Revista "Familia creştină" - 02/2005

Moto: Cui nu-i pasă de memorie vrea implicit să dispară. Avertismentul
e foarte clar: supravieţuiesc numai popoarele care au un bun comerţ
spiritual cu memoria lor colectivă. (H.-R. Patapievici - Politice)

A realiza forma poeziei înseamnă a te transforma în zeu.
(H.-R. Patapievici - Zbor în bătaia săgeţii)

Ce este poezia?

AB: Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte un răspuns pe care mi l-a dat prin clasa a VIII-a profesorul de fizică pe care l-am întrebat ce este, de fapt, electricitatea: "Dacă aş şti, aş fi luat premiul Nobel şi n-aş mai fi profesorul vostru de fizică". Am ţinut minte răspunsul pentru că am înţeles atunci uluită că în miezul celor mai apropiate şi curente realităţi poate sta ascuns misterul care ne slujeşte şi ne determină fără să se destăinuie. Poezia este, pe un alt plan, un astfel de mister, care creşte pe măsură ce o descoperim. Opera fiecărui poet este o altă, diferită, încercare de definire. În ceea ce mă priveşte, am simţit-o întotdeauna ca pe un scop şi chiar ca pe o explicaţie a existenţei mele, am simţit că Dumnezeu m-a făcut ca să scriu. Dar dincolo de relaţiile mele cu ea, sunt convinsă - oricât ar părea de exagerat ceea ce spun - că poezia este o continuă salvare a lumii, că în absenţa ei lumea s-ar chirci.

Care este rolul memoriei - pentru o persoană, pentru o familie, dar şi pentru un popor?

RR: Memoria este o patrie a spiritului. Între frontierele sale, între formele ei de relief - care sunt evenimentele, cronologiile, faptele notabile - se desfăşoară conştiinţa omului, familiei, naţiunii. Evident că nimic în acţiunea fiecăruia din noi nu se poate desfăşura normal dacă nu cunoaştem ce s-a întâmplat înaintea noastră. Dacă ne ignorăm trecutul, drumul spre viitor este bâjbâit, printre obstacole de care ne izbim, pentru că nu le putem prevedea. Din păcate, în ultimii şaizeci de ani trecutul adevărat a fost ascuns tinerilor, mai ales cel recent. Cunoştinţele actualei generaţii mature se opresc cam pe la Alexandru Ioan Cuza, pentru că în comunism monarhia a fost ocultată, din cauza caracterului ei "reacţionar", iar în perioada tranziţiei reconcilierea cu regele Mihai a avut loc abia în ultimii ani. Am dat doar un exemplu, dar falsitatea a fost caracteristica întregii istoriografii. În şcoală, în mass media, istoria a fost politizată, "întoarsă pe dos". Chiar şi acum, manualele predau în loc de istorie politologie. Faptele sunt înlocuite cu concepte, iar în locul marilor personalităţi ale trecutului apar VIP-urile momentului politic sau monden, după cum în locul "poporului" este propusă "societatea civilă", abstractă şi ea, scoasă mai mult din vocabularul limbii de lemn decât din viaţă. Astfel încât, atunci când vor dispărea cu totul oamenii care au trăit pe pielea lor comunismul, tinerii acelui timp nu vor mai şti cu adevărat ce s-a întâmplat în deceniile de dinaintea lor. Cum spunea profesorul Alexandru Zub, trăim deja o patologie a memoriei. În acel moment va fi o moarte a memoriei.

Ce a însemnat comunismul pentru România? Cum arăta România lui Ceauşescu?

