Revista "Familia creştină" - 02/2005

"Este o iluzie să credem că putem construi o adevărată cultură a vieţii umane dacă nu acceptăm şi nu trăim sexualitatea şi iubirea şi întreaga viaţă în conformitate cu adevărata lor semnificaţie şi strânsa legătură dintre ele"

Papa Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae 97

O asemenea logică nu prea se potriveşte cu cultura de astăzi. Nu exagerăm dacă spunem că sarcina secolului XX a fost să scape de etica sexuală creştină. Dacă dorim să construim o "cultură a vieţii", atunci sarcina secolului XXI trebuie să fie readucerea în vigoare a acestei etici. Abordarea adesea represivă practicată de generaţiile anterioare de creştini (prin tăcere sau prin expresii gen "să nu faci") este însă în mare parte responsabilă de respingerea de către societate a învăţăturii Bisericii despre sexualitate. Avem deci nevoie de un "nou limbaj" pentru a rupe tăcerea şi pentru a inversa negativismul societăţii. Avem nevoie de o teologie proaspătă care să explice cum etica sexuală creştină, departe de a fi o listă de interdicţii, este în perfectă corespondenţă cu dorinţele cele mai profunde ale inimii noastre pentru iubire şi uniune. Această teologie ne-a adus-o Papa Ioan Paul al II-lea.

* * *

De când Papa Pius al IX-lea a început în anii 1870 săptămânalele audienţe generale, acestea au devenit una dintre principalele platforme ale Papilor de adresare către turma încredinţată lor spre păstorire. Ioan Paul al II-lea a fost însă primul Papă care s-a folosit de audienţele de miercuri pentru a dezvolta o cateheză sistematică pe o temă anume. Bazându-se pe impresionanta sa experienţă pastorală şi eclezială, el a ajuns la concluzia că cea mai presantă nevoie catehetică era în direcţia dezvoltării unei teologii biblice a căsătoriei şi sexualităţii. De aceea, la 5 septembrie 1979, Ioan Paul al II-lea a început primul şi probabil cel mai important proiect catehetic al pontificatului său. După cinci ani, la 28 noiembrie 1984, el a ţinut ultima cateheză din acest ciclu, rezultând 129 de cateheze [1] cărora le-a dat titlul generic de "teologia trupului".

Unul dintre principalele scopuri ale Papei cu aceste cateheze a fost să ofere o susţinere biblică a eticii Bisericii privind sexualitatea, prezentată în limbajul omului contemporan. Formulări nepotrivite ale teologiei morale, cuplate cu abordarea negativă a problematicii sexuale de către unii oameni ai Bisericii, au făcut ca mulţi credincioşi să respingă învăţătura Bisericii. Ioan Paul al II-lea a considerat că întreaga problemă are nevoie de o reaşezare într-un nou cadru. În loc să întrebe: "Cât de departe pot să merg până nu încalc legea?", trebuie să ne întrebăm "Ce înseamnă a fi uman?", "Ce înseamnă să iubeşti?", "De ce m-a făcut Dumnezeu bărbat sau femeie?", "De ce Dumnezeu ne-a dat sexualitatea?"

Astfel, printr-o intensă reflecţie asupra Scripturilor, în special pe marginea cuvintelor lui Cristos despre trăirea în trup a omului şi despre dorinţa erotică, Ioan Paul al II-lea şi-a dedicat prima jumătate din catehezele sale dezvoltării unei "antropologii potrivite", adică o minuţioasă înţelegere a ce este omul, aşa cum Dumnezeu l-a creat. Trăirea în trup ca bărbat şi femeie este baza acestei antropologii, care este de asemenea teologică, din moment ce omul este făcut după chipul lui Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Termenul de "teologie a trupului" nu se referă la o "parte" a antropologiei teologice, la care ar trebui să îi adăugăm o "teologie a sufletului". Nu. Noutatea proiectului Papei stă în afirmaţia că o "antropologie potrivită" trebuie să fie o teologie a trupului.

În a doua parte a catehezelor sale, Ioan Paul al II-lea a aplicat antropologia sa teologică la problemele morale, încercând să răspundă la întrebarea: cum trebuie să trăiască omul adevărul întrupării sale? El a examinat aceasta mai întâi în termenii de viaţă şi vocaţie, după care a oferit un context nou şi stimulant de înţelegere a eticii creştine privind sexualitatea.

A. Tezele Papei

Numărul mare de cateheze şi aşezarea lor la începutul pontificatului arată atenţia deosebită a Papei pentru aceste teme. De fapt, viziunea teologică definită în aceste audienţe generale stă la baza învăţăturilor papale care au urmat. Nu putem înţelege pe deplin învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea dacă nu înţelegem teologia trupului dezvoltată de el. Iar aceasta este o sarcină extraordinară. Aceste 129 de discursuri catehetice constituie un volum impresionant. Deşi învăţătura Papei nu este adresată doar unei elite, cei care doresc să o înţeleagă şi cei care vor să o prezinte trebuie să facă un deosebit efort pentru ca cuvintele Papei să devină hrană pentru toţi.

