Revista "Familia creştină" - 03/2005

Nu ştiu alţii cum sunt - permiteţi-mi să-l plagiez pe Ion Creangă -, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele nu îmi amintesc să-mi fi furat cineva hainele la scăldat, nici să fi furat eu cireşe... dar îmi amintesc de propriile aventuri. Îmi amintesc cum cu trei pari înalţi şi cu nişte pături mai uzate, bunica îmi făcea un cort de indieni, în care stăteam uneori toată ziua, mai puţin în nesuferitele momente când trebuia să mă duc să mănânc. Sau îmi amintesc de plopii tăiaţi pe care ne căţăram cu prietenii şi stăteam până noaptea târziu, privind la stele, imaginându-ne că suntem exploratori pe mare, ce ne orientăm după constelaţii. O, şi cum aş putea uita de pivniţa care pentru mine era laborator de experimente ştiinţifice! Am ţinut acolo odată, pe ascuns, într-un borcan deschis, nişte mormoloci pentru a-i studia; am uitat apoi de ei, iar după câteva săptămâni, coborând în pivniţă după cartofi, bunica a îngheţat de spaimă când, deschizând uşa, s-a trezit înconjurată de ditamai broaştele, orăcăind puternic. Şi câte şi mai câte amintiri!

Ne amintim cu predilecţie acele momente din viaţa noastră care au avut o încărcătură emoţională suficient de puternică pentru a se întipări adânc. Ele devin în timp experienţă pentru noi, dar şi loc de refugiu în momentele de melancolie. Dincolo de toate acestea, amintirile sunt dovada că am trăit, că viaţa nu ne-a fost o succesiune de evenimente monotone, ci a fost vie, cu suişurile şi coborâşurile inerente. Dintre toate perioadele vieţii, cea mai sensibilă la întipărirea de amintiri este copilăria, când descoperim lumea şi ne minunăm până şi de cele mai simple lucruri. Şi tocmai de aceea părinţii au marea responsabilitate de a călăuzi copilul în această perioadă, asigurându-i securitatea dar şi libertatea, ferindu-l de experienţele traumatizante, asigurându-i în schimb unele constructive. Iar aventura joacă un rol esenţial, pentru că ne împinge dincolo de obişnuit, de banal, de normal; înseamnă lucruri noi, situaţii noi, senzaţii noi; este un concurs cu noi înşine, un test al capacităţii noastre de a călca în necunoscut; iar la final ne ajută să ne descoperim cine suntem şi de ce suntem capabili. Şi în timp ce toate acestea sunt adevărate fie că avem 9 sau 99 de ani, în acest articol ne vom menţine atenţia doar asupra vârstei copilăriei.

* * *

Ca în cazul majorităţii oamenilor, nici mie şi nici copiilor mei nu ne-au fost şi nu cred că ne vor fi vreodată accesibile excursiile în junglă, ieşirile în spaţiu cosmic sau călătoriile înapoi în timp în era dinozaurilor. Astfel de aventuri presupun de regulă costuri mari, dacă nu tehnologii inexistente. Şi totuşi cred că cu toţii în copilărie am fost prin junglă, am zburat pe alte planete şi am bătut la pas paleozoicul, prin intermediul minunatelor cărţi care ne-au luminat acei ani. Am naufragiat împreună cu Robinson Crusoe, ne-am duelat alături de muşchetari, am făcut călătorii uluitoare citindu-l pe Jules Verne... ce listă lungă am putea enumera! Astăzi, pe lângă cărţi, copiii au mult mai multă televiziune, color, plus jocurile de calculator. În timp ce acestea desigur pot aduce noi dimensiuni trăirii unei aventuri "mentale", specialiştii recunosc o sărăcire pe care elementul vizual o aduce imaginaţiei. Mai ales în etapa copilăriei, o etapă prin excelenţă formativă, furnizarea de-a gata a elementelor poate văduvi copilul de un efort care de fapt este spre binele său. Desigur, există şi alte dezavantaje, precum subţierea din motive de timp a oricărui roman ecranizat, şi frecventa completare a scenariului cu elemente comerciale. O carte citită cu greu poate fi înlocuită de altceva.

Cu siguranţă nu trebuie să facem din copiii noştri şoareci de bibliotecă: aventurile trăite "pe viu", chiar dacă aparent nu sunt la fel de spectaculoase ca cele citite, câştigă importanţă datorită experienţei la nivel personal care este însuşită. Astăzi aventura pare tot mai greu accesibilă copiilor de la oraş: de mici programul li se aliniază în orare rigide, iar contextul în care trăiesc înseamnă predominant ciment, beton, gard... Şi totuşi: copiii au o capacitate extraordinară de a vedea aventura; au nevoie eventual de un mic impuls din partea noastră. Pe lângă bloc, unde este spaţiu verde sunt şi furnici sau alte insecte de studiat; dacă a plouat sunt râme şi melci de observat; o plimbare la marginea oraşului sau în parcul din centru poate fi o expediţie de studiere a frunzelor, ca forme şi culoare, sau a copacilor; ultima oară când am fost cu copiii pe lac cu barca, în parcul central al oraşului, am văzut şi discutat cu ei mult timp despre ţânţarii de apă şi despre modul fascinant în care umblă ei pe suprafaţa apei. Nici în casă nu lipsesc aventurile: cutii de carton, perne, pături, scaune şi altele pot fi "ingredientele" unei căsuţe construite chiar de ei. Plastilina, trusele de construit, chiar şi diverse obiecte din casă, pot să fie materie primă pentru invenţii - aproape sigur inutile, dar ce contează? Chiar şi demontarea unei maşinuţe poate fi o aventură, pe care trebuie în unele cazuri să o acceptăm, conştienţi că la remontare aproape sigur vor rămâne piese în plus.

