Revista "Familia creştină" - 03/2005

Sunt părinţi, mai ales dintre cei tineri, care se feresc să exercite orice influenţă asupra copiilor, de teamă să nu le încalce libertatea, să nu-i constrângă în vreun fel. Dragostea pe care le-o poartă îi transformă în sclavi dispuşi la eforturi uriaşe pentru a le oferi condiţiile cele mai bune, grăbiţi şi supuşi să le împlinească orice dorinţă. Alegerea este a copiilor, după gustul şi plăcerea lor, în momentul dorit. E bine?

Părinţii de modă mai veche sau mai tradiţionalişti ar răspunde: nu. Aceşti părinţi îi deplâng pe copiii celorlalţi, zicând: "Cresc ca buruienile!" sau "Nu mai au frică de nimic...!" La vremea lor, au avut parte de educatori aflaţi mereu ei în centrul relaţiei, în timp ce copiilor li s-a cerut supunere faţă de norme şi executarea cerinţelor, fără să le pună vreodată în discuţie valabilitatea. Abaterea cea mai mică a fost sancţionată, pentru a descuraja din faşă evoluţiile dezordonate. E mai bine aşa?

Să căutăm un răspuns la Isus, Care, ca Fiu Dumnezeiesc, ştie cel mai bine cum este cel mai bun Tată. Să citim de aceea împreună una dintre parabolele Împărăţiei Cerurilor, pentru că şi educaţia trebuie împlinită în Dumnezeu şi după inima Lui.

"Împărăţia cerurilor a fost asemănată cu un om care a semănat sămânţă bună în ţarina lui.
Dar, în timp ce oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat.
Dar când paiul a crescut şi a făcut rod, a apărut şi neghina.
Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: 'Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, dar, neghină?'
El le-a zis: 'Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.' Şi robii i-au zis: 'Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?'
'Nu', le-a zis el, 'ca nu cumva, culegând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea.
Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş; şi la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu!'" (Matei 13,24-30).

Isus Însuşi explică pilda:
"Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului.
Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii împărăţiei; neghina sunt fiii Celui Rău.
Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii.
Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului.
Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor culege din împărăţia Lui toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul de foc: Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă" ( Matei 13,37-43).

Ca şi în alte împrejurări, Isus ne aduce aminte "cum a fost la început", care este planul lui Dumnezeu pentru noi: lumea, rânduită frumos şi omul creat după chipul şi asemănarea Sa "erau foarte bune" (Geneză 1,31). Armonia dintre Dumnezeu şi oameni, dintre om şi natură, echilibrul dintre elemente erau depline.

Dar neghina semănată de diavol găseşte teren: Cel Rău dă pricini de păcătuire şi îndeamnă la fărădelege, aşa cum a făcut cu primii oameni. Aceia care primesc Răscumpărarea Mântuitorului devin iarăşi fii ai Tatălui, pe când cei care o refuză sunt odrasle ale Celui Rău, neghină între grâu: atât de prezentă uneori, încât pare aproape banală, comună, tot mai puţin stridentă, familiară chiar.

Isus însă nu ezită nici un moment să numească răul rău şi să-i indice sursa, pe diavol. Nu şovăie să-l numească pe acesta vrăjmaş; vrăjmaş al lui Dumnezeu şi vrăjmaş al omului. Atunci, de ce spune: "Lăsaţi să crească împreună grâul şi neghina, până la seceriş"?

Nu este în stilul lui Isus nici absenţa educativă, asemănătoare cu aceea întâlnită în zilele noastre, nici distanţa pe care o ia un instructor oarecare după ce a transmis la un moment dat informaţia. Isus nu a fost niciodată indiferent, nici nu s-a mulţumit cu orice.

Educator blând, dar stăruitor

Da, El este "blând şi smerit la inimă" (Matei 11,29)."El nu se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe străzi. Trestia frântă nu o va zdrobi şi fitilul ce mai fumegă încă nu-l va stinge, până va face să biruie judecata". Dar în acelaşi timp "Nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura lui toate ţinuturile o aşteaptă" (Isaia 42,2-4).

