică, aşteaptă cu încredere, crede cu smerenie, primeşte darul cu recunoştinţă şi se închină cu bucurie; transformă bucuria în vestire şi, prin toate, aduce slăvire şi laudă lui Dumnezeu, pentru toate. Păstorii ne învaţă că viaţa cea mai măruntă este loc de întâlnire cu Mântuitorul, şi ne mai învaţă să avem speranţă!