Revista "Familia creştină" - 04/2005

Povestea bradului de Crăciun este parte a poveştii vieţii Sf. Bonifaciu, al cărui nume a fost iniţial Winfrid. Sf. Bonifaciu s-a născut în anul 680 în Devonshire, Anglia. La vârsta de 5 ani, el şi-a dorit să devină călugăr, astfel că doi ani mai târziu a intrat în şcoala unei mănăstiri de lângă Exeter. La 14 ani a intrat în abaţia de la Nursling, din Dieceza de Winchester. Pasionat de studiu, Sf. Bonifaciu a fost elevul învăţatului abate Winbert. Mai apoi, el a ajuns chiar directorul şcolii unde învăţase.

În acea vreme, mare parte din nordul şi centrul Europei erau încă neevanghelizate. Sf. Bonifaciu s-a hotărât să fie misionar printre aceste popoare. A reuşit să obţină aprobarea oficială pentru aceasta de la Sfântul Papă Grigore al II-lea, care l-a însărcinat cu vestirea Evangheliei poporului german. Atunci şi-a schimbat numele Winfrid în Bonifaciu. A mers în Germania prin Alpi, ajungând în Bavaria, apoi în Hesse şi Turingia. În 722, Papa l-a consacrat pe Sf. Bonifaciu Episcop peste întreaga Germanie. Cea mai mare provocare pentru el era să elimine superstiţiile păgâne care împiedicau acceptarea Evangheliei şi convertirea. Cunoscut ca "Apostolul Germaniei", Sf. Bonifaciu a predicat Evanghelia până când a fost martirizat în anul 754. Cu această introducere putem începe povestea noastră despre bradul de Crăciun.

Într-o zi, alături de câţiva credincioşi care îi erau fideli, Sf. Bonifaciu călătorea printr-o pădure, de-a lungul unui vechi drum roman, în ajunul Crăciunului. Zăpada cădea din greu, acoperindu-le urmele. Abia puteau să respire aerul rece. Deşi unii sugerau să se oprească, să facă o mică tabără pentru a înnopta, Sf. Bonifaciu vroia să meargă mai departe: "Curaj, fraţii mei, mai avem puţin. Luna lui Dumnezeu ne va lumina drumul. Ştiu că sunteţi obosiţi; şi inima mea este obosită şi tânjeşte după Anglia, unde cei dragi ai mei se pregătesc să sărbătorească Crăciunul. Oh, de-aş putea scăpa din această sălbatică şi agitată Germanie pentru a mă întoarce în ţara mea natală! Dar avem de lucru înainte de sărbătoare. Păgânii de aici s-au strâns la stejarul din Geismar pentru a aduce cult zeului lor, Thor; şi lucruri stranii se vor întâmpla acolo, lucruri care întunecă sufletul. Noi suntem însă trimişi să aducem lumină în întunericul lor; îi vom învăţa pe fraţii noştri să celebreze alături de noi Crăciunul aşa cum acest ţinut nu a făcut-o vreodată. Înainte deci, în numele lui Dumnezeu!"

Cu forţe proaspete în urma îndemnurilor Sf. Bonifaciu, credincioşii şi-au continuat drumul. La scurt timp cărarea i-a scos într-un spaţiu deschis. Au văzut case, dar cufundate în întuneric, ca şi cum ar fi fost părăsite. Nu era nimeni în ele. Au auzit însă nechezat de cai, aşa că şi-au continuat drumul în acea direcţie, reintrând în pădure. În scurt timp au ajuns într-un luminiş, iar aici era stejarul din Geismar. "Aici este stejarul vostru", spuse Episcopul ţinând ridicat toiagul episcopal în vârful căruia se afla o cruce, "şi aici este crucea lui Cristos care va zdrobi ciocanul falsului zeu Thor". În faţa copacului era un foc mare. Din el săreau scântei care dansau în aer. Locuitorii germani, care până atunci stătuseră în faţa focului, privind spre stejarul lor sacru, s-au întors miraţi spre Sf. Bonifaciu. "De-al vostru sunt, de sânge germanic şi venit din Wessex, de dincolo de mare, pentru a vă aduce un mesaj de la Tatăl tuturor, al cărui slujitor sunt eu."

