Revista "Familia creştină" - 03/2005

De multe ori, cu surprindere constatăm cât de repede zboară timpul, prin faptul că ne vedem copiii, dintr-odată, adulţi.

Poate există mai puţină înclinare spre gândul că tocmai la vârsta creşterii spectaculoase (până la 18 ani), copiii, tinerii au nevoie ca părinţii să petreacă timp cât mai mult alături de ei. În stilul de viaţă modern, copiii şi adolescenţii sunt supuşi unor agenţi educatori asupra cărora se cuvine să medităm cu cea mai mare atenţie. Un pedagog şi ziarist spaniol, Antoni Coll Gilabert, focalizează parcursul de maxim impact educativ (între trei şi cincisprezece ani), când se dobândesc deprinderi de conduită - valori sau antivalori - şi se întreabă asupra calităţii celor patru agenţi educatori: familia, şcoala, prietenii, mijloacele de comunicare. El rezumă observaţii şi aprofundări pe tema aceasta, petrecute în Spania, ţară în care există serioase preocupări pentru apărarea familiei şi pentru o educaţie cât mai solidă a tinerelor generaţii.

Am concentrat câteva idei dintr-un studiu al profesorului Gilabert, intitulat "Cei patru educatori", publicat în revista "Nuestro tiempo", referitor la influenţele educative ce marchează aceşti decisivi ani din viaţa copiilor şi adolescenţilor. Sunt realităţi comune, pe care le regăsim şi noi, dar astfel de evaluări alcătuiesc baza minimă a unei poziţionări a familiilor, în demersul lor educativ, pentru că indiferent de mediul şi de condiţionările sociale şi culturale, familia rămâne principala responsabilă a zestrei de valori şi de educaţie a fiecărui tânăr pentru întreaga viaţă. (Marina Fara)

"Profesorii" zilnici ai fiilor noştri până la 18 ani

Sunt anii de maximă dependenţă de familie, dar şi anii şcolarizării, anii în care prietenii intră în scenă, anii în care copiii şi adolescenţii se pot apăra mai puţin de influenţa mijloacelor de comunicare, mai ales de cea televizorului.

Personalizând factorii educativi, să spunem că ei sunt "profesorii" zilnici ai fiilor noştri. Ca orice clasificare, s-ar putea ca şi aceasta să fie schematică şi de discutat, dar credem că e o simplificare validă.

Şi acum aş întreba, într-o formă provocatoare: câte ore de clasă îi oferă zilnic, elevului, aceşti profesori? Estimările diferă de la o familie la alta, dar este clar că orarul, în linii mari şi în cea mai mare parte din cazuri, e acelaşi. Familia ar avea timp să educe foarte puţin dimineaţa (...), apoi la amiază, dacă fiii şi părinţii iau masa împreună - lucru din ce în ce mai rar - şi seara, care ar fi timpul predilect. Şcoala îşi exercită educaţia de-a lungul zilei, inclusiv prin activităţile extra-şcolare complementare. Prietenii sunt prezenţi şi ei în tot acest orar "şcolar", ca un cadru de referinţă pentru comportamentul social al minorilor. Mijloacele de comunicare, mai ales internetul şi televizorul, le ocupă de multe ori timpul după amiezii până la culcare, se înţelege că disputându-şi cu familia această perioadă.

În cifre, în Spania, situaţia ar sta cam aşa: şcoala - cinci ore; internet şi televizor - trei sau patru ore; familia - trei sau patru ore; prietenii - ca referinţă ambientală, cinci ore, cu tendinţa de a creşte la sfârşitul săptămânii.

Comparând această situaţie cu cea existentă în urmă cu cincizeci de ani, este clar că au câştigat o mare importanţă mijloacele de comunicare ca educatori - pe atunci nici nu existau - şi a scăzut rolul familiei, mai ales când părinţii iau masa în afara casei, aproape de serviciu.

Nu doresc să afirm dacă acest lucru este bun sau rău. Fiecare generaţie are problemele şi resursele ei. Nu spun dacă e mai bine ca mama să rămână acasă, cum se petrecea înainte: iubirea este imaginativă şi ştie cum să suplinească orele de dăruire printr-o mai mare intensitate a modului de abordare. Pe de altă parte, este bine ca bărbatul să se implice din ce în ce mai mult în ansamblul obligaţiilor căminului, şi să nu se rezume doar - ca înainte - la datoria fundamentală de a câştiga bani pentru necesităţile familiei, lăsând pe seama femeii şi a şcolii educaţia copiilor.

O evaluare calitativă

Concluzia evaluării anterioare este că familia pierde greutate, în favoare mijloacelor de comunicare, în timp ce şcoala şi prietenii îşi menţin influenţa dintotdeauna.

Aş dori să fac o evaluare calitativă a acestor "patru profesori", începând cu mijloacele de comunicare. Nu mă voi referi la radio şi nici la presa scrisă. În privinţa acesteia din urmă, am făcut o evaluare printre elevii unui colegiu, care au venit la mine la redacţie să-mi ia un interviu pentru o lucrare pe care o aveau de făcut la şcoală. La întrebarea mea, "cine dintre voi citeşte ziarul nostru?", a ridicat mâna, timid, doar unul şi spre surprinderea mea, atunci când l-am rugat să-mi spună ce rubrică citeşte, el mi-a indicat programul emisiunilor de televiziune.