Pentru început, mulţi nu sunt obişnuiţi, chiar se simt deranjaţi de sublinierea trupului uman de către Papă. Ei se aşteaptă ca discursul religios să sublinieze domeniul "spiritual". Pentru Ioan Paul al II-lea, aceasta este o falsă dihotomie. Fără îndoială, spiritul are o prioritate ontologică. Şi totuşi, după cum ne învaţă Catehismul, "Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală, omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj, prin gesturi, prin acţiuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu." [2]

Trupul uman este "semnul" preeminent şi primordial al realităţii spirituale ultime. Ioan Paul al II-lea a dorit să studieze trupul uman din această perspectivă, nu ca organism biologic, ci ca o teologie, ca semn al misterului spiritual şi divin. Misterul, în înţelegerea creştină, nu înseamnă un puzzle ce trebuie rezolvat, ci indică o realitate ascunsă şi un plan al lui Dumnezeu. Deşi omul caută mereu acest mister, el nu îl poate descoperi de unul singur. Misterul divin este invizibil, intangibil, necomunicabil, inefabil. Este atât de "dincolo" de om, încât singurul mod prin care omul îl poate întâlni este dacă Misterul alege să se reveleze. Despre aceasta este creştinismul. Dacă omul doreşte să îl găsească pe Dumnezeu, Dumnezeu doreşte de asemenea să îi descopere omului misterul. El iniţiază această revelaţie dintru început, creându-ne ca persoane întrupate, ca bărbat şi femeie după chipul său. Trăirea în trup - aşa după cum o atestă Întruparea Fiului lui Dumnezeu - este de aceea un fel de revelaţie divină.

Întreaga cateheză a Papei se bazează pe acest adevăr fundamental. Este deci important să lămurim de la început la ce ne referim (şi la ce nu ne referim) când vorbim despre trupul uman ca "semn" al misterului divin. Un semn este ceva care indică spre o realitate dincolo de ea şi, într-un fel, ne face prezentă acea realitate transcendentă. Cuvintele în sine nu sunt altceva decât semne. Atunci când literele M Ă R sunt puse la un loc, ele semnifică o realitate care depăşeşte şi transcende acele litere. Şi totuşi, indicând acea realitate transcendentă, acele litere ne "prezintă" realitatea. Nu putem reduce mărul la literele care compun cuvintele. Şi totuşi, avem nevoie de cuvântul "măr" pentru a putea vorbi despre realitatea semnificată de acest cuvânt.

Similar, trupul uman este un semn al unei realităţi spirituale şi divine care depăşeşte şi transcende în mod infinit trupul însuşi. Totuşi, indicând acea realitate transcendentă, trupul ne face "prezentă" într-un fel realitatea spirituală şi divină. După cum spunea Ioan Paul al II-lea, "în acest semn - şi prin acest semn - Dumnezeu se dă pe sine omului în adevărul său transcendent şi în iubirea sa" [3]. Nu putem să reducem misterul spiritual şi divin la un semn trupesc. Nici nu poate trupul să clarifice misterul pe care îl indică. Dar ca fiinţe umane avem nevoie de semnul trupului pentru a vorbi despre misterul auto-revelării lui Dumnezeu.

"De fapt trupul, el singur", spunea Ioan Paul al II-lea, "este capabil să facă vizibil ceea ce este invizibil: spiritualul şi divinul. A fost creat pentru a transfera în realitatea vizibilă a lumii misterul ascuns din timpuri imemoriale în Dumnezeu, şi astfel să fie un semn al acestuia." [4] Aceasta este teza de bază a Papei, pensula cu care el îşi pictează întreaga cateheză. De aceea el vorbeşte despre o teologie a trupului. Prin vălul semnului, trupul uman face vizibil invizibilul, face tangibil intangibilul, comunică necomunicabilul. Trupul uman "vorbeşte" despre inefabil, ne şopteşte ceva despre cel mai profund secret ascuns în Dumnezeu din eternitate.

Care este acest secret? Este misterul vieţii şi iubirii trinitare - comuniunea trinitară - şi planul "cel de veci ascuns în Dumnezeu" (Efeseni 3,9) pe care omul este destinat să îl împărtăşească în Cristos. Aceasta încearcă trupul să proclame; acesta este misteriosul "limbaj" al trupului. Conform catehezelor Papei, ceea ce ne ajută să înţelegem astfel trupul sunt tocmai frumuseţea vizibilă şi misterul diferenţelor sexuale şi chemarea bărbatului şi femeii la comuniune. De la început, "marele mister" al comuniunii bărbatului şi femeii într-un trup prefigurează misterul infinit mai mare al comuniunii lui Cristos cu Biserica (cf. Efeseni 5,31-32). Comuniunea cu Cristos - la care este destinată fiecare fiinţă umană - este un mister preeminent spiritual. Dar acest mister spiritual s-a întrupat la propriu.