AB: Distrugerea legăturii cu înaintaşii, cu istoria, pentru a dispărea adevărul şi modelele, iar în absenţa lor, în lipsa conducătorilor spirituali, morali, intelectuali, în lipsa reperelor, poporul să devină populaţie, o pastă înspăimântată şi amorfă din care să se poată clona omul nou. Atunci când, în perioada Ceauşescu, acest obiectiv a fost atins, teroarea fizică a putut să înceteze pentru că fuseseră create reflexele condiţionate, iar umilinţa devenise mai mare decât frica, pe care o cuprindea în sine, o subînţelegea. Recursul la istorie, spectacolele kitsch în care Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul i se închinau lui Ceauşescu nu erau decât o terfelire a istoriei, un exerciţiu antipatriotic, o descompunere a identităţii, individuale şi colective, în dizolvantul minciunii generalizate, a falsului atoatestăpânitor. De aceea, deşi mai puţin sângeroasă decât perioada stalinistă, epoca Ceauşescu a fost mai greu de suportat pentru că nu mai rămăsese nimic nemânjit, nefalsificat, neparodiat, şi nici înapoi, nici înainte, nici în amintire, nici în speranţă nu se mai întrezărea o altă lume.

RR: Ca şi pentru celelalte ţări din răsăritul Europei, comunismul a însemnat o ieşire brutală din normalitate, din specificul naţional. În mod special, românii au fost loviţi de faptul că le era impusă o ideologie de extremă stângă, bolşevismul. Fuseseră un popor de ţărani, tradiţionalist, cu o puternică, profundă credinţă în Dumnezeu. Se adăuga o teamă, dacă nu o aversiune faţă de imperiul din răsărit, care şi în vremea ţarilor îi ocupase de zece-unsprezece ori (e vorba, evident, de Vechiul Regat, dar în primul rând de Basarabia). Drept urmare, românii s-au opus cât au putut ocupaţiei comuniste, fie că era făcută de Armata Roşie, fie de protejaţii ei aduşi de la Moscova, pentru că în România nu existau mai mult de câteva sute de comunişti. Din 1945 şi până în 1964 (dar mai cu seamă în anii 1948-1953 şi 1958-1962) a fost o teroare sălbatică, sângeroasă, cu aproape două milioane de arestaţi, deportaţi, sclavi duşi la muncă forţată sau cu domiciliul obligatoriu. În plus, câteva sute de mii de militari fuseseră luaţi prizonieri şi duşi în Siberia. În 1964, dominaţia sovietică s-a încheiat, începând o scurtă perioadă de liberalism, în care s-au putut relua legăturile culturale şi economice cu Occidentul, ca şi cu toate ţările lumii. Ceauşescu devenise vedeta politicii mondiale, până în clipa în care, profitând de aceste favoruri, a făcut un viraj de 180°, întorcându-se la cel mai primitiv stalinism (aşa-numitul naţional comunism). El n-a mai aplicat represiunea pe scară largă, aşa cum o făcuse Gheorghiu-Dej, dar a umilit pe români atât pe plan spiritual (prin obligativitatea cultului personalităţii şi a festivalului semidoct al "Cântării României"), cât şi pe planul vieţii de zi cu zi (raţionalizarea alimentelor, electricităţii, gazului şi benzinei). Încât, România coborâse în ceea ce priveşte civilizaţia şi nivelul de trai atât de jos, încât a devenit o caricatură a unei ţări europene.

Ce însemna să scrii şi să publici sub comunism? Dar în condiţii de libertate?

AB: O continuă luptă cu cenzura, ca într-o cursă cu obstacole în care fiecare pas este o victorie, victoria cea mai mare fiind legătura produsă între cel ce scrie şi cel ce citeşte, legătură - realizată peste capul sau pe sub nasul cenzurii - în care opera se năştea, de fapt, la jumătatea drumului dintre scriitor şi cititor, din sugestia unuia şi aşteptarea celuilalt. Această solidarizare cu mine a cititorilor - care îmi dădeau iluzia că se strâng în jurul meu aşa cum se strâng palmele în jurul lumânării ca să nu fie stinsă de vânt - mi-a fost un continuu punct de sprijin pe parcursul celor trei perioade de interdicţie de semnătură (1959-1964, 1985, 1988-1989) şi a atins punctul maxim atunci când poeziile interzise au început să-mi fie copiate de mână şi multiplicate în mii şi mii de exemplare. Cel mai greu de acceptat în condiţiile de dispariţie a cenzurii, după 1990, a fost faptul că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. A trebuit să treacă un timp până să înţeleg că orice lucru are preţul pe care l-ai plătit pentru el şi un vers pentru care ai riscat este mai important decât unul, oricât de frumos, scris în condiţii de libertate şi siguranţă. Din indiferenţa de azi, visez uneori la senzaţia solidarizării de atunci.