Hunrad, preot păgân al lui Thor, i-a întâmpinat pe Sf. Bonifaciu şi pe însoţitorii lui spunându-le: "Opriţi-vă şi ţineţi-vă zeii care v-au trimis la noi! Această noapte este noaptea neagră a zeului-soare, Baldur cel Frumos, iubit de zei şi de oameni. Această noapte este ora întunericului şi puterea iernii. În această noapte, marele Thor, zeul tunetului şi al războiului, al căruia este acest stejar sacru, e îndurerat de moartea lui Baldur şi supărat pe poporul său pentru că au renunţat să îi mai slujească. De mult nu i s-a mai adus nimic la altar, de mult rădăcinile stejarului său nu au mai fost udate cu sânge. De aceea slavii şi saxonii ne-au învins în bătălii. De aceea recoltele ne sunt compromise şi hoarde de lupi ne-au mâncat hrana. De aceea morţii din satele noastre sunt mai mulţi decât viii. Nu este aşa, popor al meu?" Germanii aprobară la unison şi începură să îi cânte un imn de laudă lui Thor.

Când cântecul s-a terminat, Hunrad a spus: "Nimic din acestea nu îi va plăcea zeului. Mult mai mare este preţul ce trebuie plătit pentru curăţirea păcatelor voastre. Thor vă cere să îi daţi în dar pe cei dragi ai voştri." Hunrad s-a apropiat de copii şi l-a ales pe Asulf, băiatul ducelui Alvold şi al soţiei sale, Thekla, spunând că acesta trebuie sacrificat. Părinţii lui Asulf erau şocaţi, dar nimeni nu a spus nimic. Hunrad a condus băiatul la altarul aflat între stejar şi foc. L-a legat la ochi şi l-a pus să îngenuncheze şi să îşi aşeze capul pe piatra altarului. Oamenii s-au apropiat de altar, iar Sf. Bonifaciu s-a aşezat lângă preotul păgân. Hunrad a ridicat în aer ciocanul sacru al zeului Thor, gata să zdrobească craniul lui Asulf. Când ciocanul a început să coboare, Sf. Bonifaciu şi-a interpus toiagul episcopal, astfel că Hunrad l-a scăpat. Ciocanul a căzut pe altar şi s-a spart în două. Mulţimea a răsuflat uşurată, iar în aer se simţea bucuria. Thekla a alergat la copilul ei, salvat de la sacrificare, şi l-a îmbrăţişat strâns.

Sf. Bonifaciu a luat atunci cuvântul: "Ascultaţi, fii ai pădurii! Nu va curge sânge în această noapte. Pentru că aceasta este noaptea naşterii lui Cristos, fiul Tatălui tuturor, Mântuitorul omenirii. Mai drept este El decât Baldur cel Frumos, mai măreţ decât Odin cel Înţelept, mai cald decât Freya cea Bună. Deoarece El a venit, jertfele s-au încheiat. Negrul Thor, pe care în van l-aţi invocat, este mort. Cufundat în umbrele din Niffelheim, el este pierdut pe veci. În această noapte a lui Cristos veţi începe să trăiţi. Acest stejar sângeros nu va mai ţine umbră pământului vostru. În numele Domnului, îl voi distruge." Sf. Bonifaciu a luat un topor şi a început să lovească în stejar. Un vânt puternic s-a pornit atunci şi copacul a căzut, rădăcinile i-au ieşit din pământ, şi s-a spart în patru.

Lângă puternicul stejar se afla un mic brad, semeţ ca o Catedrală cu vârful indicând cerul. Sf. Bonifaciu a vorbit din nou oamenilor: "Acest mic brad, copil al pădurii, va fi copacul sfânt al vostru. Este lemnul păcii, deoarece casele voastre sunt construite din brazi. Este semnul vieţii veşnice, deoarece este mereu verde. Uitaţi-vă cum arată în sus, spre cer. Să fie acesta copacul copilului Isus; adunaţi-vă în jurul lui, nu în pădurea sălbatică, ci în casele voastre; sub el vor fi aşezate nu picături de sânge, ci daruri făcute din iubire." Localnicii au luat brăduţul şi l-au dus în sat. Ducele Alvold a aşezat bradul în mijlocul celei mai mari camere din casa sa. Au pus lumânări pe crengi, astfel că părea plin de stele. Sf. Bonifaciu a început să spună oamenilor povestea Betleemului, despre naşterea Pruncului Isus într-o iesle, despre păstori şi despre îngeri. Cu toţii ascultau fascinaţi. Micul Asulf, stând în braţele mamei sale, i-a spus: "Mamă, auzi cum cântă îngerii la brad." Unii spun că erau îngerii; alţii spun că era Sf. Bonifaciu şi credincioşii ce îl însoţiseră. "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă."

Adunându-ne anul acesta în jurul bradului de Crăciun, să aducem mulţumită pentru darul credinţei noastre, să păstrăm în inimile noastre istoria naşterii Mântuitorului şi să ascultăm cântecele îngerilor. Tuturor vă doresc un Crăciun fericit şi binecuvântat.