B. Epifania trupului

Datorită păcatului, cu toţii avem o vedere neclară atunci când trebuie să citim limbajul teologic al trupului. Ştim că trupul spune ceva, ceva ce cu toţii dorim profund să cunoaştem, să înţelegem şi să experimentăm. Dar avem nevoie de o epifanie pentru a înţelege că acel "ceva" este "marele mister" al lui Cristos şi al Bisericii sale.

Următoarea experienţă mi-a fost de mare folos să înţeleg aceasta. Am fost din totdeauna atras de o frumoasă şi veche capelă din seminarul Arhidiecezei de Denver, unde predau. Într-o zi am auzit un ghid explicând pelerinilor bogatul simbolism arhitectonic. Capela, construită în formă de cruce, are un candelabru deosebit, reprezentându-l pe Cristos, "lumina lunii", atârnând în locul în care ar fi capul lui Cristos în această cruce. Cei doisprezece stâlpi ai navei îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli, iar cele şapte arcuri dintre aceşti stâlpi reprezintă cele şapte sacramente. Fiecare detaliu are o semnificaţie proprie. Arhitectul a proiectat această capelă în linii şi curbe realizate prin cărămidă şi mortar, pentru a proclama "marele mister" al lui Cristos şi al Bisericii. Deşi capela mă atrăgea, am avut nevoie de cineva care înţelegea semnificaţia capelei, ca să mi-o explice. Când a făcut-o, a fost ca şi cum mi-aş fi schimbat ochelarii. A fost ca o epifanie!

Analogia cu capela este mai pertinentă decât pare la prima vedere. Trupul uman este el însuşi un fel de capelă, un "templu al Duhului Sfânt". Arhitectul divin a proiectat trupurile de bărbat şi femeie în linii şi curbe, din carne şi oase, pentru a proclama misterul lui Cristos şi al uniunii sale dătătoare de viaţă cu Biserica. De aceea suntem atraşi, că ne dăm seama, că nu, de trupul uman; de aceea suntem profund tulburaţi de misterul frumuseţii masculine şi feminine; de aceea cu toţii dorim intimitate şi comuniune. Păcatul ne-a tulburat vederea. Suntem incapabili sau analfabeţi când este vorba de a citi acest "limbaj". Adesea ajungem chiar să desacralizăm acest templu din cauza orbirii noastre. Într-un fel, fiecare dintre noi este omul orb din Evanghelie, care strigă: "Isuse, fiul lui David, ai milă de mine! Vreau să văd!" Teologia lui Ioan Paul al II-lea despre trup este ca o pereche de ochelari pentru citit, care ne ajută să ne concentrăm asupra mesajului proclamat de trup. Cu aceşti ochelari putem să vedem trupul aşa cum este - o proclamare a "marelui mister" al lui Cristos şi al Bisericii.

Concluzii (ale traducătorului)

Despre teologia trupului dezvoltată de Papa Ioan Paul al II-lea, unul dintre biografii săi, George Weigel, scria [5] că este asemenea unei bombe cu explozie întârziată, care va exploda în Biserică într-un moment nedeterminat din viitor, cu efecte spectaculoase, remodelând felul în care catolicii înţeleg trăirea în trup ca bărbaţi şi femei, sexualitatea lor, relaţiile dintre ei, relaţia cu Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu. Această teologie, scria tot Weigel, are nevoie de o explicare, de o "traducere" pentru cei care nu sunt specialişti în biblic, în teologie, în filosofie.

În ţara noastră, teologia trupului este un concept de care au auzit foarte puţini, prea puţini. Ediţia în limba engleză, reunind teologia trupului dezvoltată în catehezele dintre 1979 şi 1984, are aproximativ 600 de pagini! În aşteptarea unei ediţii în limba română - să sperăm că va apărea cândva! - Familia creştină a ales să vă ofere o "introducere" în teologia trupului. Am selectat câteva fragmente din lucrarea "Teologia trupului explicată", scrisă de Christopher West, lucrare de asemenea impresionantă ca volum: 500 de pagini. Este evident că cele câteva fragmente selectate de noi nu pot transmite prea mult din complexitatea teologiei trupului. Sperăm însă că această introducere, scrisă de un specialist în popularizarea teologia trupului, va trezi interesul pentru temă.

Note

[1] Călătoriile papale şi încercarea de asasinat din mai 1981 au întrerupt seria; de asemenea ciclul de cateheze a fost întrerupt între 9 februarie 1983 şi 23 mai 1984, de-a lungul Anului Sfânt al Mântuirii

[2] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1146

[3] Cateheza din audienţa generală de miercuri, 28 iulie 1982

[4] Cateheza din audienţa generală de miercuri, 20 februarie 1980

[5] În lucrarea "Martor al speranţei: Biografia Papei Ioan Paul al II-lea"