Televizorul a devenit un "profesor" foarte influent. Prezintă de multe ori într-o manieră atractivă realitatea şi ficţiunea. Aparent, nu impune nimic, dar în realitate induce judecăţii puţin formate a spectatorilor minori - şi a multor spectatori adulţi - categorii negative, uneori foarte dăunătoare: de exemplu, prezentând ca fiind normale consumul de alcool, violenţa, relaţiile premaritale, infidelitatea conjugală sau banalizarea sexului, până la punctul în care totul este ca un joc. Nici videoclipurile, care îmbină muzica sincopată cu imagini de distrugere în masă, nu cheamă la reflecţie intelectuală sau la o conduită calmă.

Internetul, ca "profesor particular", poate să devină un instrument extraordinar de consultare, sau poate pătrunde, provocator, în intimitatea conştiinţei.

Un al doilea "profesor" este grupul de prieteni. Dintotdeauna, alegerea prietenilor are importanţă asupra conduitei. La vârstele acestea, apoi în perioada studenţiei, din dialogurile cu prietenii se formează atitudini, chiar convertiri faţă de modul de viaţă anterior. Mă gândesc de exemplu la naraţiunea în care celebrul scriitor C. S. Lewis istoriseşte cum a descoperit catolicismul datorită plimbărilor pe care le făcea, în Oxford, cu prietenul său J. R. Tolkien, cunoscutul autor al ficţiunii "Stăpânul inelelor".

Cel de-al treilea "profesor": şcoala. În ea s-a produs o schimbare substanţială. Înainte era de la sine înţeles că educaţia era asociată cu instruirea şi că profesorii transmiteau valori sigure, dincolo de formulele matematice sau lecţiile de geografie.

Relativismul, inclusiv teama profesorilor de a-şi exprima propriile lor convingeri (cu toate că e mai bine, câteodată, să nu le exprime), îi lasă uneori pe elevi lipsiţi de beneficiul educativ, care ar trebui să fie datoria primordială, fenomen pe care l-am putea numi (parafrazându-i pe constituţionaliştii americani), "persecutarea adevărului". Dar pentru aceasta trebuie să fii convins că adevărul există şi nu trebuie să-ţi fie teamă să-l expui. Nu şi să-l impui, ceea ce nu este acelaşi lucru.

Familia

În sfârşit, al patrulea "profesor", de fapt este primul. Starea de apropiere care s-a produs între părinţi şi copii este foarte bună. Dar există pericolul demisiei părinţilor din funcţia lor educativă, demisie care se produce cu cele mai bune intenţii, atunci când, pentru a nu contraria sau a nu influenţa, părinţii nu-şi expun propriile convingeri.

Părinţii mai demisionează de la datoria lor de fiecare dată când spun: "Pe tinerii de azi nu-i înţelegem", "Înainte asta nu ar fi fost permis" şi alte asemenea afirmaţii.

Părinţii creştini trebuie să-şi amintească faptul că morala pe care o propun nu este opresivă, ci foarte pozitivă. Nu este o împovărare, ci o eliberare de tendinţele egoiste pe care le poţi recunoaşte în interior. O eliberare de egoismul pe care îl induce o societate consumistă, sau de erorile pe care le educa o societate comunistă. Chesterton spunea că "familia este o celulă de rezistenţă faţă de opresiune". În ea, fiecare persoană este apreciată pentru că este cine este, nu pentru ceea ce ştie, sau ceea ce are, sau ceea ce gândeşte. Dar iubirea faţă de copii nu are nimic comun cu neutralitatea educativă, imposibil de realizat.

Când André Frossard l-a întrebat pe Ioan Paul al II-lea cum justifică faptul că părinţii îşi botează copiii când aceştia sunt mici, Papa i-a răspuns: "Părinţii au dreptul să împărtăşească cu copiii lor ceea ce ei consideră un mare bine, binele suprem."

Din gradul de insistenţă cu care părinţii abordează studiul, cei mici învaţă că studiul este un bine important în viaţa lor. Din insistenţa amabilă a părinţilor ca să se spele şi să fie ordonaţi, copiii învaţă că igiena şi modul frumos de prezentare nu trebuie dispreţuite. Dar dacă părinţii nu insistă asupra altor convingeri (de exemplu, să fie sobri, să se roage, să frecventeze Biserica) atunci copiii pot gândi că acestea sunt valori învechite pe care nu numai emisiunile de televiziune, dar nici măcar părinţii lor nu se mai încumetă să le propună în mod serios.

Există o tendinţă actuală de a educa valori minim acceptabile pentru toţi. Sunt pozitive, dar minime: toleranţa, bunătatea dialogului, a păcii, respectul mediului înconjurător. Cu ele însă nu se epuizează mesajele educative şi familiile sunt cele care au cea mai mare responsabilitate în transmiterea acelor valori care este ştiut că îi vor face fericiţi pe tineri. Fericirea nu provine din faptul că faci ce vrei, ci din a face ceea ce trebuie.