Cum s-a născut ideea Memorialului de la Sighet? În ce fel s-a materializat ea?

RR: Memorialul de la Sighet a fost o inspiraţie de moment, care s-a prelungit, până să fie realizată, mai bine de un deceniu. Ştiam de închisoarea celebră de la Sighet, unde a fost exterminată elita României: Iuliu Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frenţiu, Chinezu, Durcovici... şi mai ştiam de Aiud, de Gherla, de Piteşti, de Jilava, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe unde s-au perindat sute de mii de oameni. Dat fiind că, simbolic, Sighetul cumulase faima cea mai cruntă, şi fiindcă închisoarea era acum "dezafectată" (o ruină, de fapt), proiectul l-am fixat pe această închisoare. Urma ca cele 60 de celule să fie transformate într-un muzeu al tuturor celorlalte 230 locuri de detenţie din România. Ana (Blandiana) a înaintat proiectul Consiliului Europei, care după vizita a două comisii de experţi ne-a luat sub egida sa. N-am bănuit că totul va dura 12 ani, speram să ne întoarcem mult mai repede la profesiunea de scriitor. Au fost ani grei, în care a trebuit să le învăţăm şi să le facem pe toate: strângerea de fonduri, adunarea bazei de date prin istoria orală, prin simpozioane, acumularea arhivelor scrise, planurile fiecărei celule în parte, informatizarea, transformarea cimitirului într-un parc al memoriei prin plantaţii speciale. Cine ar fi crezut că vor fi atâtea de învăţat şi de făcut... Acum, Sighetul are peste 35 000 vizitatori pe an, o şcoală de vară cu sute de elevi, precum şi numeroase alte ateliere şi seminarii. Am editat 20 000 pagini de istorie şi am imprimat 3 000 ore de mărturii, sintetizând tot atâtea destine omeneşti.

Vă rog să evocaţi, în câteva cuvinte, figura părintelui dumneavoastră. Care este cea mai importantă lecţie pe care aţi învăţat-o de la el?

AB: Era un preot ortodox care se dăruia în întregime operei sale, era la biserică de dimineaţa până seara, mereu în mijlocul oamenilor care îl căutau şi pentru care era nu numai un duhovnic, ci şi învăţător şi chiar părinte (când eram mică de tot mă întrebam dacă este numai tatăl meu sau al tuturor celor care-i spun Părinte). Când predica, se strângeau să-l asculte adevărate mulţimi şi sunt convinsă că arestările succesive s-au datorat impactului pe care predicile sale le aveau. De altfel, într-una dintre sentinţe, printre argumentele condamnării era faptul că predică "împotriva materialismului dialectic", ca şi cum un preot ar fi putut să nu creadă în Dumnezeu. Cred că am învăţat şi moştenit de la el capacitatea de dăruire.

Vă rog să prezentaţi câteva dintre personalităţile care şi-au legat numele de Fundaţia Academia Civică şi de Memorialul de la Sighet.

