Revista "Familia creştină" - 03/2005

A fi persoană înseamnă a tinde spre realizarea de sine, care nu se poate împlini decât "prin sincera dăruire de sine". Aceste două aspecte - afirmarea persoanei prin ea însăşi şi dăruirea sinceră de sine - nu numai că nu se exclud, dar se confirmă şi se integrează reciproc. Omul se afirmă în modul cel mai complet pe sine dăruindu-se. Iată realizarea plenară a poruncii iubirii.

Este o tainică legătură între dăruire de sine, credinţă şi spirit de comuniune. Pentru a putea spune "Cred" trebuie să fim dispuşi la abnegaţie, la dăruire de sine, trebuie să fim gata de sacrificiu şi de renunţare şi să avem inimi generoase. Actualmente a accepta credinţa şi a o trăi înseamnă a merge împotriva curentului. Această alegere cere forţă şi curaj, dar şi o nouă aprofundare a spiritului de comuniune.

Pericolul activismului

A-ţi iubi fraţii, a iubi Biserica şi comunitatea înseamnă a dori tuturor cel mai mare bine: mântuirea. Mulţi dintre marii oameni ai Bisericii - papa Ioan Paul al II-lea, fericita Tereza de Calcutta, papa Benedict al XVI-lea - au atras atenţia asupra pericolului ca Biserica să devină o asociaţie de ajutorare socială, iar membrii ei lucrători sociali, uitând să vestească Evanghelia, uitând că centrul vieţii noastre este credinţa în Isus Cristos.

Este cunoscut episodul în care, atunci când Misionarele Carităţii au fost numite asistente sociale, fericita Tereza de Calcutta s-a revoltat şi a spus că ordinul ei este un ordin contemplativ, iar această contemplare zilnică a feţei lui Isus în Sfânta Liturghie, în adoraţie şi în rugăciune le face pe surori să iasă apoi în stradă şi să contemple faţa lui Isus în cel sărac, abandonat.

Este adevărat, Isus ne cere foarte clar, ca o condiţie a mântuirii, să avem milă de aproapele aflat în nevoie: să-i dăruim haine dacă este dezbrăcat, mâncare dacă este flămând, timpul nostru dacă este privat de libertate (închisoare, boală, infirmitate). Şi cine a aplicat în zilele noastre aceste fapte ale milei trupeşti cu mai multă dăruire ca Tereza de Calcutta? Şi totuşi, ea spunea că a văzut cea mai cruntă sărăcie materială pe străzile Calcuttei, dar mai adâncă şi mai tristă este sărăcia morală pe care a găsit-o în inimile occidentalilor bogaţi din care societatea de consum a îndepărtat orice amintire a lui Dumnezeu şi ai căror copii cresc în faţa televizoarelor îmbibaţi de violenţă şi imoralitate.

Nu doar cu pâine trăieşte omul...

Un părinte spunea odată la o predică: cum ar fi dacă un doctor ar descoperi că pacientul său are o boală mortală, şi de frică să nu-l indispună şi să-l piardă pe client, îi ascunde acest lucru, spunându-i să meargă liniştit pentru că totul este în regulă!

E nevoie de curaj şi de multă iubire pentru ca să-i spui unui om care se crede sănătos că este de fapt bolnav. Ori, ce boală este mai gravă decât păcatul? Trebuie să avem curaj să le dăruim fraţilor noştri, prietenilor şi cunoscuţilor noştri, pe lângă cele necesare vieţii fizice cele necesare Vieţii veşnice.

Aici este punctul nevralgic în care vom întâlni din partea societăţii cea mai mare şi mai violentă opoziţie. Căci există multe asociaţii necreştine şi chiar anticreştine care fac fapte de filantropie, ajută material oameni aflaţi în dificultate, dar în acelaşi timp militează pentru aşa zise "drepturi" ale omului: la avort, la căsătorii între persoane de acelaşi sex etc.