Aventurile, sau într-un sens mai larg experienţele ieşite din banal, sunt foarte utile pentru copii şi de altfel foarte apreciate de ei. Pe lângă cunoştinţele pe care le aduc, pe lângă exerciţiile de logică şi de adaptare pe care le implică, aventurile trăite "pe viu" contribuie şi la socializarea copiilor. Ei se asociază rapid în cercuri de prieteni, împreună alergând, jucându-se, descoperind, testându-şi autoritatea, învăţând să comunice. Deşi tentaţia noastră naturală este de a-i proteja, copiii au nevoie de libertate, de spaţiu pentru a creşte. Încurajându-le spiritul de aventură, părinţii îşi ajută copiii să se călească fizic, să se integreze social, să se formeze, în final să se maturizeze. De câteva luni, fetiţa noastră merge singură la cumpărături şi singură la şcoală. Alţii poate o fac de mai de mult. În aceste luni am putut însă constata cum în ea a înflorit încrederea de sine. Simte că îi acordăm încredere şi că este utilă familiei. Şi gustă ca pe o adevărată provocare orice rugăminte de a cumpăra ceva ce nu a mai cumpărat până acum, sau permisiunea de a merge într-un parc unde nu s-a mai aventurat singură până acum.

O altă sursă - deloc intenţionată - de aventuri o constituie situaţiile neprevăzute sau chiar de criză. Am putut vedea în familia noastră de mai multe ori cum, abordând aceste situaţii ca fiind de fapt aventuri, accentul se mută de pe problemă pe creativitatea găsirii de soluţii: iar copiilor le place să fie consultaţi şi să fie parte a soluţiei. Un exemplu imaginar: călătorim întreaga familie, iar într-un anume oraş ar fi trebuit să schimbăm trenul, dar am pierdut legătura, următorul tren fiind peste 10 ore. Problema se transformă în aventura de a supravieţui atâta timp într-un teritoriu străin care trebuie explorat. Trebui făcut rost de mâncare şi găsit un adăpost. Formularea inteligentă a situaţiei poate să facă din incident o provocare, o amintire preţuită mai apoi.

Desigur, nu este recomandabil să aşteptăm momentele de criză pentru a le transforma în aventuri. Putem crea diferite aventuri. Noi ne-am făcut un obicei pe care îl menţinem aproape săptămânal, când este vreme bună cel puţin, de a face o ieşire mai specială cu toţii afară. Nu departe de noi sunt parcuri, chiar şi o pădure: de fiecare dată când intrăm în ea, copiii îşi caută beţe pe post de toiag de explorator, pe care se sprijină pe drum şi cu care lovesc, răscolesc, împing ce le iese în cale. De fapt noi numim "expediţii" aceste ieşiri, studiind odată formele trunchiurilor de copaci, altă dată lichenii, altă dată ciupercile, insectele... Din când în când "explorăm" şi centrul oraşului, mergând pe străzi neumblate de noi până atunci, admirând statui sau fântâni arteziene... sau distrându-ne pe scările rulante din magazine.

La această vârstă este important pentru copii să acumuleze cât mai multe experienţe noi, variate. O vizită la gară poate fi o experienţă fascinantă şi punct de start pentru discuţii pasionante. O altă plăcere a celor mici este mersul la locul de muncă al părinţilor. Nu uit plăcerea cu care mergeam la mama la serviciu, bucuria de a sta la biroul ei şi a mă juca cu instrumentele ei de desen tehnic, sau cum rămâneam gură cască atunci când mă plimba prin secţie şi vedeam cum se toarnă cupe de excavator. Dacă veţi intra vreodată în biroul meu (nu vă doresc), la serviciu, veţi găsi tabla desenată de ei, crete colorate pe masă, o minge într-un colţ, şi hârtii pe ici pe colo cu desenele lor. De fiecare dată vin fascinaţi "la tata la serviciu". Alternarea ieşirilor (pădure, parc, oraş, biserici, muzee, rude ş.a.m.d.) le poate oferi necesarul de aventură... este nevoie doar de disponibilitatea noastră.

În fine, o ultimă idee pe care aş aminti-o ţine de spontaneitatea noastră: copiilor le place spontaneitatea şi învaţă astfel că pe lângă dimensiunea programată, sistematică a existenţei există şi această dimensiune "necontrolată", naturală. Ascultaţi deci de instincte şi, măcar din când în când, faceţi şi nebunii. Un exemplu din familia noastră este plecarea la străbunica celor trei copii ai noştri: nici nu mai îmi amintesc când am planificat ultima oară vreo vizită. De regulă se întâmplă aşa: "Uite ce frumos e afară! Nu mergem la Bica?" "Dar mai avem doar o oră până la tren!" "Nu-i nimic, te ajut şi eu la bagaj." "OK, să mergem!" Celebrul explorator norvegian Roald Amundsen spunea că "aventura este doar o planificare eronată". Da, împotriva exploratorului şi cerându-i iertare, vă recomand să presăraţi viaţa şi cu momente "planificate eronat", sau de-a dreptul neplanificate, pentru a avea parte de aventură, de provocare, care să stimuleze copiii, pe Dvs, dar şi relaţiile din familie.

Toate aceste mici aventuri îi vor pregăti pentru aventura care le cuprinde pe toate: aventura vieţii. Deschideţi-le gustul pentru această minunată aventură, pentru ca apoi întreaga viaţă să fie deschişi la nou, la a învăţa, la a descoperi, la a lega prietenii... la a trăi.