RR: Mi-e foarte greu să aleg. Am avut, numai la partea ştiinţifică, 650 participanţi şi colaboratori. La Şcoala de Vară - şase sute de elevi şi peste 120 profesori. Nu mai vorbesc de arhitecţi, constructori, plasticieni. Dintre istoricii cu care am lucrat se disting în mod special Vladimir Bukovski şi Stéphane Courtois. Primul este un fost dizident sovietic, care după ce a stat 13 ani în gulag a avut puterea s-o ia de la capăt, povestind totul în memoriile şi studiile sale de analiză a comunismului. Are o arhivă de 7 000 file din arhivele Partidului Comunist Sovietic. Locuieşte la Cambridge, în Marea Britanie, de unde ţine legătura cu compatrioţii săi prin corespondenţă, fiind declarat persona-non-grata în Rusia. A fost în România de patru ori, invitat de noi. I-am publicat două cărţi - o culegere a luărilor sale de cuvânt de la Sighet şi traducerea unui roman autobiografic. Pe cât de neînduplecat a fost faţă de comunismul rusesc, pe atât de radical este faţă de consumismul de tip occidental, care după părerea sa distruge personalitatea umană. Stéphane Courtois este coordonatorul "Cărţii negre a comunismului". Apariţia sfidătoare a acestei lucrări monumentale, la 7 noiembrie 1997 (exact la opt decenii de la "revoluţia bolşevică") a stârnit o furtună de proteste în Franţa, unde stânga comunistă era în acel moment în guvern. De pe urma miilor de pagini polemice, (pe care Courtois nu le-a evitat, ci le-a provocat chiar) a rămas până la urmă un verdict la procesul comunismului, în sensul că au fost dovedite complicităţile compromiţătoare dintre burghezi şi comunişti, dintre occidentali şi sovietici. Astfel încât se poate spune despre Courtois (el însuşi maoist la vârsta adolescenţei) că este un demolator de mituri. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie rectorul şcolii noastre de la Sighet (a fost acolo de şase ori). Dintre români, aş vorbi, în ansamblu, de toţi cei care au avut încredere în noi: foşti deţinuţi politici, intelectuali de diferite profesii, care şi-au rupt din timpul lor ca să participe la simpozioanele noastre şi la Şcoala de Vară, care ne-au dat interviuri la istoria orală, sau documente, sau cărţi pentru publicare. Dintre artiştii care au înfrumuseţat Memorialul cu lucrările lor aş cita pe Camilian Demetrescu, marele artist creştin din Italia, pe mai tinerii Aurel Vlad (autorul Cortegiului Sacrificaţilor) şi Radu Mihăilescu (arhitectul Spaţiului de Meditaţie şi Rugăciune). Şi, deşi întrebarea dumneavoastră se referea la colaboratori maturi, aş cita totuşi aici şi pe elevii Şcolii de Vară (şi aş vrea să menţionez: pe cei care au rămas alături de noi şi după intrarea în universitate, pentru că au fost şi multe cazuri contrare). Iar dintre studenţii cu care ne-am intersectat am rămas cu puţini, dar buni, exemplul cel mai la îndemână fiind al actualei noastre secretare ştiinţifice, Ioana Boca, cercetătoare de viitor, tenace şi luptătoare.

Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.

AB: De la început, încă din proiectul înaintat în 1993 Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost gândit ca fiind format pe de o parte din Muzeul de la Sighet şi, pe de altă parte, din Centrul internaţional de studii de la Bucureşti, unde se desfăşoară întreaga cercetare prin care se realizează sălile muzeului, de unde se organizează simpozioanele, Şcoala de Vară, unde se editează cărţile apărute sub egida Memorialului şi se ţine legătura cu numeroasele instituţii internaţionale interesate în cunoaşterea comunismului. Distanţa considerabilă faţă de Sighet ne-a obligat la asta. De altfel, CISAC a început să funcţioneze înainte de a funcţiona muzeul: de-a lungul primilor ani în care s-au strâns fondurile necesare reabilitării clădirii, s-a organizat, cu doar câteva reportofoane donate de un medic român din Germania, departamentul de istorie care a ajuns acum la 3 000 de ore de înregistrare. Acestui departament i s-a adăugat mai târziu cel editorial, cel muzeografic, cel de arhivă. Unul dintre cele mai ample proiecte desfăşurate de CISAC este în prezent legat de cele 93 000 de fişe de încarcerare pe care le deţinem în copie şi pe baza cărora se realizează un recensământ al populaţiei concentraţionare din România comunistă, studiu în egală măsură de istorie şi sociologie, de pionierat. Romulus Rusan este autorul acestui proiect, ca şi editorul tuturor cărţilor editate de FAC sub egida Memorialului.

Care sunt cele mai recente cărţi editate de Fundaţia Academia Civică?