Nu judecă, ci se grăbeşte să ierte, nu este sever în orice mărunţiş, nici nu se grăbeşte să critice sau să sancţioneze, nici să încarce oamenii peste puteri, cum făceau fariseii (cf. Luca 11,37-52; Matei 23,1-36; Ioan 8,3-11); dar cere să fie căutată cu întâietate "dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu", adică "ceea ce este cel mai important în Lege". (cf. Matei 23,23; Luca 11,42).

Educă în vederea desăvârşirii iubirii

Prioritatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele ordonează şi strategiile educative ale lui Isus: cu ochii spre obiectivul suprem şi ultim al comuniunii depline în iubire între Dumnezeu şi oameni şi a oamenilor toţi în Dumnezeu, alege fără greş ceea ce-i poate ajuta şi întări cel mai mult pe acest drum, pentru ca în momentul secerişului să se bucure împreună cu ei. Doar atunci va fi mulţumit. Creşterea Îl interesează pentru că reprezintă trepte care îl apropie pe om tot mai mult de Dumnezeu, pentru că se finalizează în rodul aşteptat: comuniunea deplină.

Să reflectăm şi noi la consecinţele acestei orientări fundamentale asupra propriei noastre concepţii despre educaţie.

Un plan de perspectivă

Dacă Îl alegem pe Isus ca model de educator, trebuie să excludem aşadar improvizaţia.

Am experimentat deja fiecare - în plan personal, în mediul şcolar, la muncă sau în viaţa de familie - ce se întâmplă când iei decizii pripite, dintr-un impuls de moment, după o impresie, dintr-o pornire subiectivă: abia după aceea îţi dai seama ce bine ar fi fost să fi avut dinainte un plan, să-ţi fi pregătit paşii. Cu atât mai serios, când în joc se află aşezarea pe temelii bune a vieţii celor dragi.

"Eşti răspunzător de cei pe care îi iubeşti.", spunea Micul Prinţ. Într-adevăr, nu ne putem juca, atunci când iubim cu adevărat. Aşa că trebuie să avem bine lămurit în minte ce vrem să ajungă fiii şi fiicele noastre, unde vrem să ajungă.

"Vreau să-l învăţ egoist, căci în lumea de astăzi, nu are altfel nici o şansă." "Pentru carieră, ca să se afirme, e o şansă pentru ea să pozeze pentru Playboy" - iată doar două afirmaţii ale unor părinţi care nu văd mai departe decât "succesul" imediat.

Pe Isus însă nu-L interesează aplauzele unui public de moment, să dea lovitura cu un câştig răsunător, să obţină o urcare vertiginoasă pe treptele sociale. Pare să ne spună: mai stai puţin, gândeşte-te.

Dacă părinţii şi-ar lua răgazul să cumpănească, ascultând ce le spune inima, ar vedea altfel viitorul copiilor lor: nimeni nu este autentic fericit şi nu se poate împlini cu adevărat când este egoist; nici averea, nici puterea nu ţin de cald pe termen lung; cui îşi vinde corpul pentru bani sau notorietate, îi este pângărită şi inima, iar rana aceasta sângerează până la sfârşit, uneori asemeni acelora care au fost atinşi adânc, fără să o simtă: vlaga li se duce încet, odată cu sângele care li se scurge. Viaţa i-a părăsit înainte de a-şi fi dat seama.

Ar alege atunci fără îndoială bunătatea, generozitatea, dăruirea de sine, fidelitatea, disponibilitatea de a servi, curajul stăruinţei în bine şi câte altele, născute din viaţa cu Dumnezeu! Astfel de valori autentice le vom propune copiilor noştri, dacă vom ţinti departe, spre fericirea deplină şi veşnică.

Ajută o anumită prietenie, o anume carte, un curs, o distracţie... pentru ca fiica sau fiul nostru să fie mai buni, mai generoşi, mai dăruiţi...? Alegerea e clară! I-ar face mai egoişti, mai uşurateci, mai duri, mai comozi...? Alegerea e iarăşi clară!

Ajută cu adevărat cutare îndemn, cutare observaţie sau cutare pedeapsă? Nu este cumva mai curând vorba despre dorinţa noastră de a obţine un succes imediat, de ambiţia noastră de a ne dovedi eficienţa sau de a vedea realizate în copil propriile noastre planuri sau reuşitele apreciate de societate şi nu binele lui adevărat?

