Revista "Familia creştină" - 03/2005

     Armele cânt şi bărbatul ce primul din Troia venit-a
Soarta să-şi afle-n Italia şi pe Lavinice ţărmuri,
Multzbuciumat, pe uscat şi pe-a mării adâncuri, asemeni,
Sub a Cereştilor vrere şi-urgie, prin ura Iunonei
Crâncenă, neiertătoare, ducând şi-n război multă jale,
Până oraşul durat-a şi zeii în Laţiu-i aduse,
Neamul latin de-unde vine, şi-Albanii, şi-a Romei tari ziduri.
     Muză, tu adu-mi aminte pricinile - care-a fost ciuda
Ce-o îndemna pe Regina din ceruri, făcând ca urgia-i
S-o prăvălească, de-avu să înfrunte noian de necazuri
Mândrul, piosul bărbat?! Sunt Cereştii atâta de aprigi?!

Autorul acestor versuri care deschid Eneida în cea mai recentă traducere românească, datorată profesorului Dan Sluşanschi (Bucureşti: Paideia, 2000), se năştea lângă Mantua acum... 2075 ani, la 15 octombrie 70 a. Chr. Poetul Publius Vergilius Maro, căci despre el e vorba, ni se arată astfel încărcat de ani, dar nemuritor în haina operei sale de căpătâi.

Ca unii care "de la Râm ne tragem", evocarea poetică a începuturilor Romei ne este în mod deosebit apropiată. Bărbatul pe care-l cântă Virgiliu este Eneas care, după distrugerea Troiei de către Ahei, se îndreaptă, cu tatăl său, Anchise, şi cu fiul său, Ascaniu, spre Italia, pentru a întemeia o nouă Troie. Eneas purtându-şi în spate tatăl şi ţinându-şi de mână fiul întrupează pietas, pietatea, virtute deosebit de preţuită de Romani; ea exprimă, pe lângă respectul datorat zeilor, iubirea faţă de părinţi şi faţă de copii, astfel că nu e de mirare că cel mai frecvent atribut al eroului fondator al Romanilor este pius, cel pios.

Legătura de fond cu Iliada şi Odysseia se arată, in nuce şi subtilă, după cum ne spun specialiştii, chiar din primul vers. Primul poem homeric începea astfel: "Cântă, Zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil' Peleianul, / Greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse" (tr. D. Sluşanschi, Bucureşti: Paideia, 1998), iar cel de al doilea după cum urmează: "Cântă-mi, o, Muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna / Dus fu pe mare când, sfântă, a Troiei cetate luat-a" (tr. D. Sluşanschi, Bucureşti: Paideia, 1997). Astfel, în Eneida, "armele" evocă luptele din Iliada, iar "bărbatul" care este Eneas aminteşte de Ulise şi de zbuciumata lui întoarcere. De altfel, acest poem de douăsprezece cânturi se poate împărţi în două părţi egale, primele şase cânturi narând întoarcerea din Troia şi peripeţiile avute până la sosirea în Italia, iar următoarele şase, luptele pentru stabilirea în Laţiu.

Precum odinioară Ulise era prigonit de Poseidon, căruia îi orbise fiul, pe ciclopul Polifem, după cum aflăm din cântul al nouălea al Odysseii, tot aşa Eneas este urmărit de "ura Iunonei", supărată, pe de o parte, că fiul potrivnicei ei, zeiţa Venus, scapă teafăr din masacrul în care se stingea Troia, pe de alta, neputând să accepte ca oraşul ei preferat, Carthagina, să fie distrus, după veacuri, de urmaşii lui Eneas, după cum arăta o "profeţie", în luptele care i-au opus pe generalul roman Publius Cornelius Scipio şi pe cel carthaginez Hannibal.

De îndată ce ajunge la regina Carthaginei, Didona, eroul troian este rugat, ca Ulise de către Feaci, să povestească ultimele clipe ale Troiei. În această naraţiune, nu apar doar viii, ci şi morţii, precum Hector, ucis de Ahile.

     Iată, în vis văd cu ochii pe Hector, ce-mi pare alături,
Plin de mâhnire, şi lacrimi, şiroaie, pe-obraji lui curgându-i,
Tocmai cum, odinioară, târât după car, plin de sânge,
Negru de colb şi de tină era, jos, legat de picioare.
     Vai mie, cum arăta! Şi ce straşnic schimbat, decât Hector
Cel ce venise purtând falnic armele date de-Ahile,
Cel care foc frygian aruncase în navele-ahee!
Barba-i era întinată, iar pletele - pline de sânge,
Rănile-i stau sângerânde, atâtea, cât, veşnic, la ziduri
Cum se lupta, le-a primit. Şi, plângând, se făcea că eu însumi
Vorbe-i spuneam, agrăindu-l mâhnit, cu o mare tristeţe.

O altă calitate a lui Eneas este darul deosebit de a povesti. Extrasul ales este interesant şi din perspectiva dublei prezenţe a fiului lui Venus, aflat aici şi ca aed, şi ca personaj. În această evocare a lui Hector, tragismul fiului lui Priam este nota dominantă. Deşi într-o viziune, Hector este cât se poate de concret: "Plin de mâhnire, şi lacrimi, şiroaie, pe-obraji lui curgându-i". Lacrimile, pentru un om viu, sunt o manifestare a vieţii, dar aici ele îl evocă pe fiul Hecubei mort şi batjocorit de Ahile: "Tocmai cum, odinioară, târât după car, plin de sânge, / Negru de colb şi de tină era, jos, legat de picioare." Apariţia cutremurătoare a lui Hector - "Barba-i era întinată, iar pletele - pline de sânge, / Rănile-i stau sângerânde, atâtea, cât, veşnic, la ziduri / Cum se lupta, le-a primit" - nu e întâmplătoare. Mesajul pe care i-l transmite lui Eneas este de maximă importanţă: "Vai, fugi de-aici, fiu al zânei, te smulge din flăcări şi jale, / Fiindcă duşmanii-s pe ziduri" (II 289-290).

Perechea feminină a lui Eneas este Didona, nefericita regină rămasă văduvă şi cu care eroul troian se căsătoreşte, cu gândul să renunţe la misiunea sa istorică. Iată aici sfâşietoarele ei cuvinte către noul ei soţ care, chemat însă de datorie, trebuie să o părăsească pentru a-şi continua călătoria spre Italia:

     Fugi tu de mine cumva?! Ci, pe lacrimi şi, iată, pe dreapta-ţi
     (Cum doar atât mie, bietei - atât doar, în sprijin lăsat-am!)
     Chiar pe a noastră unire, pe nunta ce-abia o urzirăm -
     Dacă vreun bine-ai primit, de-ţi fu drag orişice de la mine,
     Milă arată-i palatului meu, ce se năruie, milă -
     Rogu-te: dacă mai este vreun loc pentru rugi, schimbă-ţi gândul!
     Doar pentru tine a Libyei neamuri, tiranii, Numizii,
     Ură îmi poartă, ba şi Tyrienii-s porniţi, pentru tine
     Dusă-i sfiala şi faima slăvită pe care, la stele,
     Mai înainte-o aveam! Ca să mor cui mă laşi oare, oaspe?! -
     Căci doar atâta-ţi rămâne drept nume, nu "soţ", preaiubite!

Nu se poate aduna în câteva rânduri marea epopee virgiliană pe care Dante o aprecia într-atât încât şi l-a ales călăuză prin Infern tocmai pe poetul "Eneidei". Dar sper ca această scurtă evocare să fie un îndemn cititorilor să citească povestea lui Eneas, acest "strămoş" al nostru, şi a peripeţiilor lui.