RR: Mi-e greu să desprind câteva titluri din cele aproape şaizeci pe care le-am editat. Voi descrie în mare colecţiile. Colecţia "Analele Sighet" a început în 1993 şi s-a încheiat în 2002, totalizând zece tomuri rezultate din cele zece simpozioane desfăşurate în acest interval şi reprezentând un compendiu de istorie a României în perioada 1945-1989. Colecţia "Biblioteca Sighet" este formată din studii istorice, memorii ale victimelor represiunii, ca şi din eseuri pe temă dată ("Ce ştiu eu despre anii comunismului?", "România în care aş dori să trăiesc", "Familia în care aş dori să trăiesc") ale elevilor care s-au succedat pe la Şcoala de Vară. Colecţia "Documente" cuprinde, evident, documente asupra unor perioade, fenomene, evenimente din timpul comunismului. În sfârşit, colecţia "Istorie orală" este tot o colecţie de documente, însă de sorginte sonoră: transcrierea unor interviuri, conferinţe, mărturii şi revelaţii ale unor cercetători, martori sau actori, despre momente cheie ale perioadei care ne interesează. Au apărut în această colecţie în întregime lucrările ultimelor trei ediţii ale Şcolii de Vară. De asemenea, contribuţiile lui Vladimir Bukovski şi Stéphane Courtois cu ocazia vizitelor pe care ni le-a făcut. În sfârşit, ultimele apariţii sunt dezbateri despre mişcarea din noiembrie 1987 de la Braşov ("O zi de toamnă, cândva...") sau despre actele de rezistenţă, individuală sau de grup, din anii '70-'80 ai secolului trecut ("Cei care au spus Nu"). În această carte, lansată la Târgul de carte "Bookarest", la 2 iunie 2005, cei mai importanţi oponenţi şi rezistenţi apar pentru prima dată împreună, îşi reamintesc actele de curaj şi se întreabă ce i-a împiedicat să fie împreună de-a lungul acelor ani, şi chiar în timpul din urmă. Este vorba de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, numele cele mai sonore ale rezistenţei anticomuniste din ultimii ani de dictatură.

Care este rolul familiei pentru latura publică a existenţei dumneavoastră?

AB: În calitate de scriitori, chiar dacă am fost nedreptăţiţi ca persoane, am avut destine diferite în funcţie de cărţile pe care le-am scris. E adevărat că unele dintre ele ("America ogarului cenuşiu", "O călătorie spre Marea Interioară") ne cuprind pe amândoi: pe soţul meu (Rusan) ca autor, pe mine ca personaj. După 1989, însă, o dată cu activitatea din cadrul Alianţei Civice până în 2001 şi a Academiei Civice din 1993, graniţele dintre viaţa publică şi cea de familie s-au estompat, lucrând practic împreună de dimineaţa până noaptea la aceleaşi proiecte. Este o formă de dăruire care ne-a legat şi mai mult (dacă aşa ceva era posibil) prin ideile comune.

RR: Ne-am căsătorit acum 45 de ani (de necrezut, nu? şi mie mi se pare aşa!) şi am fost tot timpul alături, la bine, ca şi la rău. Am avut amândoi o viaţă plină de încercări: sociale, politice, profesionale, ca să nu mai vorbesc de tot felul de întâmplări extraordinare (inundaţii catastrofale, cutremurul din 1977, accidente de maşină, boli), dar am reuşit să ne dăm curaj unul altuia şi să le depăşim. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare dată, dar înainte de asta ne-a încercat credinţa şi speranţa. Fără credinţă, speranţă - şi, aş adăuga, iubire - n-am fi avut cum să fim salvaţi. Aşa se întâmplă şi cu Memorialul, pe care l-am început fără să ne dăm seama cât de lung şi greu va fi drumul. Noi n-am crezut că va trebui să facem totul cu mâna noastră (altfel, însă, nu s-ar fi realizat). Dar fiind împreună, ne-am dat curaj şi nu ne-am întors din drum. Au existat momente, pe parcurs, când am fi cedat disperării dacă nu ne-am fi încurajat reciproc în luptă. Pentru că, realmente, a fost o luptă în cursul căreia, când unul, când altul, obosea sau voia să renunţe.

Care este cel mai important lucru în viaţa unei familii creştine?

RR: Credinţa în Dumnezeu şi încrederea reciprocă.

AB: Dragostea, care este cea mai strălucitoare formă de nesingurătate în întunericul singurătăţii lumii, speranţa că binele nu este niciodată în zadar şi sentimentul că Dumnezeu nu ne pierde nici o clipă din ochi.