Încredere, răbdare, speranţă şi curaj

Când stăpânul ţarinii spune slujitorilor să lase grâul să crească împreună cu neghina până la seceriş, primim un indiciu al respectului şi al încrederii pe care Isus le are pentru fiecare. El crede ferm că avem mijloacele de a creşte şi de aduce rod bogat, şi dacă în jurul nostru răul există.

Pe ce Îşi întemeiază încrederea? Întâi pe faptul că Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a rânduit cu înţelepciune şi cu iubire spre scopul lui, prin legea înscrisă în inima sa (vezi Romani 8,15), legea naturală. Aceasta nu este altceva decât lumina inteligenţei revărsată de Dumnezeu în noi. Datorită ei cunoaştem ce avem de îndeplinit şi ce trebuie să evităm. Această lumină şi această lege sunt dăruite de la început de Dumnezeu făpturii sale, spunea Sf. Toma d'Aquino.

La acest dar se adaugă acela al Celor Zece Porunci. Ele îi arată omului care îi este binele pentru el ca persoană, ca fiinţă spirituală şi corporală, aflată în relaţie cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu lumea materială (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2070), îi arată calea vieţii şi îl conduc la ea (cf. Matei 19,17).

Este adevărat că inima omului a fost denaturată de păcat, dar Mântuitorul ne-a întipărit din nou şi pentru totdeauna în inimă Legea, prin Noul Legământ. Cu Botezul Său am primit astfel o "inimă nouă" pentru că în noi sălăşluieşte de atunci "un spirit nou", Spiritul lui Dumnezeu.(cf. Veritatis Splendor, 12). Acesta ne călăuzeşte, ne inspiră tot binele, ne întăreşte să-l facem.

Comuniunea cu Domnul în Sfintele Taine ne purifică, ne hrăneşte şi ne întăreşte în acelaşi bine.

Mai mult, El S-a rugat şi Se roagă Tatălui pentru noi: "Nu Te rog să-i scoţi din lume, ci să-i fereşti de rău" (Ioan 17,16). "De asemenea, Spiritul vine şi El în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Spiritul Însuşi mijloceşte pentru noi cu nespuse suspine. Iar Acela Care pătrunde inimile ştie care este dorinţa Spiritului şi că El mijloceşte pentru sfinţi după vrerea lui Dumnezeu... Ce să spunem dar pe lângă acestea? Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă?" (Romani 8,26-28;31).

Ştim că adesea ne surprinde opacitatea la observaţiile sau sfaturile noastre, ne dezamăgesc încetineala cu care se schimbă copiii, lentoarea cu care se maturizează. Mai ştim cât de uşor ne lăsăm pradă exagerării piedicilor, fricii în prezenţa slăbiciunilor şi greşelilor noastre sau ale copiilor, pradă descurajării...!

Ce uşor transmitem această stare şi copiilor, care ajung să vadă răul pretutindeni, să tremure în faţa lui, să se creadă gata învinşi! Apoi, obosiţi, găsim justificări pentru a face compromis după compromis, scuzându-ne că răul e prea răspândit, iar binele aparţine altor vremuri... Sau, obsedaţi de eficienţa imediată, de parcă totul ar depinde de exigenţa noastră, ne transformăm în reci inchizitori, care nu iartă şi nu uită nimic şi ridică ştachetele până în nori, de nu se mai vede nici o geană de har de la Dumnezeu, nimic din bunătatea lui de Părinte. ("Voi, părinţi, nu vă exasperaţi copiii, să nu-şi piardă curajul", îndemna Sfântul Pavel, Coloseni 3,21.)

Susţinere, dar nu substituire

Isus ne mai învaţă o calitate preţioasă pentru un educator autentic. Atunci când ne arată că nu este nevoie să ni se ia din cale orice obstacol, ne dă exemplul propriu de adevărată susţinere, şi nu de substituire.

Când îi înlocuim pe copii de la treburile gospodăreşti până la teme, de la pregătirea bagajului pentru o excursie până la contactul cu cei dinafara familiei, de la alegerea prietenilor până la organizarea timpului liber şi spunem grăbiţi: "Lasă-mă pe mine! Ce ştii tu?" "Tu nu te pricepi." "Aşa se curăţă pantofii? Lasă-mă pe mine!" "Până termini tu, ne apucă seara..." "Dacă vrei să ai cea mai frumoasă planşă, lasă-mă pe mine!" noi facem exact pe dos. Nu-i lăsăm pe copii să înveţe.

