Revista "Familia creştină" - 03/2005

Iată că, după mai multe luni, încercăm să "recuperăm" tăcerea, readucând în spaţiul sitului ProFamilia.ro revista "Familia creştină" online, cu o ediţie mai puţin bogată în titluri, dar cu speranţa de a răspunde interesului pe care l-aţi arătat până acum şi care îndreptăţeşte continuarea revistei tipărite.

Luna noiembrie, care în Biserica Catolică începe cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi cu comemorarea credincioşilor răposaţi, aduce în familii un plus de "aer curat", chiar în graba zilnică ce nu cruţă pe nimeni: un examen de conştiinţă asupra sfinţeniei vieţii şi o reconfortare în celebrarea recunoştinţei faţă de cei apropiaţi, care au trecut la Domnul.

Rugăciunea Papei, în luna noiembrie a acestui an, este pentru sfinţirea soţilor în viaţa cotidiană. Papa Benedict al XVI-lea se va ruga alături de noi " pentru ca ei să urmeze exemplul de sfinţenie conjugală trăit de atâtea perechi de soţi în condiţiile obişnuite ale vieţii."

Cu alte cuvinte, nu este nevoie să cauţi situaţii deosebite, ci să încerci o cale de sfinţire prin ceea ce îţi este dat. Este o realitate creştină prin excelenţă, o realitate a Crucii al cărei semn îl facem consecvent: cu seninătate, decenţă şi chiar discreţie - oricum, lipsă de ostentaţie -, dacă ai parte de suferinţă să încerci să o transformi într-un motiv de creştere (spirituală, umană, socială), adică să transformi răul în bine. Mă gândesc, în privinţa aceasta, la cuvintele Monseniorului Ghika, în mizeria detenţiei, cuvinte ce unora li s-au părut atât de enigmatice: "Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu ştiam".

Mai există însă un eroism, care suportă şi înnobilează rutina cotidiană, care dăruieşte un sens orizonturilor închise şi putere de a învinge cu darul răbdării, care speră în ciuda oricărei lipse de speranţă sau dă sensuri spaţiilor condamnate la absenţa strălucirii.

De câte ori încerc să desluşesc contururile acestei forţe de a dărui un sens acolo unde parcă el lipseşte, am în faţă o prietenă, care în urmă cu mai mulţi ani a plecat la Domnul la o vârstă centenară.

Nu a putut întemeia o familie cu copii, nu s-a putut împlini profesional, nu şi-a putut valorifica, aşa cum ar fi dorit, darurile poetice, nu a avut parte de un spaţiu care i-ar fi fructificat temperamentul debordant, dar a găsit sensul vieţii pe care îl căuta, dăruindu-l.

Avea grijă de familiile altora, acea grijă părintească a devotamentului gratuit, mai întâi pentru ca să funcţioneze ceea ce este fundamental, credinţa, valorile morale, comuniunea, apoi împărtăşind bucuriile sau necazurile lor, îngrijorările şi planurile de viaţă, succesele sau eşecurile, cu o intensitate de o strălucire unică şi cu un simţ "contagios" al frumosului şi al binelui.

Veghea în permanenţă la destinul celorlalţi. Am avut impresia că vocaţia vieţii ei era să lucreze astfel încât cele mai prozaice sau dificile, sau pline de pericole - vizibile ori ascunse - momente de viaţă ale aproapelui să fie schimbate în evenimente pozitive, în momente de bucurie. Era poetă şi poate că tocmai acesta era programul artei sale... De fapt, am întâlnit artişti care au scris şi au mărturisit cu propria lor experienţă că există în mod cert o "artă" a vieţii, şi aceasta constă în a te face pe tine însuţi un dar pentru ceilalţi (Ioan Paul al II-lea, "Scrisoare către artişti").

Mă întrebam câteodată: când a început pentru prietena mea această revelaţie care i-a dat sens vieţii?

Într-un moment de rugăciune, împreună cu soţul ei - filozof şi poet - cu care construia bucuria aspră a unei vieţi de castitate...

Împărtăşind - în şcoala spirituală a Monseniorului Ghika - aventura unui apostolat în "urgenţa iubirii", convertirea sufletelor la trăirea evangheliei...

În exaltata recunoştinţă către Sfânta Fecioară Maria a Săracilor, de la Sanctuarul din Cărbunari (către care o îndreptase Monseniorul Ioan Suciu spre a implora o cale pentru a nu muri de foame) şi care i-a dăruit harul de a confecţiona din stofă flori, cu o artă unanim apreciată...

În "Podul cu jucării", cartea de versuri pentru copii pe care a scris-o la îndemnul fetiţei unei familii prietene...

În închisoarea de la Mislea, când Isus a ajutat-o să vadă că suferinţa celorlalte era infinit mai mare decât a ei, i-a deschis ochii să descopere că viaţa ei era lineară, lipsită de obligaţii, în timp ce fiinţele acelea - mame, soţii, fiice - sufereau mai ales pentru consecinţele ce se abăteau asupra celor dragi. A avut parte atunci de bucuria de a putea să reînvie, alături de ele, vieţile lor frânte, îndreptându-le spre sensuri superioare...

Iubea sfinţii, pe cei cunoscuţi şi celebraţi, despre a căror viaţă vorbea frecvent şi în mod captivant, sau pe care îi descoperea acolo unde nimeni nu se aştepta: în mărunta viaţă cotidiană, pe chipul şters al unui bătrân sau în silueta grăbită a unei adolescente... Dar mai ales sfinţii alături de care trăise, în fericita "generaţie de aur", care a construit rezistenţa spirituală contra comunismului şi al cărei martiriu îl povestea ca pe o bucurie.

Această prietenă întruchipa modelul unei împărtăşiri unice. Deseori am simţit nevoia să mă gândesc mai mult la ea şi să o pomenesc, în rugăciuni, de-a lungul Anului Pastoral care s-a încheiat în luna octombrie, an dedicat Euharistiei. Din bogăţia infinită a acestui sacrament, care ritmează, care hrăneşte şi viaţa de familie, aleg acum realitatea comuniunii şi mă gândesc cu recunoştinţă la bucuria "comuniunii sfinţilor", legătura noastră, pe verticala timpului, cu viaţa de credinţă a celor ce ne-au precedat. Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne, şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor...

Lumina cea fără de sfârşit, care ne ajută, şi în viaţă, să ne sfinţim şi să transformăm "misterul" suferinţei în binecuvântată creştere - pentru noi şi pentru alţii!