Pentru a fi eficienţi trebuie să fim uniţi şi instruiţi

Iată din nou cuvintele papei Ioan Paul al II-lea: "Formare şi spiritualitate! Un binom inseparabil pentru cel care aspiră la a duce o viaţă creştină cu adevărat angajată în edificarea şi construirea unei societăţi mai drepte şi frăţeşti. Ignoranţa este cel mai mare duşman al credinţei noastre."

În societatea noastră, în care progresul în toate domeniile este atât de rapid, în care creşte din ce în ce mai mult nevoia de excelenţă pentru supravieţuire, nu trebuie neglijată instruirea copiilor în învăţăturile Bisericii; atât ei cât şi noi trebuie să cunoaştem foarte bine documentele magisteriului Bisericii privitoare la subiectele fierbinţi ale zilelor noastre: manipulările de orice fel ale embrionilor umani, fertilizarea in vitro, avortul, eutanasia, homosexualitatea etc.

Să învăţăm copiii să iubească Biserica

Ca familişti, cel mai mare dar pe care îl putem face Bisericii este să ne învăţăm copiii să o iubească şi să o apere. Conform vârstei şi nivelului lor de înţelegere, copiii trebuie să cunoască de ce Biserica are poziţia pe care o are, aparent rămasă în urma vremurilor, căci pentru a o iubi şi pentru a-i rămâne fideli, ei trebuie să o înţeleagă şi să fie capabili să o apere. Ei trebuie să ştie că viaţa are un sens în măsura în care devine un dar gratuit pentru aproapele.

Mulţi oameni şi multe organizaţii luptă, în lume, pentru dreptul nostru şi al copiilor noştri de a trăi într-o societate morală, în care viaţa să fie respectată de la concepere şi până la moartea naturală şi în care legile lui Dumnezeu să nu fie prezentate ca o îngrădire a libertăţii, ci ca o sursă a libertăţii. Trebuie şi noi să ne inspirăm din lupta lor şi chiar să colaborăm cu ei pentru a putea duce mai eficient lupta în condiţiile din ţara noastră.

Cardinalul Joseph Ratzinger, actualul papă Benedict al XVI-lea, acum doi ani, într-un interviu televizat răspundea astfel la întrebarea "Cum vedeţi noua primăvară a Bisericii?": "Părerea mea este că noua primăvară a Bisericii nu înseamnă că în perioada imediat următoare vor fi convertiri masive... Lucrurile esenţiale în istorie au început cu comunităţi mici dar fervente...Vom avea comunităţi însufleţite cu adevărat de elanul credinţei - aceasta este noua primăvară: o nouă viaţă împărtăşită de persoane cu adevărat pătrunse de bucuria credinţei. Şi pornind de la acest mic număr, vom avea o radiaţie a bucuriei în lume. Şi astfel, dacă tinerii vor radia cu adevărat bucuria credinţei, aceasta va arăta lumii care este calea de a trăi pentru mâine."

"Logica" darului

Fraţii noştri care compun Biserica, noi toţi, avem nevoie de aceste familii care să radieze bucuria credinţei: nu modele de perfecţiune, poate perfecţiunea este chiar un antimodel, ci modele de curaj, sinceritate, optimism. Toţi avem probleme, toţi ştim că viaţa de cuplu este grea, că dăruirea este grea, căci e mult mai uşor să dăruieşti un cadou decât să-ţi dăruieşti timpul, propriile păreri, propriile plăceri, la care trebuie să renunţi totuşi pentru a sluji familia în treburi mărunte, monotone.

A vrea să fii model de încurajare pentru alţii pe drumul greu al vieţii de familie te va pune adesea în situaţia paradoxală să vrei să dăruieşti ceea ce nu ai: răbdare când de fapt eşti nerăbdător, încredere când eşti descumpănit, o vorbă veselă atunci când eşti trist...

În frumosul eseu "Dăruind vei dobândi", Nicolae Steinhardt spune: "dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu."

(Intervenţie în cadrul seminarului "Familia, mica Biserică", organizat de Arhidieceza de Bucureşti la mănăstirea "Sfânta Familie", a Fraţilor Sfântului Ioan, 11-12 iunie 2005)