Tot o formă de substituire este şi acel: "Tu să taci!" sau condamnarea soluţiilor diferite de ale noastre, a îndoielilor şi a întrebărilor. Teama că am putea fi contestaţi, că ne-am pierde puterea în familie, că am fi mai puţin respectaţi vorbeşte despre dorinţa noastră de a-i ţine pe toţi sub control, supuşi, gata să trăiască după pretenţiile noastre şi nicidecum propria viaţă. Cât de străină este o astfel de atitudine faţă de aceea a educatorului Isus!

Înveţi să faci binele când ai şansa să ai propriile alegeri, să tragi învăţăminte din greşeli şi să-l preferi răului, să te corectezi.

Principala formă de susţinere este prezenţa: Dumnezeu este prezent neîntrerupt cu darurile sale, cu sfatul inteligenţei, al conştiinţei, cu Cuvântul Său în Sfânta Scriptură, cu Sfintele Taine, în comuniunea cu fraţii creştini, în cei lipsiţi care au nevoie de noi... ne înconjoară cu darul prezenţei Sale din care izvorăşte tot binele, dar nu ni-l impune, cum se spune în popor, nu ne bagă în traistă. Prezenţa Lui ne stimulează să avem iniţiative, să ne luăm răspunderi, să acţionăm autonom, liber.

În acelaşi timp, această prezenţă este un punct de sprijin sigur: avem la cine apela, cui cere ajutor, de la cine primi sfat bun şi mângâiere. Dumnezeu nu ne lasă de izbelişte. Certitudinea supremă, de care depinde fericirea noastră de fiecare zi şi cea veşnică aceasta este: ne iubeşte.

Iubire şi adevăr

La fel, nici copiii noştri să nu se îndoiască niciodată că sunt iubiţi şi de noi fără condiţii. Să poată citi în acelaşi timp în iubirea noastră cât de mult credem în capacitatea lor de a creşte, de a învăţa; să desluşească în ea îndemnul să încerce, răbdarea cu eforturile lor, aprecierea acestora; să recunoască în privirea noastră bucuria că se maturizează, că învaţă să ia decizii bune, să-şi ia viaţa în propriile mâini.

O altă certitudine de care au nevoie este aceea a adevărului. Copiii abandonează de la o vreme părerile părinţilor sau pe ale altor adulţi dacă îşi dau seama că este vorba de păreri subiective, de "adevărurile lor" de circumstanţă, dictate de interese sau plăceri trecătoare. Iau aminte imediat însă atunci când părinţii le deşteaptă gustul adevărului despre ei înşişi, despre ceilalţi oameni, despre lume, despre Dumnezeu: este vorba despre adevărul care nu se schimbă, al realităţii în Dumnezeu, Care este Acelaşi astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine: binele Lui este sigur, cuvântul Lui este de încredere, libertatea în El este desăvârşită.

Primind de la noi respectul pentru valorile autentice, ataşamentul nostru fidel faţă de nişte principii neschimbătoare, nu vor mai fi la discreţia capriciilor, nu se vor lăsa în voia dorinţelor arbitrare, vor învăţa să caute adevărul, să-l recunoască şi să-l trăiască: Legea pe care Dumnezeu o iubeşte, legea pe care Isus nu va osteni să o sădească în inimi, legea pe care o va căuta întipărită în sufletele celor veniţi la seceriş, fără de care nu ne va recunoaşte.

Iată deci că Isus răspunde întrebărilor părinţilor: să urmărească în mod constant şi programatic binele profund al copiilor, să aibă pentru ei speranţe mari, ţintind departe, până în veşnicie, şi să-i călăuzească fără să-i stăpânească; să le ofere sprijinul unor principii clare, al unor repere spirituale de fond; dar după ce vor fi astfel înarmaţi, să aibă încredere în copii, să-i încurajeze să devină tot mai autonomi, tot mai liberi să aleagă adevăratul bine.

O astfel de prezenţă părintească de calitate le va deschide copiilor ochii spre prezenţa sfântă a Iubirii lui Dumnezeu lângă ei, iar formarea lor va fi tot mai conştientă, mai asumată şi mai plină de sens. Curaj!